O serie specială de interviuri a fost realizată cu prilejul Galei premiilor de excelență pentru asistenți medicali generaliști, moașe și asistenți medicali 2014, organizată de filiala București a Ordinului Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România.

A fost un bun prilej de a discuta cu unii dintre câștigători, cu colegii sau unii dintre pacienții acestora și de a afla cum este văzută profesia de asistent medical sau de moașă prin ochii lor.

Premiul special al juriului a fost acordat echipei ATI de la Spitalul Clinic de Obstetrică- Ginecologie ”Prof. Dr. Panait Sârbu”.

Despre munca oamenilor din această secție am vorbit cu două mămici ale unor copii care au fost sau sunt în continuare îngrijiți aici, dar și cu medici și asistente medicale care luptă ceas de ceas pentru viața acestora.

 

 

Interviu cu doamna Elena Lerescu, mămica unui fost pacient al secției ATI de la Spitalul Clinic de Obstetrică- Ginecologie ”Prof. Dr. Panait Sârbu”

Din interviul cu doamna Elena Lerescu (mama lui Luca Cristian), un băiețel care s-a luptat, alături pe personalul din secția ATI, 4 luni pentru viața sa, am aflat ce a însemnat pentru dânsa această perioadă și cum se raportează cu dragoste și recunoștință la echipa ATI din Spitalul Clinic de Obstetrică- Ginecologie ”Prof. Dr. Panait Sârbu”.

Îmi puteți spune cum ați ajuns în spitalul “Prof. Dr. Panait Sârbu”?

E o poveste mai lungă. Eu nu am avut doctorul aici de prima dată și la 23 de săptămâni am luat legătura cu domnul doctor Mitran și m-a transferat aici. Aveam 23 de săptămâni cu Luca și era cât pe aici să-l pierd. Mi se deschisese colul și domnul doctor Mitran mi-a făcut al doilea serclaj, de urgență, după ce avusesem deja unul înainte. Și apoi am născut aici.

Cum v-ați simțit în perioada în care ați fost aici în spital?

Emoționată și cu grija și frica că-l pierd.

Și cum v-ați simțit cu echipa de aici?

Nu este o echipă, este o familie! Ne-am simțit foarte bine aici, s-au dedicat, au făcut pentru el tot ce a fost posibil. Luca a stat 4 luni în spital. Eu am fost externată între timp și veneam de 2 ori pe zi la el.

Cum se simte copilul acum?

Bine. Am revenit la spital în vizită, să ne vedem din nou cu echipa de la terapie.

Ce vă doriți pentru copilul dumneavoastră?

Tot ce e mai bun! Să fie bine și sănătos și să aibă un trai mai bun decât avem noi acum. Tot binele din lume! Sănătate, că asta e mai bună decât toate.

Iar echipei de aici, de la spitalul “Prof. Dr. Panait Sarbu”, ce-i doriți?

Sunt multe…am și emoții..Ce să le urez? S-o țină tot așa, să fie o echipă unită, o familie, de fapt, să se dedice în continuare…și vom reveni cu cel mai mare drag alături de ei.

 

 Interviu cu doamna Florina Dumitrache, mămică a unei actuale paciente a secției ATI de la Spitalul Clinic de Obstetrică- Ginecologie ”Prof. Dr. Panait Sârbu”

Din interviul cu mămica unei fetițe internată acum în secție aflăm alte lucruri care ne ajută să ne conturăm imaginea de echipă dedicată a celor din ATI.

Cum vă cheamă și care este numele îngerașului dumneavoastră?

Florina Dumitrache și sunt mămica bebelușului de 1.39 kg, născut pe 1 iunie, la 30 de săptămâni, pe care o cheamă Viviane Ane Maria.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră perioada din spital? Cum v-ați simțit când ați născut și după aceea?

Nu e ușor să naști prematur, având la 12 săptămâni un serclaj (dezlipire de placentă). Al doilea serclaj nu a fost suficient pentru a ține copilul până la termen și am născut bebelușul prematur, la 30 de săptămâni. Ușor n-a fost și nu este – recuperarea este de durată și vin aici de 2 ori pe zi. Pentru ea înseamnă foarte mult: vin, vorbesc cu ea, râde, deschide ochișorii.

Ce faceți în general, care este profesia dumneavoastră?

Lucrez la fabrica de ciocolată.

Și ce vis aveți pentru copilul dumneavoastră?

Ca orice mămică, îi doresc tot binele din lume, vă dați seama!

V-ați gândit ce o să devină când va fi mare?

Nu, deocamdată nu. Important e să fie sănătoasă și să aibă o evoluție bună.

Cum vă simțiți când intrați aici și îi vedeți pe acești îngerași?

Emoțiile mă cuprind de la ușă. Domnii doctori dau explicații fiecărei mămici în parte legat de evoluția bebelușului. Aștepți, stai puțin cu sufletul la gură până afli. Dar mă simt foarte bine la spitalul acesta. Aici se lucrează în echipă, într-adevăr. Simt asta. Și dacă am vreo problemă sau nelămurire sau neînțelegere, mi se explică pe înțelesul meu.

