Aceste cuvinte se află pe buzele a mii de asistenţi medicali din România, fiindu-i recunoscători doamnei Lucreţia Titircă pentru contribuţia generoasă la ridicarea prestigiului acestei profesii, căreia domnia sa i-a consacrat întreaga viaţă.
Considerată cea mai proeminentă personalitate română contemporană a profesiei de asistent medical, a făcut pionierat prin cărţile scrise şi a dus o muncă asiduă pentru afirmarea şi dezvoltarea acestei profesii, fiind asemănată cu celebrele sale înaintaşe în domeniu: Florence Nightingale, Edith Cavell şi Virginia Henderson, femei care au dat identitate profesiei, au pus bazele nursingului modern în lume şi şi-au dedicat viaţa îngrijirii sănătăţii şi alinării suferinţei umane.
Doamna Titircă, devenită o legendă vie în asistenţa medicală din ţara noastră, a elaborat mai mult de 10 manuale dedicate pregătirii de profesionişti în domeniu, manuale care se regăsesc în programele de învăţământ, examene şi concursuri. Principalele lucrări publicate sunt: Breviar de explorări funcţionale şi îngrijiri speciale acordate bolnavului; Dicţionar de termeni pentru asistenţii medicali; Ghid de nursing cu tehnici de evaluare şi îngrijiri corespunzătoare nevoilor fundamentale; Îngrijiri speciale acordate pacienţilor de către asistenţii medicali; Urgenţele medico-chirurgicale – Sinteze pentru asistenţii medicali.
Deţine o colecţie impresionantă de diplome, titluri de onoare şi insigne, primite în ţară sau în străinătate – Austria, Elveţia, Danemarca, Republica Moldova, precum şi numeroase premii pentru contribuţia importantă la afirmarea profesiei de asistent medical în România şi în întreaga lume.
În anul 2002, a primit diploma de „Cetăţean de Onoare” al Municipiului Baia Mare, ca o recunoaştere deosebită a activităţii sale de peste 40 de ani în slujba profesiei de asistent medical şi a oamenilor.

*

Am avut deosebita bucurie de a o cunoaşte personal pe această distinsă doamnă la Conferinţa Naţională a O. A. M. G. M. A. M. R. de la Geoagiu, care a avut loc în perioada 22-25 septembrie a.c. şi unde a fost invitatul cel mai aplaudat, iar domnia sa a acceptat cu amabilitate să îmi acorde un interviu.
Dialogând prieteneşte pe parcursul zilelor acestui eveniment, am avut privilegiul de a descoperi cu surprindere o persoană modestă, deschisă, cu mult şarm, care sfidează vârsta înaintată pe care a atins-o cu voia lui Dumnezeu şi care continuă să aibă capacitatea de a mişca minţile şi inimile asistenţilor medicali.
Am rămas deosebit de plăcut impresionată de faptul că, deşi nevoia de odihnă specifică vârstei îi impunea un repaus la hotel după o dimineaţă întreagă de participare la lucrările Conferinţei, doamna Lucreţia a făcut un efort deosebit şi a venit şi după-amiază pentru a audia lucrarea cu care m-am prezentat  și eu la acest eveniment, în condiţiile în care ne cunoscusem chiar în acea zi. Acest gest mi-a „ povestit ” mai mult decât o mie de cuvinte despre calităţile sale interioare.
Avusesem un set de întrebări pregătite dar discuţiile purtate anterior interviului, cu răspunsuri interesante şi imprevizibile, m-au captivat şi m-au determinat să schimb direcţia pe care doream s-o confer demersului meu.

