„A fi asistent medical este mai mult decat a face o scoala, a sti manevrele, a fi un bun tehnician. Trebuie sa ai scanteia, sa ai vocatia si sa-ti pese de cel care este in patul de spital.” – Interviu cu Asistentul Sef al Spitalului Clinic de Nefrologie ”Dr. Carol Davila”, domnul Calin Mircea Sora

Am discutat cu domnul prof. dr. Mircea Penescu, managerul spitalului, despre relatia medic-asistent. Cum percepeti dumneavoastra aceasta relatie?

Am venit in spitalul ”Carol Davila” in anul 1980. Lucrez cu domnul profesor Penescu de atunci. Pot sa spun ca dumnealui este medicul caruia ii pasa. Si atunci cand a fost medic de salon si atunci cand a fost sef de sectie si acum, de cand este manager. In relatia medic-asistent acest lucru conteaza foarte mult. Respectul dumnealui nu este distribuit pe paliere ierarhice. Respecta toti oamenii cu care lucreaza, ii pasa de oameni, de soarta lor, de viata lor si de spital ca de propria lui casa, ca de propria familie. Am avut marele noroc, in spitalul ”Carol Davila”, de a avea medici de talia dansului.

Spitalul, fara oamenii care lucreaza in el, este o cladire goala. ”Spitalul” este format din oamenii care lucreza in el, este definit de modul in care coopereaza, se poarta, se adreseaza, de modul in care le pasa si de spital si de pacient. Altfel, este doar o cladire frumoasa, cu niste echipamente performante, la un numar de pe o strada.  Spitalul nu exista fara oameni, fara echipa. Conteaza spiritul spitalului. Si acesta este un lucru pe care noi il avem in ”Dr. Carol Davila.”

Cum ati decis sa va alegeti profesia?

Dupa o pregatire la un liceu de limbi straine, am avut nesansa de a nu intra la medicina. Atunci baietii plecau in armata. Cand am inteles ca am pierdut un tren si, pentru ca voiam sa lucrez in domeniu, singura alternativa era scoala postliceala sanitara. Am fost ultima generatie. Am urmat scoala si, vreau sa spun ca, acum, dupa atatia ani de zile, nu mai am nici macar nostalgia faptului ca nu am devenit medic. Cand vorbesc cu colegii mei si le predau le spun ca sunt mandru ca sunt asistent medical. Chiar si pe oamenii care ma vad in spital in uniforma si-mi spun ”domnul doctor” eu ii corectez. Admir doctorii, ii respect pentru ceea ce fac, pentru pozitia pe care o au in echipa medicala, dar eu sunt mandru ca sunt asistent. Nu-mi pare rau ca atunci am picat la facultate. Atunci da, am regretat. Dar acum, dupa experienta de viata pe care o am, la varsta asta, sunt mandru ca sunt asistent medical.

Care a fost evolutia profesionala si contributia dumeavoastra la dezvoltarea sectiilor in care ati profesat?

Ultimul an de practica l-am facut la neurochirurgie cu marele profesor Arseni. Am mandria ca s-a intamplat aceasta si ca a considerat atunci ca putem lucra in viitor impreuna. Eram in ultimul an de scoala postliceala si stateam foarte mult in stagiu la dansul si intram in operatie si ma invata si ma pregatea. Asadar, am lucrat la Spitalul nr. 9, la neurochirurgie, cu dansul. Dupa aceea, am plecat in armata. Cand am revenit din armata, se deschise, in acest spital, un centru modern de hemodializa. Era foarte multa tehnica de varf in Romania. Si, atunci, fostii mei colegi mi-au spus: nu te mai duce la neurochirurgie, vino aici ca aici e tehnica, aparatura, facem ce nu face nimeni. Si partea aceasta de aventura tehnica m-a convins si am venit in spitalul Carol Davila in anul 1980. Am lucrat in dializa, apoi am fost sef de tura, ii tineam locul asistentului sef cand pleca in concedii si, in iarna lui 1983, domnul profesor Ursea, marea personalite nefrologica a Romaniei, pe atunci directorul spitalului, m-a chemat si mi-a spus de maine o sa fii seful unei sectii de nefrologie. Am fost socat, m-am speriat si am spus ca nu stiu ce inseamna sa conduc o sectie. Mi-a spus ca o sa invat, ma va ajuta. N-am dormit pana dimineata. Si m-a invatat. M-a tinut langa dansul. Erau ore intregi in care faceam vizita impreuna si stateam si ascultam si invatam. Si, de atunci, am fost asistent sef pe o sectie, asistent sef pe doua sectii, asistent sef pe spital, apoi, director de ingrijiri. Dupa aceea s-a desfiintat acest post. Indiferent de functie, activitatea pe care am facut-o a fost aceeasi. Si mi-a placut. Am facut, mai la maturitate, facultatea de medicina – sectia asistenta medicala. Apoi am facut un masterat in management sanitar. Am considerat ca daca am avut oportunitati si-mi place ce fac, merita sa invat sa o fac cum trebuie, cat mai bine. Acum coordonez si ma implic cat pot de bine in activitatea spitalului.

