Soluția pentru tulburările psihice: farmacologie sau psiho-terapie?

emcEste din ce în ce mai obișnuit să aflăm despre cunoștințe, prieteni sau membri ai familiei care încep să ia anti-depresive sau alte medicamente psihiatrice.

Tulburările anxioase sunt din ce în ce mai prezente (se estimează că 3-8% din populație are episoade de anxietate generalizată într-o anumită perioadă a vieții), iar depresia afectează aproximativ 2% din populația lumii, fiind considerată a 4-a boală ca răspândire pe glob.

La nivel mondial, vânzările de anti-depresive, stimulanți, medicamente anti-anxietate și anti-psihotice depășesc pragul de 75 de miliarde de dolari.

Psihiatrii care prescriu aceste medicamente și pacienții care le folosesc pornesc de la premiza că tulburările mintale sunt cauzate de un dezechilibru bio-chimic la nivelul creierului și că medicamentele psihiatrice pot rezolva această problemă.

Dar este aceasta o simplă problemă de fizică și chimie? Întrebarea aceasta este fundamentală pentru psihiatrie și efortul ei permanent de a dezvolta baze științifice solide, de a deveni o medicină bazată pe dovezi atestate științific.

Psihiatria (din limba greacă: psyché = spirit, suflet și iatros = medic) este o ramură a medicinei care se ocupă cu prevenirea, diagnosticarea, tratamentul și reabilitarea persoanelor cu boli mintale. Psihiatria poate fi definită ca o „disciplină de sinteză” prin care urmărirea și menținerea sănătății mintale – scopul său principal – se obțin luând în considerare diverși factori: psihologici, socio-culturali, medico-farmacologici. Dintre toate ramurile medicinei, psihiatria este aceea care a resimțit și resimte încă cel mai mult lipsa unor baze științifice solide în clasificarea și descrierea bolilor, în teoriile legate de cauzele si factorii care duc la apariția acestora, în cunoașterea mecanismelor moleculare ale acțiunii substanțelor psihotrope.

Deși modul în care funcționează creierul este un subiect de cercetare și speculații încă din vremurile antice, nu suntem nici acum cu mult mai aproape de înțelegerea mecanismelor acestuia. Întrebări precum: care este locul din creier în care se află memoria și cum funcționează aceasta, este mintea ceva diferit de creierul fizic, ce este conștiința, pot indivizii interacționa la distanță fără contact vizual sau de altă natură, cum se poate întâmpla ca persoane cu un volum mic de materie cenușie să funcționeze normal și chiar să aibă un IQ ridicat? Știința modernă nu a oferit până acum decât puțin ajutor în găsirea de răspunsuri, ultimii ani aducând progrese, într-adevăr, dar în principal în ceea ce privește căile de investigare care ar merita urmate. Singura certitudine din momentul de față este că aceste aspecte și întrebări sunt foarte complexe.

Neuroștiințele, care se ocupă cu structura, funcția, neuroevoluționismul, dezvoltarea, genetica, biochimia, fiziologia, patologia, farmacologia și informatica sistemului nervos, au dobândit în ultimele decenii o importanță crescândă în teoria și practica psihiatriei. Cunoașterea unor aspecte despre bazele biologice ale tulburărilor mintale, care au iesit la lumina odată cu dezvoltarea neuroștiințelor, a contribuit substanțial la progresele psihofarmacologiei din ultimele decenii, materializate prin îmbogățirea arsenalului terapeutic psihiatric cu medicamente psihotrope noi, în special de tipul antipsihoticelor și antidepresivelor.

Dezvoltarea acestor tratemente medicamentoase pentru tulburările mintale se bazează pe teorii conform cărora, în aceste afecțiuni, anumiți neurotransmițători (precum serotonina și dopamina) sunt în dezechilibru, creierul pacienților prezentând prea mult dintr-un anumit neurotransmițător și prea puțin din altul. Aceste teorii au permis o dezvoltare fără precedent a farmacologiei psihiatrice. În ultimii ani, totuși, odată ce se înțelege din ce în ce mai bine cum acționează aceste medicamente la nivelul creierului, din punct de vedere bio-chimic, multe studii pun la îndoială existența unui dezechilibru al neurotransmițătorilor în cazul pacienților cu tulburări mintale, arătând cât de puțin știm încă despre mecanismele biologice cauzale ale acestor boli.