 

Interviu cu doamna doctor Brândușa Masgras, Medic primar neonatolog și Medic specialist pediatrie în secția ATI din Spitalul Clinic de Obstetrică- Ginecologie ”Prof. Dr. Panait Sârbu”

Despre modul în care lucrează echipa ATI din spitalul Clinic de Obstetrică- Ginecologie ”Prof. Dr. Panait Sârbu” am discutat cu echipa de medici și asistente de aici.

De la doamna doctor Brândușa Masgras, Medic primar neonatolog și Medic specialist pediatrie am aflat că munca pentru echipa de aici este aproape continuă, că, prin natura cazurilor din secție, fiecare copil internat aici reprezintă o permanentă bătălie și că, fortificați de această datorie, cei din echipă au ajuns să se simtă ca într-o familie.

Câte cazuri mai deosebite aveți acum în secție?

Acum avem mai multe cazuri deosebite: 12 copii la Terapie Intensivă și 16 în salonul de prematuri și post-terapie.

Ce calități determină poziționarea unui colectiv printre cele excelente? Ce particularități are echipa dumneavoastră și ce o face să fie atât de bună și atât de apreciată de pacienți?

În primul rând, faptul că ne dedicăm aproape complet meseriei. Aș spune chiar că, uneori, în detrimentul vieții personale. Stăm la spital fără să numărăm orele, noi nu avem un program ca în fișa postului. Venim la prima oră a dimineții și, plecăm când se poate. La fel, în gărzi, plecăm când se poate. La fel, în weekend sau de Sărbători, suntem aici. Asta pe de o parte. Pe de alta parte, este respectul celor din această echipă unul față de celălalt. Noi, ca medici, le respectăm pe doamnele asistente, pe doamnele infirmiere, dumnealor, la rândul lor, ne respectă pe noi și asta crează, într-adevăr, o echipă, o unitate. Ajungem practic să ne iubim unii pe alții. Și făcând lucrul asta, punând suflet, nu putem decât să avem rezultate. În această muncă cu bebelușii trebuie să pui mult suflet. Ori cât de bun ești profesional, fără să te implici sufletește, nu faci mare lucru. Mai ales că sunt cazuri deosebite care stau mult timp în spital. Sunt 3-4 luni în care te apropii de copil, te apropii de părinți, de familie, afli povești de viață. Au un trecut în spate, câteodată multe încercări de a avea un copil. Și când, în sfârșit, îl au, copilul este foarte mic, prematur, cu șanse destul de mici, dacă consideri cum privești cazul la început. Iar apoi ajunge un copil normal. Toată munca echipei duce la aceste rezultate fantastice.

Ați avut vreun caz care v-a surprins prin forța de a lupta a copilului?

Da, chiar cazul pe care l-ați văzut înainte (n.r. Luca Cristian), a fost un caz particular, poate unul dintre cele mai mari succese ale secției de neonatologie a spitalului “Panait Sârbu” din Giulești. A fost un copil care a stat 40 de zile pe ventilator, a fost atât de grav, încât timp de 1 lună și jumătate nu am putut spune, într-o singură zi, dacă va trăi sau care este șansa lui de a fi un copil normal. Ori acum, mulțumită eforturilor pe care le fac și părinții (pentru că urmărirea prematurului după externare este o muncă pe care părinții trebuie să o continue, după ce se termină munca noastră în maternitate), copilul trece cu brio de fiecare control pe care îl face: oftalmologie, neurologie, acum face kinetoterapie, iar peste câteva zile este programat să se opereze de hernie inghino-scrotală acută. Aceasta este masivă încă de la 2 săptămâni după naștere, însă nu putea fi operat decât când atingea o greutate și dezvoltare corespunzătoare. Acest copil este unul dintre cele mai de succes cazuri ale noastre.

 

Interviu cu doamna asistentă Roxana Brănilă, secția ATI din Spitalul Clinic de Obstetrică- Ginecologie ”Prof. Dr. Panait Sârbu”

Din interviu am descoperit că în secția de ATI neonatologie de la Spitalul ”Panait Sârbu” personalul medical se înțelege ”din priviri”, iar fiecare caz rezolvat în parte este o mare satisfacție, pentru acești oameni care iubesc viața.

De când lucrați în această secție?

Lucrez în acest spital de 10 ani, iar la Terapie Intensivă de la 2 luni după ce m-am angajat. Nu am mai ieșit de acolo decât câte o lună, din când în când, pentru a merge la secția de Prematuri, care e practic tot un salon TI.

Ce înseamnă să fii asistent medical într-o secție ATI de neonatologie?

Este o muncă destul de grea, însă foarte plăcută. Și e foarte plăcută când vin copii cum a fost cazul de mai devreme, Luca Lerescu, și-i vezi apoi cum cresc. Ai o mare satisfacție. Îi vezi cât s-au luptat pentru viață.

Ce faci concret pentru a îngriji o viață care pâlpâie în 450 de grame?

Absolut tot ce e necesar pentru el. În primul rând, manevrele de resuscitare la naștere și apoi îngrijirile de rutină.

Cum afli când are nevoie de tine?

În primul rând, ei sunt monitorizați. Le sunt monitorizate funcțiile vitale, așa că atunci când scade pulsul sau concentrația de oxigen, aparatul sună și mergi la ei și vezi despre ce e vorba.