*

R: Sărut-mâna, stimată doamnă Lucreţia Titircă! Aş dori să încep prin a vă întreba: aţi simţit o chemare specială atunci când v-aţi decis pentru această profesie?
L.T.: Nu m-am gândit niciodată să devin asistentă medicală! Pur şi simplu, nu am avut de ales, în condiţiile în care tatăl meu era chiabur, dar şi condamnat politic…
Pentru a mă face mai bine înţeleasă privind situaţia acelor vremuri, mă voi întoarce în timp, evocând personalitatea şi acţiunile tatălui meu, mânate de idealurile vieţii sale.
Sunt născută în anul 1930 în loc. Borşa, jud. Maramureş, unde tata, pe nume Mihali Gavrilă, era primar. În perioada regimului comunist de după 1944, fiind susţinut de populaţie, a continuat să activeze în această funcţie, însă în 1945, a fost numit un prefect ucrainean în judeţul Maramureş, care, împreună cu partizanii săi conaţionali, a iniţiat o mişcare de alipire a Maramureşului la Ucraina sovietică. Tatăl meu s-a opus acestei acţiuni, mobilizând telefonic toţi primarii din judeţ pentru a anunţa populaţia oraşelor şi comunelor să-l aştepte să meargă spre Sighet, unde se afla conducerea sovietică, cea care învestise prefectul ucrainean. Mase de ţărani şi muncitori forestieri din Borşa, antrenaţi şi conduşi de tata, au pornit spre Sighet, cale de 80 de kilometri, unii înarmaţi cu arme de foc şi muniţie rămasă în Munţii Borşei după retragerea nemţilor, alţii – cu topoare şi sape, formând convoaie de căruţe, oameni călări, pedestrime, cărora li s-au alăturat bărbaţi dârji din toate comunele din judeţ, cântând „ Deşteaptă-te, române!”. La Sighet au fost întâmpinaţi de trimişii comandantului sovietic, însoţiţi de forţe militare care au propus oprirea înaintării populaţiei protestatare până la limpezirea situaţiei, căreia îi va urma o decizie.
Datorită acestei acţiuni unite şi hotărâte, s-a renunţat la alipire şi lucrurile au revenit la normal, însă tata a fost nevoit să fugă în munţi, ştiind că se urmărea arestarea lui de către Securitate, imputându-i-se această acţiune de protest faţă de alipirea Maramureşului la Ucraina sovietică. Constrâns de împrejurări să stea ascuns ani de zile, tata a fost urmărit, supravegheat, arestat şi anchetat. Propriu-zis, a trecut printr-o serie de arestări şi liberări, începând cu o condamnare la închisoare corecţională de 1 an şi 6 luni din 1950, pronunţată de Tribunalul Militar din Cluj, când a fost trimis la Canal, până la sentinţa din 1959, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, când a fost condamnat la 8 ani de închisoare, unde, de altfel, a şi decedat după 2 ani de detenţie, la vârsta de 59 de ani.
Eu însămi am fost arestată timp de o lună de Securitate, când eram în clasa a XII-a, şi s-au făcut presiuni asupra mea pentru a-l convinge pe tata să se predea.
În acelaşi scop a fost arestat şi fratele meu, student fiind, iar din cauza condiţiilor insalubre din închisoare, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit la vârsta de numai 20 de ani.
După cum se spunea în perioada comunistă, nu aveam „ origini sănătoase ”. Nu am fost primită să dau examen la facultate, cu toate că absolvisem liceul ca premiantă. Mi-aş fi dorit să urmez Dreptul sau Matematica, însă în niciun caz Medicina, pentru că orientarea mea nu era umanistă, ci realistă.

R.: Se pare că personalitatea tatălui domniei voastre v-a fascinat şi a constituit un model pentru evoluţia dumneavoastra ca om şi  profesionist.

L.T.: Într-adevăr, împărtăşesc principiile de viaţă ale tatălui meu, un mare patriot, recunoscut ca erou al rezistenţei anti-comuniste, care cânta „ Deşteaptă-te, române! ” în locuri publice în perioada în care acest lucru era interzis.
Memoria sa a fost evocată de către un fiu al Maramureşului, Timiş Nicoară, care a publicat la Cluj, în anul 2000, o carte de 262 de pagini, purtând titlul: „Legendarul Gavrilă Mihali Ştrifundă din Borşa”.
În anul 2005, autorităţile locale au omagiat figura tatei, conferindu-i post-mortem titlul de „ Cetăţean de Onoare ” al oraşului Borşa şi dezvelind bustul său, care este amplasat în centrul localităţii.

R.: Care a fost traietoria carierei dumneavoastra?

L.T.: M-am orientat spre învăţământul sanitar şi am satisfacţia interioară de a fi pregătit 45 de generaţii de absolvenţi pe parcursul întregii mele cariere.
În anul 1964 am devenit profesoară de „ Tehnica Îngrijirii Bolnavului ”, dar şi director adjunct al filialelor din Baia Mare şi Sighet ale Şcolii Tehnice Sanitare din Satu Mare.
În perioada anilor 1971-1973 am fost director adjunct al Şcolii Sanitare din Baia Mare, instituţie nou înfiinţată.
În 1974 am fost numită asistent medical şef coordonator al Spitalului Judeţean din Baia Mare, funcţie pe care am deţinut-o până la pensionare, în 1989, dar nu m-am oprit aici. Deşi aş fi putut alege odihna după o viaţă foarte activă, în 1994 mi-am înfiinţat propria instituţie de pregătire a asistenţilor medicali: Şcoala Postliceală Sanitară „Carol Davila” din Baia Mare, care a primit acreditare şi al cărei director am fost.
Numai după ce au survenit probleme de sănătate care mi-au restrâns posibilităţile de a lucra, practic de trei ani şi jumătate, am predat şcoala în mod dezinteresat, fără nicio pretenţie materială, unui profesor care să ducă ştafeta mai departe, cu împăcarea sufletească şi convingerea că am făcut ceea ce trebuia, încredinţând instituţia omului potrivit, care să nu facă niciun compromis.
Dar nici în prezent nu mi-am încetat activitatea, lucrând ca director-fondator al Fundaţiei de Îngrijiri la Domiciliu „ Crucea Alb- Galbenă ”.