Daca ne gandim la migratia asistentilor medicali, ce recomandari aveti pentru cei care raman in sistem, in Romania, pentru a nu fi dezamagiti de alegerea facuta?

Spre deosebire de alti manageri, eu nu i-am acuzat niciodata pe cei care au facut alegerea sa plece. Este o alegere de viata, si-au schimbat toata viata. E un pas dificil. Oamenii acestia se dezradacineaza, pleaca in necunoscut. Nu pot fi acuzati. Pleaca la mai bine: financiar si pentru viata de zi cu zi. Profesional, s-ar putea sa fie diferit de Romania. Acolo muncesti si faci si alte lucruri decat in Romania. Aici nu speli bolnavul, nu-i schimbi patul. Acolo tu faci toate acestea. Acolo ai, insa, un alt respect si o alta recunoastere a postului tau.

Cei care raman in Romania o fac mai putin din comoditate, cat din forta radacinilor care-i retin. Nici eu nu am plecat din spital. Am avut oferte sa plec, dar n-am putut sa ma rup de acest colectiv.

Indiferent de colectivul in care lucram, daca alegem sa ramanem intr-un loc, trebuie sa o facem la calitatea maxima. Noi am ales sa lucram pe acest salariu, noi am ales aceste conditii, sa lucram pentru alte 2-3 posturi libere. Daca tot am ales sa lucram, putem sa strangem din dinti, dar trebuie sa o facem cum trebuie, pentru ca pacientul nu are nicio vina. N-are sens sa acuzam pe nimeni. Putem fi critici cu sistemul sau cu cine ne reprezinta in sistem. Dar nu avem nimic cu pacientul. Trebuie sa-l respectam pe omul care se uita la noi ca la cel care-l va vindeca si trebuie sa ne respectam vocatia.

Care sunt etapele pe care trebuie sa le parcurga un asistent medical abia iesit de pe bancile scolii ca sa ajunga sa faca performanta in aceasta profesie?

In primul rand, trebuie sa fie interesat sa invete. Bagajul de cunostinte teoretice trebuie sa fie completat, odata cu angajarea in spital, de cunostinte practice. Trebuie sa fii ”ca un burete”, sa observi, sa prinzi gesturi, manevre, abordari, lucruri pe care nu ti le poate descrie nimeni la tabla. Trebuie sa inveti sisteme de organizare a muncii, ca sa nu obosesti rapid, sa observi comportamente si sa intrebi in continuu. Nu exista intrebare stupida, inutila, nu te faci de ras. Orice nu stii si vezi, trebuie sa intrebi si sa intelegi. Din momentul in care intelegi ce ingrijiri trebuie sa dai, trebuie sa-ti propui sa te perfectionezi, sa citesti, sa intri pe un site, sa vorbesti cu colegii la simpozioane. Eu imi intreb colegii, aflu de la ei. Daca toti ne preocupam sa ne perfectionam, toti ne ridicam ca valoare profesionala si ridicam si unitatile noastre. Cel mai periculos lucru in aceasta meserie este rutina. Si pentru asistent si pentru pacient. Tot timpul trebuie sa inveti. Orice oportunitate de curs, orice sursa de informare trebuie folosita. Nu stii cand te va ajuta acea informatie. Educatia medicala continua nu trebuie sa se transforme intr-o sursa de credite ca sa poti profesa. O faci, in primul rand, ca sa fii mai bun, sa te perfectionezi. Pana in clipa cand plecam din spital si ne pensionam, trebuie sa ne dorim sa fim mai buni. Pentru noi si pentru mandria noastra de asistenti medicali, e important sa ne perfectionam.

Ce v-a marcat in viata profesionala de pana acum? Povestiti-ne un lucru cu care va mandriti.