Ce cazuri mai speciale aveți în acest moment?

O fetiță de 450 de grame care luptă pentru viața ei. Nu știm ce se va întampla, este un caz foarte special.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să lucrați în acest colectiv?

Mă simt foarte bine aici. Suntem o echipă unde ne înțelegem din priviri, ne înțelegem foarte bine și cred că contează foarte mult ca într-o echipă să-ți cunoști colegul, să știi ce poți să aștepți, mai ales într-o urgență. Când te-ai uitat la el, el știe ce vrei.

Care e cea mai mare satisfacție profesională?

În momentul în care prematureii, cei de 900 de grame, pleacă acasă și vin după 1-3 luni și vezi că au evoluat foarte bine.

Sunteți mândră că sunteți asistent medical? Ce vă dă mândria asta?

Da, să știți că da. Mândria mi-e dată de cazurile pe care le-am îngrijit și care au fost ok. Iubesc viața!

 

Interviu cu doamna Daniela Stan, Vicepreședinte OAMGMAMR filiala București, moașă licențiată, Asistent Șef de Obstretică-Ginecologiela Spitalul Prof. Dr. Panait Sârbu

La finalul seriei de interviuri din Spitalul Clinic de Obstetrică- Ginecologie ”Prof. Dr. Panait Sârbu” am discutat și cu Daniela Stan, Vicepreședinte OAMGMAMR filiala București, moașă licențiată, Asistent Șef de Obstretică-Ginecologiecu master în cercetare și intervenții operaționale în sistemul de sănătate publică, care lucrează la Spitalul Prof. Dr. Panait Sârbu de peste 25 de ani.

Spuneți-mi în ce secție ne aflăm și cum vă numiți?

Daniela Stan, sunt Asistent Șef de Obstretică-Ginecologie și ne aflăm în secția de Terapie Intensivă a spitalului “Prof. Dr. Panait Sârbu”, acolo unde, aș putea spune, speranța începe să renască. De ce spun asta? Pentru că și numai intrând în secție îți poți face o părere exactă despre tot ce se întâmplă aici, despre munca acestei echipe minunate! Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că ani de zile am putut să le admir pe colegele mele care lucrează aici și care, cu un profesionalism de înaltă clasă, efectiv își dedică secunde, minute, ore din viața lor.

Îmi poți spune câte persoane lucrează în aceasta secție și ce fac ele?

În jur de 16 persoane (pe ture). Ele se ocupă, efectiv, de îngrijirea nou-născuților care au probleme. Practic, preiau nou-născuții care au nevoie de îngrijiri speciale din prima secundă a vieții lor. Și luptă alături de aceștia pentru a învinge moartea și a da speranțe părinților. Nu-i ușor! Este foarte greu, pentru ca odată cu nou-născutul, trebuie acordate îngrijiri speciale și mamei, care de cele mai multe ori se află în depresie. Și aici este o muncă continuă, o muncă de echipă. Este o echipă devotată, care face anumite manevre care trebuie să fie de o precizie și o finețe ieșite din comun. Dar numai faptul că lucrează în echipă face ca totul să fie super ok. Lucrează contra-cronometru, non-stop, se luptă cu secundele, minutele, orele, contează fiecare gest pe care-l fac, pentru că, așa cum știm, cu bebelușii nu ai cum să vorbești. Trebuie să fie practic o comunicare non-verbală, să știi să interpretezi fiecare gest, fiecare scâncet. Despre asta este vorba.

Ce înseamnă să faci parte dintr-o echipă care-și dedică fiecare minut salvării unei vieți?

Cred că nu mi-ar ajunge cuvintele pentru a descrie ce simt. Tot ce pot spune e că mă simt foarte mândră. Tot ce pot să vă spun e că echipa muncește foarte mult, își dedică fiecare secundă nou- născuților care au nevoie de lucrul acesta. Mă simt foarte mândră. Aproape că-mi dau lacrimile. Sunt niște colegi minunați, cu un înalt nivel profesional, cu abnegație, devotament. Se spune că odată plecat de la serviciu, lași lucrurile aici. Nu poți! Acasă, când faci mâncare, te gândești involuntar: oare bebelușul x supraviețuiește? Oare e ok, oare starea lui de sănătate s-a îmbunătățit? Nu ai cum să nu-ți pui astfel de întrebări. Pentru că e un ”boț de carne” care luptă alături de tine să învingă. Asta e cel mai important. Uneori te simți mic pentru că nu poți să faci mai mult, cât ți-ai fi dorit, atunci când îl pierzi. E cumplit…

Credeți că pentru oamenii care lucrează aici bebelușii aceștia sunt un pic și copiii lor?

Sunt convinsă. Gandiți-vă că uneori stai 4 luni cu ei. Nu ai cum să nu te legi, să nu se formeze o chimie între tine și bebeluș. În momentul în care am văzut-o pe mămica care a venit (cazul Luca Lerescu), pur și simplu mi-au dat lacrimile. A venit să ne vadă. Asta spune multe despre echipa de aici. Sunt niște colege minunate. Le respect și-mi ridic pălăria în fața lor. Mă plec în fața lor.

Care e cel mai frumos vis al tău, Daniela?