Opus curentului de gandire și practică clinică care atribuie apariția tulburărilor mintale unor dezechilibre fizico-bio-chimice din creier și promovează tratarea acestor afecțiuni cu mijloace farmacologice, există un curent din ce în ce mai puternic, promovat de psihiatri precum Dr.Peter Breggin, care susține că nu  s-a dovedit științific existența unor astfel de dezechilibre și ca intervenția psiho-farmaceutică interferează cu funcționarea normală a creierului.

Funcțiile creierului sunt integrate și interconectate și intervențiile asupra unora dintre ele rezultă în mod obișnuit în disfunctionalități generalizate la nivelul întregului creier. Dr. Peter Breggin afirmă că tratamentele medicamentoase bio-psihiatrice își exercită efectul terapeutic prin deprecierea unor funcții importante precum cea a receptivității emoționale, sensibilității sociale, conștiinței de sine, autonomiei și auto-determinării.

Dacă efectele medicamentației sunt drastice, ele pot include euforia, mania, apatia sau apatia extremă de tipul celei cauzate de lobotomie, pe care Dr. Breggin o numește “deactivare”. El subliniază că cercetări recente confirmă prezența acestor efecte în cazul folosirii anti-depresivelor SSRI, stimulanților și a unor anti-psihotice mai noi. Folosirea îndelungată a benzodiazepinelor și a stabilizatorilor de dispoziție produce, de asemenea, un anumit nivel de deactivare.

Criticii abordării cauzalității tulburărilor mintale din perspectiva bio-chimica și a tratării farmacologice a acestora promovează psiho-terapia ca primă metoda de tratament. Aceasta joacă încă un rol minor în tratarea tulburărilor mintale, dar, pe masură ce psihiatrii recunosc din ce în ce mai mult importanța factorilor psiho-sociali în declanșarea acestor tulburări (pierderea unei persoane dragi, pierderea locului de muncă, etc), este de așteptat ca importanța psihoterapiei ca modalitate de tratament să crească semnificativ.

Există o multitudine de abordări psihoterapeutice, folosirea uneia sau alteia depinzând de formarea psihologului sau terapeutului, de stilul și personalitatea lui. Unii psihoterapeuți folosesc aceeași metodă cu toti pacienții, alții au o abordare eclectică, combinand mai multe stiluri, în timp ce unii o personalizează în funcție de nevoile, simptomele și personalitatea pacientului.

Deși există această multitudine de abordări, acestea se pot încadra totuși într-un număr limitat de categorii majore, să le numim “școli de gândire”, în funcție de premiza de identificare a problemei și tipul de soluții propuse. Următoarele patru sunt printre cele mai comune – abordarea psihodinamică, abordarea umanist-existențială, abordarea cognitiv-comportamentală și abordarea interpersonală.

Abordarea psihodinamică se concentrează pe înțelegerea sursei problemelor sau simptomelor pacientului. Terapeutul îl ajută pe pacient să recunoasca felurile în care trecutul se repetă în prezent. Un exemplu de teorie aparținând acestei școli de gândire este teoria atașamentelor. Popularitatea acestei teorii a crescut în ultimul timp, odată cu apariția unor studii care arată că problemele din relațiile adulților pot fi prevăzute pe baza analizei tiparelor timpurii de atașament dintre copil si parinți. Terapeuții care sunt adepții acestei abordări bazate pe teoria atașamentelor urmăresc însănătoșirea unor procese psihologice și biologice inconștiente ale creierului și promovează dezvoltarea unor capacități mai înalte, conștiente, precum abilitatea de a recunoaște și reflecta la ce se întâmplă în mintea proprie și în mintea celorlalți și de a le accepta ca fiind lucruri separate.