In momentul in care un bolnav pe care nu l-ai ingrijit personal si pe care nu-l cunosti iti bate la usa si-ti multumeste pentru conditiile din spital, iti creste inima. Faptul ca pacientul iti multumeste pentru ceea ce este in spitalul tau conteaza extraordinar de mult. Acestea sunt clipe de mare satisfactie.

In momentele in care lucram la patul bolnavului si, de exemplu, aveam in dializa un pacient care intra in colaps sau facea stop cardiac si, dupa aplicarea manevrelor, isi revenea, aveam o satisfactie deosebita. Omul acela n-a murit datorita mie, pentru ca l-am ajutat pana s-a adunat toata echipa. O satisfactie mareata.

Mai sunt momentele in care personalitati, cum a fost profesorul Ursea, trecea, dupa o zi in care aveam o actiune importanta si dificila, si-mi spunea ”bravo Mirceo, hai ca a iesit perfect”. Acele 2-3 cuvinte spuse in trecere ma inveseleau brusc.

De curand, in septembrie, au fost Zilele spitalului. S-au inmanat cateva diplome pentru primarie, UMF si altele. A fost o diploma de recunostinta pentru colectivul spitalului ”Dr. Carol Davila”, pentru daruire, munca, profesionalism si spirit de echipa. Cand domnul profesor Penescu m-a chemat pe mine sa-mi inmaneze diploma pentru echipa, am fost mandru. Cutuma spune ca un astfel de premiu se da directorului medical, unui profesor, unui medic. In pofida acestui obicei, diploma mi-a fost inmanata mie, asistentului sef. A fost un moment in care m-am simtit inalt, frumos, puternic, cu doua capete mai sus decat toti cei din sala. Cand am ajuns acasa, m-am uitat in oglinda si mi-am spus ca cele 3 minute de glorie in care am reprezentat colectivul spitalului si a fost recunoscut un asistent medical au justificat toate sacrificiile facute, zecile de ani de munca, infarctul si parul alb.

Cum ati descrie anii petrecuti in Ordinul Asistentilor Medicali, Moaselor si Asistentilor Medicali Generalisti din Romania, filiala Bucuresti?

Ani frumosi, cu bucurii, confruntari, lupte, nerealizari, fericire, suparare, momente de bucurie si clipe de furie. De-a lungul anilor, in Ordin, s-au intamplat foarte multe lucruri bune. S-au nascut prin lupta, grija, munca, conflicte, pace. E ca o viata, ca o familie transpusa in plan profesional. Conteaza ca am ajuns la acest nivel la OAMMAMGR filiala Bucuresti. Este un nivel de reprezentare foarte bun. Este o relatie de mandrie. Sunt mandru ca am o organizatie care sa ma reprezinte profesional. Asa cum Sanitas ma reprezinta pe linie profesionala pur organizatorica, si, daca ma reprezinta bine, viata mea e mai buna si acasa si in spital, la Ordin, daca am o reprezentare buna, pozitia mea in sistem este alta, respectul care mi se datoreaza va fi altul, conditiile si valoare mea sunt altele. Daca avem o reprezentare slaba, pozitia noastra in sistem este diminuata.

Se lucreaza in echipa medicala. Vreau sa ajungem sa auzim in presa ca medicii si asistentii medicali, sau cadrele medicale, sau cadrele medico-sanitare doresc, gandesc, demonstreaza. Nu doar vocea medicilor trebuie sa se auda. Imi doresc si recunoasterea noastra in media, nu doar in societate. In spital oamenii ne recunosc pentru ca noi stam mai mult la patul bolnavului.

La Bucuresti este foarte bine. Lucrez cu ei de atatia ani. Suntem ”tari” la Bucuresti. Am vazut cresterea. Am lucrat impreuna pentru aceasta crestere. Ii admir. Fac o treaba extraordinara. Daca reusim sa marim eforturile pentru reprezentativitate si la nivel national, va fi o crestere calitativa pentru reprezentarea asistentilor medicali.

Care ar fi mesajul dumneavoastra pentru asistentii medicali?

In final de discutie as vrea sa spun ca a fi asistent medical nu inseamna doar sa fii un bun profesionist. Pe om trebuie sa-l tratam cu grijile si temerile lui. Comunicarea si comportamentul trebuie sa fie cele potrivite. Sa nu uitam faptul ca acel om ne-a incredintat viata si ne-a dat increderea lui. Nu spun sa avem simpatie pentru bolnav. Trebuie sa avem empatie. Si sa nu uitam mandria de a fi asistent medical.

Interviu realizat de Mirela Mustata