Cel mai frumos este cel ca profesia noastră să fie recunoscută, recunoscută altfel. Vreau ca oamenii să conștientizeze mai mult implicarea asistentului medical și a moașei în actul medical. Despre asta este vorba. Nu vreau să spun cuvinte mari. Este adevarat că medicul este cel care pune diagnosticul, dar noi petrecem cel mai mult timp cu aceste minunății sau cu mămicile lor sau cu pacienții care se află în stare cronică. Mi-aș dori să fim văzuți altfel. Știți că se spune că atunci când se naște un copil se întâmplă o minune. Ca minunea să fie înfăptuită, e nevoie de supraviețuire. Ca aceasta supraviețuire să aibă loc, e nevoie de îngrijirea pe care o oferă cei de aici, colegii mei.

Mulțumesc frumos, mă închin în fața voastră! Sunteți minunate!

 

Interviu cu doamna Florentina Bealcu de la Institutul Clinic Fundeni, premiul I la Categoria II „Asistent medical generalist, moașă și asistentul medical din unitățile sanitare cu paturi de stat și private”, subsecțiunea asistent medical generalist

O carieră impresionantă. O voință puternică și multă perseverență sunt principalele calități reflectate de discuția noastră.

În eseul dumneavoastră ați spus că ați crescut cu profesia de asistent medical generalist. Aș vrea să ne spuneți ce înseamnă pentru dumneavoastră acest proces de creștere?

Creșterea mea în profesie a început încă de când am terminat Liceul Sanitar, în 1981, prin calificarea la locul de muncă. Apoi am făcut Școala Post-liceală și, când a existat posibilitatea, m-am înscris la Facultatea de Asistenți Medicali din București. Am urmat 4 ani, apoi am făcut un Masterat și acum, în 2012, m-am înscris la doctorat.

Ați avut două burse de specializare la Paris. Ce au adus aceste burse, aceste specializări, în creșterea dumneavoastră profesională?

Bursele au fost după revoluție. Pot să spun că am fost prima asistentă medicală care a plecat pe o perioadă mai mare de 3 luni. Am fost un an de zile, în 1995. Eram asistentă de bloc operator și acolo am fost tot într-un bloc operator, dar cu mai multe specialități. Am intrat și am fost asistentă circulantă la toate specialitățile, de la neurochirurgie, la chirurgicale mici, gen ORL, oftalmologie sau intervenții endoscopice.

Unde ați lucrat, care sunt pozițiile prin care ați trecut pe parcursul anilor?

Am trecut prin mai multe poziții, dar într-un singur loc, Institutul Clinic Fundeni, unde m-am angajat de la început, în 1981, când am terminat Liceul Sanitar. Aici am lucrat, aici am rămas. Pe secția de urologie, am fost atât la patul pacientului, cât și la recoltări, sala de pansamente, camera de gardă și, din 1991, în blocul operator, cu toate specialitățile respective, atât intervenții endoscopice, transplant renal, operații clasice, deschise, de tumori foarte mari, care nu se fac decât în colaborare cu cardiovascularul. Deci, e un specific destul de extins la noi în Clinică, față de alte spitale din țară.

Din 2010, ați început o colaborare specială cu Universitatea Titu Maiorescu. Când și cum ați descoperit că vă place cariera didatică?

Cu Universitatea Titu Maiorescu am colaborat încă de când am fost studentă, din 2006, și încă de atunci, am descoperit că-mi place cariera didactică. Am fost șefă de an și șefă de promoție și am încercat să comunic și să colaborez cu colegele mele studente, care erau asistente. Am avut o colaborare foarte bună, atât cu cele din an (eram peste 200 de studente atunci), cât și cu profesorii noștri. Și, atunci, la sfârșit, fiind șefă de promoție, mi-au propus să colaboram pe mai departe și să predau Nursing-ul General – lucrările practice, ceea ce fac de atâta timp, până în acest an, când am devenit titular (am dat un examen și sunt titular).

Înțeleg că acum sunteți doctorand în cadrul Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila. Ce zonă de cercetare v-ați ales?

Specializarea mea în cadrul UMF Carol Davila este medicina socială, dar tema de doctorat este din specialitatea mea, urologie – Managementul disfuncției erectile post-prostatotomie radicală la pacienții cu cancer de prostată de risc înalt. Deja am început să aleg pacienții pentru cercetare în funcție de tema respectivă. Mai am puțin și termin primul an de doctorat.

Ce aspirații profesionale aveți? Ce vă doriți să faceți în viitor?

Întotdeauna m-am gândit la viitorul meu și la aspirațiile mele profesionale. De aceea am ales și partea aceasta didactică în paralel cu munca în cadrul lumii operatorii, în cadrul sălii de operații din Institutul Clinic Fundeni – Urologie. Cariera didatică o să rămână întotdeauna, în timp ce în cadrul blocului operator, nu se știe cât mai pot rezista ca asistentă, de la o anumită vârstă. Și, atunci, m-am gândit la posibilitatea de a deschide un cabinet împreună cu colegele mele, la cariera didactică sau la cea de formator cu Ordinul nostru. Am deja două direcții și o să le urmez cât pot de mult. Oricum, pentru doctorat trebuie să rămân în cadrul blocului operator încă câțiva ani.

