Din interviul fluviu cu doamna As. Med. Princ. Steluța Popovici, director de îngrijiri al Institutului Național de Boli Infecțioase “Prof. Dr.Matei Balș” am aflat despre experiență sa îndelungată și poveștile emoționante din carieră. Așa am descoperit că în anii ’80 au fost vreo 2 ani de epidemie masivă de rujeolă, căci încă nu apăruse vaccinarea anti-rujeolică. Tocmai de aceea, doamna Popovici mi-a mărturisit că îi este ciudă când aude oameni care nu vor să-și vaccineze copiii. Ei nu au trăit experiența anilor respectivi, care a fost dramatică și nu știu la ce-și expun copiii. În perioada aceea, au fost destul de multe cazuri de encefalită post-rujeolică, aceasta fiind una dintre complicațiile severe ale bolii. Este o complicație care aduce copiii în stadiul în care nu mai știu să vorbească, să meargă și mănâncă cu greu. Atunci a avut o situație, două surori gemene de 3-4 ani internate cu bunica.

Amândouă fetițele au făcut encefalită post-rujeolică. A fost o luptă teribilă, și din punct de vedere medical, dar și din punct de vedere uman, căci se atașase foarte mult de copilele respective. A luptat, împreună cu bunica, ca ele să trăiască și să redevină oameni. Și fiecare zi de la Dumnezeu aducea, din fericire, un progres în evoluția lor. După vreo lună de zile, fetițele au redevenit copii întregi, vorbeau și mâncau singure. Acum ar trebui să aibă vreo 30 de ani, îmi mărturisește dânsa.

 Cum v-ați ales profesia?

A fost un drum mai lung. Eu, în copilărie, am avut foarte multă nevoie de servicii medicale, am stat mult timp internată în spital. Probabil că relația mea cu personalul medical m-a influențat în hotărârea de a alege această profesie. Deși am vrut să devin medic, iată că, până la urmă, am ajuns asistent medical. În privința evoluției profesionale, lucrez în acest spital de când am terminat școala și am fost repartizată aici. A fost o perioadă mai dificilă la început, dar, încet-încet, m-am adaptat condițiilor și mi-am văzut de treabă.

De ce a fost dificil la început?

Eu am făcut pediatrie la școală. Pentru mine a fost un impact serios atunci când, din poziția de angajat, a trebuit să mă obișnuiesc cu “obiceiurile casei”, cu pacienții și cu volumul de lucru, care, pe vremea aceea, era destul de mare. Copiii nu se internau însoțiți de mame sau de bunici. Practic, noi îi îngrijeam din toate punctele de vedere și medical și cu alimentația și cu igiena, cu tot ce era de facut.

Cum ați evoluat în această carieră?

Am lucrat din prima clipă în pediatrie. Am apucat perioada de după cutremurul din 1977, când toate secțiile erau mutate, schimbate, cu șantier în interior. De exemplu, pavilionul de copii era un șantier deschis. Poate și din această cauză consider că începuturile au fost mai dificile, dar, încet-încet, totul a intrat pe făgaș normal. Eu zic că mi-am făcut meseria bine.

Și ce funcții ați ocupat de-a lungul timpului?

Cam tot ce se putea. De exemplu, până la Revoluție, puteai ajunge asistent șef, de unde “păstoreai” toată echipa de asistente. Dupa revoluție, a avut loc o deschidere, din punctul meu de vedere. Imediat s-a organizat în spital secția de HIV/SIDA pentru copii, pentru că atunci a fost aceea perioadă de testare în toate comunitățile de copii, în special orfelinate și au fost descoperiți copii seropozitivi, care, într-o primă fază, au ajuns la noi la spital. Așa am ajuns să avem o secție cu aproape 100 de copii sero-pozitivi, care nu erau neapărat bolnavi, nu aveau niște afecțiuni care ar fi trebuit îngrijite, dar noi trebuia să ne ocupăm de ei, trebuiau îngrijiți – alimentați, îmbrăcați, spălați, schimbați. Copiii aveau în jur de 1 an, la vremea respectivă. După aceea, am avut parte de ajutorul unei echipe de voluntari din Anglia. Ei au venit la noi și au reprezentat un ajutor destul de substanțial. Au adus materiale de lucru, îmbrăcăminte, diverse produse de îngrijire. Împreună, ne-am organizat și i-am îngrijit pe copii mai bine decât am fi avut noi posibilitatea la vremea respectivă.