R.: Au existat anumite persoane care v-au influenţat şi determinat orientarea profesională?
L.T.: Soţul meu, înţelegând situaţia în mod obiectiv, m-a sprijinit pentru a avea o calificare, neexistând posibilitatea de a studia în alt domeniu, aşa cum mi-aş fi dorit.

R.: Aţi găsit echilibrul dintre viaţa personală şi cea profesională sau v-aţi aflat în faţa unor alegeri dureroase?
L.T. Din păcate, nu l-am găsit ! Am remuşcări teribile pentru că mi-am neglijat familia pentru a fi foarte exigentă şi conştiincioasă în profesie.

R.: Ce persoane  v – au rămas în suflet?
L.T.:  Soţul meu, care a fost profesor de filozofie,  dar a părăsit această lume, ocupă cel mai important loc în inima mea. Era un om deosebit, înţelept şi cumpătat.

R.: Cum v-au perceput cei din jurul dumneavoastra?
L.T.: Am fost considerată o persoană dură, un zbir. Aceasta nu este o meserie în care să faci concesii. De aceea eram foarte serioasă şi exigentă. Însă, după ce ajungeau să mă cunoască cu adevărat, oamenii mă stimau şi mă iubeau.

R.:  Care este cea mai mare realizare a vieţii dumneavoastra ?
L.T.: Oricâte lucruri ar întreprinde un om pe plan social, valoarea primordială rămâne familia. De aceea, cea mai mare realizare a mea o constituie copiii, nepoţii şi strănepoţii mei. Am doi băieţi: cel mare este doctor în Ştiinţe economice, iar cel mic – inginer electronist, două nurori care sunt două persoane deosebite, cu mult respect, soţia primului fiu este doctor în Economie, iar a celui de-al doilea – medic stomatolog. De asemenea, am bucuria de a avea 3 nepoţi de la ambii copii şi două strănepoate, care au 7, respectiv 4 ani.
M-am logodit din perioada liceului, după care, la vârsta de 19 ani, m-am căsătorit. De aceea, am fost o mamă tânără, o bunică tânără, dar şi o străbunică tânără!

R.: Care au fost factorii care au determinat decizia domniei voastre de a scrie?
L.T.: Răspunzând moral ca asistent-şef coordonator, dădeam teme de pregătire de specialitate  asistenţilor medicali şi teste cu întrebări preformulate.
Dar am fost permanent nemulţumită, mai ales că nu exista o bibliografie orientată specific către asistenţi. De aceea, am dorit să vin în sprijinul colegilor mei din  întreaga ţară, care să aibă o literatură de specialitate după care să se poată pregăti.
Pe de altă parte, m-a preocupat mult partea de etică: am întocmit dosare întregi de activităţi privind comportamentul asistenţilor medicali, despre respect în mod special. Asistenţii pur şi simplu nu-şi mai dădeau seama că greşesc, nu aveau nişte standarde stabilite la care să se raporteze. Observasem aceste neconcordanţe şi mă străduiam să întreprind ceva în acest sens, inclusiv prin aplicarea unor chestionare anonime.

R.: Care consideraţi că trebuie să fie calităţile de bază ale unui asistent medical?
L.T.: În timpul activităţii mele, m-am ocupat de întocmirea unei liste de 20 astfel de calităţi dar le voi enumera doar pe cele care îmi vin în minte acum, spontan: responsabilitatea ( pentru că pregăteşti oameni care să îngrijească oameni ); implicarea; pregătirea profesională temeinică; spiritul umanitar; empatia şi, nu în ultimul rând, multă rigurozitate în privinţa redactării documentelor medicale, având în vedere faptul că o singură literă scrisă greşit poate schimba sensul întregului demers terapeutic faţă de  pacient.

R.: Dacă aţi fi avut uşile deschise, ce altă orientare aţi fi dat vieţii dumneavoastre profesionale?
L.T.: În general, mi-a plăcut activitatea de conducere, organizare şi probabil că aş fi întreprins o astfel de activitate în orice alt domeniu. Însă un singur lucru ştiu sigur: orice curs aş fi dat vieţii mele, aş fi făcut-o cu foarte multă implicare sufletească pentru că…nu pot altfel !

R.: Ce sfat aţi avea pentru noile generaţii de asistenţi medicali?
L.T.: Tot ceea ce faceţi, să faceţi cu multă perseverenţă şi conştiinciozitate, cu dedicare, gândindu-vă ca nu numai oamenii, ci Însuşi Dumnezeu să aprobe activitatea voastră.

R.: Sărut-mâna, stimată doamnă Lucreţia Titircă şi Dumnezeu să vă susţină!
L.T.: Mulţumesc şi îmi exprim dorinţa ca Dumnezeu să ajute învăţământul sanitar românesc şi asistenţii medicali de pretutindeni.

Mihaela-Corina Bucur
Asistent medical principal licenţiat
Aeroportul „ Henri Coandă ” – Serviciul de asistenţă medicală