Ce înseamnă să fii un asistent medical de excelență? Care sunt calitățile necesare?

Decalogul Excelenței în Asistența Medicală se bazează pe calm, pe responsabilitate, pe capacitatea de reacție la neprevăzut, pe răbdare, cu colegele noi, cu medicii, pe perseverență, pe dorința de cunoaștere și perfecționare în profesia noastră, pe dorința de dezvoltare, pe îndemânare la locul de muncă. Trebuie să vrei să afli tot timpul câte ceva nou, să fii în față, să vrei să-ți dezvolți ce ai învățat în munca ta și în afară, să citești, să te documentezi, acestea țin de voința ta.

Cum vedeți relația medic-asistent medical?

Văd relația medic-asistent medical în primul rând prin prisma respectului. Dacă tu știi să-l respecți pe medic, atunci te va respecta și el. Respectul se câștigă. Atât timp cât tu știi ce ai de făcut și ești ferm convinsă, ca asistentă medicală, că acel lucru este corect, poți lupta până în pânzele albe pentru a dovedi corectitudinea acelui lucru. Și atunci își vor da seama, și-ți vor spune: da, acel lucru e corect. Mie mi s-a întâmplat și, atunci, mi-am câștigat respectul lor. Prin cultura și educația ta, îți câștigi respectul față de ei. Într-adevăr, dacă nu-i respecți, nici ei nu te respectă. Mai ales noi, cele care suntem licențiate, stârnim poate o reacție de teamă din partea rezidenților, că ne apropiem de ei ca pregătire. Și-ți mai pun întrebări ca să te pună în dificultate. Dar dacă tu știi să răspunzi, dacă răspunzi corect, poate mulțumită culturii și experienței tale profesionale, nu neapărat studiilor, câștigi respectul lor. Mie mi s-a întâmplat aceasta de multe ori.

Știu că fiecare pacient e special și e greu de ales, mai ales în cazul cuiva cu atâta experiență, dar, există cineva care v-a impresionat în mod deosebit, prin forța lui de a lupta, prin modul în care a relaționat cu dumneavoastră?

Sunt mai mulți pacienți cu care am relaționat bine, cu care am rămas în legătură și care mă sună, sau îi sun, de sărbători și îi întreb ce mai fac. Dar, într-adevăr, există un pacient cu care conversez mai des, fiindcă m-a impresionat lupta lui pentru viață. Îl cunosc de peste 10 ani, când a fost la noi în clinică și a fost operat pentru o tumoră renală. I s-au scos rinichiul și suprarenala. După aceea, am comunicat tot timpul, de sărbători ne-am transmis urări. După 10 ani de la operație, acum 1 an și ceva, m-a sunat să-mi spună că are o tumoră și pe renală și pe suprarenală la celalalt rinichi, cel care îi rămăsese. Și l-am ajutat, l-am dus la același chirurg urolog, care e foarte bun. A stat în jur de 1 lună de zile în spital, timp în care l-am tot vizitat. Ca orice medic care se duce să-și viziteze pacientul zi de zi, așa am fost și eu la dânsul, pentru că mă atașasem foarte mult de problema sa. Am încercat să-l ajut și pe plan psihic. O vorbă bună spusă de o asistentă medicală la patul pacientului contează foarte mult. Și, apoi, acum câteva zile, m-a sunat să-l ajut să ajungă într-un alt spital din București pentru metastază pulmonară. Am promis că-l voi ajuta cât pot de mult: printr-o vorbă bună, printr-un exemplu, printr-un ajutor, acolo, în spitalul respectiv, poate cunosc pe cineva, un asistent medical de secție, care-l poate ajuta și ea/el cu o vorbă bună.

Sunteți mândră că sunteți asistentă medicală?

Da, sunt foarte mândră că sunt asistentă medicală. Mi-am dorit acest lucru. Mi-am dorit să urc pe această scară cât de mult. La vremea mea, atât s-a putut, atât am putut: când am aflat că pot să fac o facultate, am făcut-o. Fac tot ce pot să urc cât mai mult pe scara carierei profesionale.

Cum v-ați simțit la Gala premiilor de excelență?

M-am simțit foarte bine. A fost o plăcere și o bucurie că m-am întâlnit cu foști colegi din diferite spitale, cu foste studente, chiar și cu colege de la cursurile de calculatoare din cadrul unui proiect POSDRU la care am participat.

Gala a fost superbă, pentru cei care au fost în sală, dar mai ales pentru cei care am fost pe scenă. Ne-am simțit extraordinar.Totul a fost organizat cu mare grijă, de la primirea în sală și până la program.

Însă, eu am avut un mic regret că nu au fost mai multe colege cu mine de la Institutul Clinic Fundeni. Au fost doar 5. Aș fi vrut să am mai mulți colegi cu care să pot împărtăși bucuria. Poate, pe viitor, acest lucru ar putea fi îmbunătățit. Poate că finaliștii ar putea să facă și ei unele invitații.

Cum au fost premiile?