Psihoterapia umanistă are o abordare cuprinzătoare, holistică, subliniind că o persoană este un tot unitar între minte, trup și spirit. Această abordare include o paletă largă de metode terapeutice. Fiecare dintre aceste metode recunoaște și afirmă capacitățile auto-vindecătoare ale fiecarui pacient, iar relația terapeutică este construită pe baze egale, de parteneriat.

Psihoterapia existențială este strâns legată de cea umanistă, mulți dintre psihoterapeuții din prezent identificându-se ca aparținând școlii umanist-existențiale. Psihoterapia existențială urmărește să-i ajute pe clienți să accepte și să fie capabili să gestioneze provocările de zi cu zi ale vieții. Accentul este pus pe experiența individuală, specifică a fiecărui client și terapeutul explorează valorile, convingerile și credințele personale ale acestuia pentru a le clarifica și înțelege în contextul fizic, psihologic și socio-cultural specific. Experiențele și influențele din trecut, prezent și viitor sunt tratate cu aceeași importanță. Punerea sub semnul întrebării a așteptărilor și convingerilor și înțelegerea și acceptarea posibilităților și limitărilor aduse de mediul extern sunt părți importante ale acestei abordări interactive,dinamice și directe. Conform acestei școli de gândire, patru probleme fundamentale se află la baza luptei noastre existențiale, punctul focal al acestei abordari terapeutice, iar aceste probleme fundamentale sunt considerate a fi punctul de plecare al majorității problemelor psihice – moartea, libertatea față în față cu responsabilitatea, izolarea și lipsa de sens.

Abordările cognitiv-comportamentale pun accentul pe a învăța să recunoaștem și schimbăm tiparele de gândire și comportament adaptiv-negative (mal-adaptative), să îmbunătățim gestionarea emoțiilor și a îngrijorărilor și să întrerupem cercul comportamentelor disfuncționale inconștiente. Aceasta perspectivă îi ajută pe clienți să vadă legătura dintre modul în care gândesc și ce-și spun lor înșiși și emoțiile și acțiunile care urmează.

Abordaăile interpersonale se axează pe identificarea și înțelegerea tiparelor auto-distructive din relații și de ce anumite situații apar în anumite contexte și pe înlocuirea acelor tipare disfuncționale cu unele sănătoase. Relațiile și conceptul de “aici si acum” sunt puse în centrul acestor abordări.

În general, indiferent de abordarea preferată a fiecărui psiho-terapeut, oamenii consideră ca terapia este cu adevărat folositoare când terapeuții sunt receptivi, angajați pe deplin în proces și oferă feedback. Aceste aspecte determină calitatea relațiilor terapeutice, dincolo de adoptarea unei anumite abordări, și s-a demonstrat că ele sunt necesare și suficiente pentru ajungerea la rezultate pozitive în procesul de vindecare.

În paralel cu desfășurarea cercetărilor legate de găsirea celor mai bune tratamente pentru tulburările psihice, fie ele de natură farmacologică sau psiho-terapeutică, specialiștii din domeniul psihiatric lucrează intens și pentru rafinarea metodelor de diagnostic. Aceasta ar avea un puternic impact pozitiv nu numai la nivel individual, ci și colectiv, permițând sistemului de sănătate publică să înțeleagă dimensiunea reală a problemei, pentru a-și putea doza corespunzător alocarea resurselor și a-și îndrepta direcțiile de cercetare spre zonele unde găsirea de soluții este realistă pe termen scurt sau mediu.

 

Articol realizat de Mirela Mustață, Redactor E-Asistent, Specialist în Comunicare și Relații Publice, PhD.

Surse de documentare:

INTERNATIONAL HEALTH NEWS – William R. Ware, PhD – Editor, NUMBER 250 SEPTEMBER 2014 23rd YEAR

http://www.viata-medicala.ro/*articleID_6449-dArt.html

http://www.psychopharma.eu/reviste/Vol.%204,%20Nr.%201,%202.pdf

http://www.descopera.ro/dnews/8046316-depresia-in-romania-si-in-lume

http://psychcentral.com/lib/understanding-different-approaches-to-psychotherapy/0003077

http://www.strisik.com/therapy/approaches.htm

‪www.gandul.info (imagine)

 

Share This Post