Numeroase și utile. Fiica mea s-a îndrăgostit de setul de farfurii și mi-a spus imediat: ”mama, acestea sunt pentru mine”. Ieri am fost sunată de reprezentantul agenției Alsys Travel ca să organizăm weekendul de la Conacul Bunicilor pe care l-am primit ca premiu, printre multe altele. A rămas ca cineva de la dânșii să vină la spital într-o zi să finalizăm detaliile. Vă dați seama că am și intrat pe site-ul locației să văd cum arată. Și este minunat. Când am venit acasă cu toate cele premii, cu greu am reușit să le car de la taxi până în casă. Și florile au fost extraordinare.

V-a schimbat acest premiu perspectiva?

Astăzi mi-am luat o scrisoare de recomandare de la îndrumătorul de doctorat pentru participarea într-un program de cercetare finanțat dintr-un proiect și, în biroul dumnealui, era un profesor care m-a recunoscut de pe facebook și m-a felicitat pentru premiu. Multe persoane mi-au spus că am făcut bine că m-am înscris și am realizat această performanță.

Experiența aceasta mă determină să le spun tuturor colegelor că, dacă ele consideră că au făcut ceva care merită recunoscut de profesie, este bine să iasă în față și să participe la astfel de competiții. Avem foarte multe de învățat.

Am promovat și ideea premiului de echipă. Sunt atâtea colective care fac lucruri extraordinare și care ar putea participa. Chiar și în spitalul nostru, mă gândesc la ”transplantul renal”, la ”transplantul medular”, la ”terapie intensivă”. Le-am spus că pot participa depunând dosare pentru echipă. De exemplu la noi, la ”transplant renal”, în permanență echipa este ”în așteptare” pentru că poate fi mobilizată oricând. Avem o echipă dedicată care merită promovată și le-am spus acest lucru.

Și în plan personal am câteva lucruri pe care vreau să le realizez. Mă gândesc, după ce-mi termin doctoratul, să stau de vorbă cu colegele de la OAMGMAMR- filiala București și să le propun o colaborare pe zona practică, legată de profesie. Voluntar, pot ghida asistentele debutante, așa cum am făcut-o permanent și pe secție. Eu cred că profesia aceasta nu se fură. Trebuie să primești explicații și să înțelegi, pentru a deprinde corect lucrurile.

 

Interviu cu doamna Olga Dorina Cursaru – Spitalul Universitar de Urgență București, premiul I la Categoria II „Asistent medical generalist, moașă și asistentul medical din unitățile sanitare cu paturi de stat și private”, subsecțiunea asistent medical

Interviul cu doamna Olga Cursaru de laSpitalul Universitar de Urgență București ne-a demonstrat ce efect benefic poate avea colaborarea dintre echipa medicală și cea de suport social, în cazul persoanelor care au nevoie de asistență suplimentară celei medicale în cadrul unui spital.

Care a fost parcursul dumneavoastră profesional?

 

Am început ca asistent medical generalist în Clinica de Ortopedie și Traumatologie a Spitalului Universitar și-mi continui activitatea tot în Spitalul Universitar, de data aceasta, ca asistent medico-social.

 

Am lucrat 3 ani pe secția de ortopedie și traumatologie. În acest timp, am rămas însărcinată. Soțul meu m-a convins să încerc Colegiul de Geriatrie, Gerontologie și Asistență Socială din cadrul Facultății de Medicină.

 

Când am revenit în activitate, numărul cazurilor sociale de la nivelul spitalului era destul de mare. A fost nevoie de un om care să se ocupe de aceste cazuri. Colectivul din care am făcut parte, asistentele șefe, m-au recomandat directoarei de îngrijiri.

Prin ce se aseamănă și prin ce diferă cele două profesii?

 Asistența medicală și asistența medico-socială însemană lucrul cu pacientul, cu o persoană aflată în suferință, cu o persoană care are o problemă, de ordin social, în cazul asistaților noștri sociali. Sunt persoane care trec printr-o perioadă de criză. Sunt persoane care au rămas fără o locuință. Sunt persoane în vârstă care au nevoie de ajutorul nostru. Nu te poți ocupa de unul singur de un astfel de caz. Este nevoie de lucrul în echipă. Este nevoie de ajutorul infirmierei, asistentei, asistentei șefe, medicului.

Un domeniu greu în care vorbim despre boală, bătrânețe, sărăcie….

Întradevăr. Este un domeniu foarte greu. Sunt foarte puține resurse. Ne-am dori să fie mult mai multe unități sociale înființate la nivelul țării, la nivelul Bucureștiului. Din punctul de vedere al unității din care fac parte, noi întocmim toate dosarele necesare. Dacă, însă, nu se identifică un loc într-un cămin, într-un așezământ social, noi degeaba facem aceste lucruri. Toate acestea cer timp, bani. Noi trebuie să-I ajutăm pe asistații noștri inclusiv la întocmirea actelor de identitate. Pentru că sunt persoane fără acte de identitate. După ce întocmim dosarele, le înaintăm autorităților pentru identificarea locurilor în cămine.

Satisfacțiile noastre apar atunci când ei ajung în astfel de centre. Atunci știm că le este bine, sunt în siguranță, au un loc al lor. Nu rămân în stradă.

Acestea sunt satisfacțiile profesionale?

Sunt multe satisfacții profesionale. Sunt foști beneficiari sau asistați sociali care și-au găsit locul undeva. Sunt oameni care revin cu o floricică. Sunt oameni care revin și ne spun că deja sunt bine, le merge bine, și-au schimbat mașina. Binele lor, în general, ne bucură.

Care a fost cel mai dificil moment pe care l-ați parcurs?

Chiar începutul acestui nou parcurs profesional. Colectivul din care am plecat, colegele asistente șefe, m-au încurajat. Mi-au spus că am să reușesc să fac ce mi-am propus. Eu insistam că este ceva nou, ceva ce nu știu dacă am să pot face. Iar ele m-au susținut, spunându-mi: ”ba da, vei putea face, căci o facem și noi, chiar dacă nu avem pregătirea profesională necesară; tu ai la îndemână instrumentul acesta, tu știi pe cine să soliciți, tu știi ce să faci și vei reuși”. În final, am reușit să fac. Încrederea în mine, construită cu ajutorul lor, a fost esențială. Mai ales că fac acestă profesie care este foarte, foarte grea, pentru că posibilitățile sunt limitate. Integrarea în familie, pentru că noi, de cele mai multe ori, încercăm mai întâi să găsim resurse în propria familie, este dificilă. Pentru că sunt săraci sau nu vor să se implice. Atunci trebuie să apelăm la autoritățile competente. Și, de multe ori, reușim.

Dacă ar fi să fiți mentorul unei asistente medicale debutante, ce i-ați spune?

Trebuie, întâi de toate, să aibă dăruire. Să fie convinsă că vrea să facă lucrul acesta, pentru că este foarte greu. Și să nu renunțe. Trebuie să aibă răbdare și satisfacțiile vor veni. Totul se învață ”din mers”. Trebuie să aibă răbdare.

Ce anume vă face să fiți mândră?

Fiica mea. Este un copil bun. Sunt mulțumită cu ceea ce fac. Cred că nu aș schimba chiar nimic din viața mea, din ce am, cum sunt, de unde sunt, de unde lucrez.

Cum v-ați simțit la Gala premiilor de excelență?

A fost cu totul inedit. Să fiu cu colegele mele, într-un cadru festiv, a fost foarte bine. Mi-a plăcut foarte mult. De obicei, prin natura activității, trebuind să vorbesc cu atâția oameni, sunt foarte volubilă. Dar, acolo, m-am emoționat. Am rămas fără cuvinte.

Și la interviul filmat am avut emoții foarte mari. Și n-am avut curajul să-mi promovez candidatura către colegii mei. Cu toate acestea, o colegă mi-a spus că filmul cu mine i-a plăcut cel mai mult. Acum regret puțin că nu m-am promovat. Fețiței mele, căreia soțul meu i-a arătat înregistrarea, i s-a părut materialul foarte ”dulce”. Deși ne-am pregătit înainte de interviu, când a apărut camera, au apărut și emoțiile. Mi-aș fi dorit ca pregătirea să fie și mai amplă. Oricum, ne-ați ajutat și încurajat foarte mult. Dacă înregistram în timpul pregătirilor, ar fi ieșit mai bine. Acolo am fost naturală, nu am avut emoții.

Iar baritonul care a cântat la Gală, Alexandru Constantin, este vecin cu noi. Tătăl lui este și el muzician și-l auzisem cântând înainte. Și prezența lui în program a fost o supriză extrem de plăcută. El interpreteză multe genuri: rock, muzică clasică etc. Este foarte talentat.

Cum au fost premiile primite?

Eu am primit un weekend la Brașov. Voi merge acolo, imediat ce iau concediu. Unele premii au fost utile și familiei. Am un văr care, de la sudură, a avut o problemă dermatologică. A folosit apa termală și s-a vindecat perfect. În fiecare dimineață bem cafeluța în cănile primite. Dacă aș putea împărți cu familia și vacanța de la Brașov să le dau fiecăruia câte 2 ore de relaxare, aș face și asta.

Ce a schimbat acest premiu în viziunea dumneavoastră despre viitor?

Mi-am încurajat colegele să participe la această competiție. Premiul m-a ajutat să depășesc emoțiile și m-a bucurat. Așa că, dacă acest concurs devine o tradiție, le recomand tuturor colegilor care au ceva de atătat să se înscrie în concurs.

 

Interviu cu doamna asistent Speranța Mihaela Turchină – Spitalul Universitar de Urgență București, premiul I la Categoria II „Asistent medical generalist, moașă și asistentul medical din unitățile sanitare cu paturi de stat și private”, subsecțiunea moașe.

Din interviul cu doamna Speranța Turchină, căreia i-a fost acordat și premiul de popularitate, decis de public prin voturile acordate pe site celor 9 finaliste, am descoperit povestea unui experiențe deosebite câștigată atât în România cât și în Italia.

Îmi puteți povesti parcursul dumneavoastră profesional? Cum ați debutat și în ce spitale ați lucrat?

Sunt asistent medical obstetrică-ginecologie, din anul 1994. Am lucrat în Spitalul Universitar București, dar am avut și ocazia de a lucra și în străinătate, în Italia. A fost o experiență deosebită în Italia, am lucrat în mai multe domenii de activitate și pot spune că am avut foarte multe lucruri noi de învățat.

Îmi puteți spune prin ce se deosebește sau ce a adus nou experiența din Italia?

În Italia, modul de lucru în acest domeniu este diferit de cel din România, pornind de la îngrijirea ambulatorie, îngrijirea preventivă, până la modul de lucru în spital. Experiența pe care am căpătat-o în Italia în toți acești ani a fost foarte utilă, am învățat foarte multe lucruri noi. Am lucrat în mai multe secții, respectiv urologie, nefrologie, într-un ambulatoriu, într-un cămin de bătrâni. Experiența acumulată a fost, deci, bogată și am căpătat un bagaj de cunoștințe foarte mare.

Ați absolvit un liceu economic. De ce nu ați mers spre lumea afacerilor? Cum ați ajuns asistentă medicală?

Am ajuns asistentă medicală, deși am absolvit un liceu economic, datorită vocației. Pentru că mi-a plăcut foarte mult să lucrez alături de oameni, să fiu alături, în mod special, de graviduțe, cum le spun eu. Îmi place foarte mult obstetrica-ginecologia. Îmi place să împărtășesc din experiența proprie și cunoașterea mea și celorlalți. Îmi place să-i ajut.

Care este cea mai mare satisfacție profesională, lucrul cu care vă mândriți?

Ajung să îndeplinesc toate lucrurile pe care mi le propun. Și atunci când văd că cei din jurul meu sunt multumiți de rezultate, toate acestea sunt niște satisfacții, indiferent dacă este un lucru minor sau un lucru mai mare. Satisfacția este aceeași. La fel de mare. Chiar și zâmbetul sau “mulțumesc”-ul pe care o pacientă mi-l spune înainte de a pleca, este o satisfacție mare.

Care sunt lucrurile foarte importante în profesia asta, lucrurile pe care trebuie să le faci, gândești sau simți ca să fii un asistent medical bun?

Pentru a fi un asistent medical bun, trebuie, în primul rând, să ai vocație. Să fii onest, să fii de bună credință, să fii loial și să iubești această profesie.

Din experiența de până acum, există vreun caz care v-a impresionat în mod deosebit, cineva care, din când în când, vă dă ”bună ziua”?

Sunt mai multe cazuri care-ți rămân în memorie, pe care ți le aduci aminte frecvent și pe care vrei să le povestești copiilor sau nepoților tăi. Ce-mi vine în minte, acum, este unul din primele cazuri pe care le-am avut când mi-am început activitatea. Într-o noapte de gardă s-a prezentat pe secție o internare, o gravidă de aproximativ 30 de saptămâni, cu amenințare de naștere prematură. Șansele ca acel nou-născut să supraviețuiască și să fie bine erau mici. Norocul a fost ca totul să fie bine. Am păstrat legătura cu el și cu mama lui și sunt zile, mai ales de sărbători, când vine, ne salută și ne urează toate cele bune.

În eseul pe care l-ați scris și pe care ni l-ați trimis pentru concurs, ați menționat 2 mentori. Cine au fost acești mentori care v-au ghidat în carieră?

Mentorii mei au fost Virginia Henderson și Florence Nightingale. Încă de pe băncile școlii am învățat din cărțile Virginiei, iar experiența de viață și implicarea personală și profesională a lui Florence m-au marcat și m-au făcut să îndrăgesc această profesie și s-o fac din suflet.

Cum v-ați simțit la Gală?

M-am simțit extraordinar, datorită atmosferei asemănătoare celei de la Premiile Oscar. Numai că, de data aceasta, a fost vorba despre Premiile Oscar pentru Asistenții Medicali din București.

Ce sentiment ați încercat când ați aflat că ați câștigat premiul de popularitate?

Nici în acest moment nu pot descrie în cuvinte emoția trăită de-a lungul acelei seri. A fost, în egală măsură, o mare surpriză, și, în același timp, am simțit că toate eforturile depuse de mine au fost apreciate. Acest premiu mi-a oferit și un mare sentiment de mândrie, datorită faptului că îmi respect profesia și că le-am onorat pe toate asistentele medicale din branșa mea.

V-au schimbat aceste premii perspectiva asupra viitorului? 

Da. Fiind, acum, 100% sigură de faptul că munca și eforturile noastre sunt apreciate și, deseori, indispensabile, voi continua să lucrez cu și mai mare dedicație și să contribui la tot ceea ce înseamnă buna desfășurare a muncii din cadrul secției unde îmi desfășor activitatea.

Cum au fost premiile?

Sunt foarte multumită de premii. Aștept cu nerabdare momentul plecării la Geneva, unde voi reprezenta România la un curs important de pregătire profesională și de-abia aștept să împărtășesc colegilor experiențele acumulate acolo. Cât despre excursia la Poiana Brașov, pot spune că a fost un prilej binevenit de relaxare și odihnă, mult dorit și sperat.

Multumesc, înca odată, organizatorilor și sponsorilor pentru toate premiile și pentru evenimentul în sine. A fost o mare reușită. De asemenea, mulțumesc și personalului medical din cadrul Secției Obstetrică-Ginecologie SUUB (de la medici până la asistente și infirmiere), care m-au susținut și mi-au acordat încredere.

 

A consemnat Mirela Mustață, redactor eAsistent.