Încet-încet, au apărut și cazurile adevărate de sero-pozitivi HIV/SIDA, cazuri pe care noi nu le mai văzuserăm până atunci, copii în jur de 1-2 ani, mulți dintre ei cu mame, din afara orfelinatului, cazuri grave. Împreună cu medicii, am învățat din mers cum să-i tratăm și îngrijim pe acești copii. Vedem aproape în fiecare zi lucruri noi, neștiute, nevăzute, neauzite până atunci. A fost o perioadă destul de dificilă pe plan profesional. Erau multe sarcini noi. În cele din urmă, s-a consolidat felul de a lucra, ne-am obișnuit, au apărut echipamente noi, au apărut modalități noi de utilizare a materialelor sanitare. Atunci am văzut și am început să folosim pentru prima data sistemul închis de recoltare. Tot atunci am învățat că trebuie să purtăm mănuși la orice manevră pe care o facem. Au fost lucruri care, încet-încet, s-au consolidat și au devenit apoi o parte din rutina medicală. Iar când aceste măsuri au devenit obligatorii, prin normele de securitate în muncă și precauție universală, nouă ne-a fost ușor.

Ulterior, am plecat la niște stagii de pregătire în Franța. Unul a fost pe probleme de management în nursing și altul pe teme de pedagogie, pentru că am fost aleasă de Ministerul Sănătății, în urma unei recrutări de personal, într-un grup de lucru cu Școala Sanitară Fundeni și cu instructori de școală sanitară din Franța, de la Paris. Aceștia doreau ca, împreună cu Ministerul Învățământului din România, să schimbe curricula din domeniul sanitar post-liceal. A fost un program de 6 luni. Lucram la elaborarea unor noi programe de învățământ și pe alte aspecte legate de pedagogie în sistemul sanitar. În cadrul acestui proiect, am fost în Franța și am văzut cum se derulează procesul de învățământ în domeniul nursing-ului la ei.

Numai că pe mine mă interesează, în principal, procesul de învățământ legat de partea practică. Eu mă simt cel mai bine la patul bolnavului. Acolo împărtășesc cel mai bine din cunoștințele mele, din știința mea. Bineînțeles că am continuat să colaborez în mod direct cu școlile sanitare. Primesc grupe de elevi pe care-i instruiesc la început, după care îi preiau colegele mele.

Cum ați ajuns Director de Îngrijiri?

S-a întâmplat. În 2001, s-a creat această funcție de Asistent Șef de spital. Încă nu exista funcția de Director de Îngrijiri. Ea a apărut ulterior, peste câțiva ani. Pentru că participasem la programele acestea din Franța de management în nursing, asistenta șefă de la mine de pe secție a considerat că eu aș fi persoana potrivită. La fel a crezut și doamna Dr. Mardarescu, Șefa Secției de Pediatrie HIV/SIDA. Știind toate etapele profesionale prin care am trecut, m-au întrebat, alături de domnul Profesor dr. Streinu-Cercel, dacă vreau să fiu Asistent Șef pe spital. Am acceptat atunci, dar nici nu m-am gândit vreodată că o să “îmbrac haina” de Director de Îngrijiri pentru atâția ani. La început mi-a fost greu, pentru că multe lucruri îmi erau neștiute sau greu de demarat. Însă, încet-încet, m-am obișnuit cu situația și am pornit la treabă cu ajutorul domnului Profesor. Din 2001, sunt Asistent Șef pe spital. La un moment dat, când a apărut această funcție, fiindcă avem peste 400 de paturi, am devenit Director de Îngrijiri. Și, de atunci, mă lupt cu diverse probleme manageriale. Din păcate, m-am desprins de patul bolnavului și asta îmi lipsește, căci mi-ar fi plăcut să fiu în continuare acolo. Și sunt și lucruri acolo, la patul bolnavului, pe care nu cred că le mai stăpânesc, pentru că au apărut o mulțime de echipamente noi, o mulțime de metode de lucru pe care nici măcar nu le-am visat înainte. Dar, probabil că nu ar fi o problemă să reiau, cu puțin antrenament.

În cariera dumneavoastră, au fost cazuri la care v-ați gândit mult timp dupa aceea?

Da, în decursul anilor, au fost destule cazuri de bolnavi cu care am empatizat, ca să zic așa… Fiind copii, pacienții sunt speciali. În anii ’80, au fost vreo 2 ani de epidemie masivă de rujeolă, căci încă nu apăruse vaccinarea anti-rujeolică. Tocmai de aceea îmi este ciudă când aud oamenii că nu vor să-și vaccineze copiii. Ei nu au trăit experiența anilor respectivi, care a fost dramatică. Au fost situații în care te atârnai de fiecare firicel, ca să meargă lucrurile. Și, în perioada aceea, au fost destul de multe cazuri de encefalită post-rujeolică, aceasta fiind una dintre complicațiile severe ale acestei boli. Această complicație aduce copiii în stadiul în care nu mai știu să vorbească, să meargă și mănâncă cu greu. Atunci am avut o situație, două surori gemene internate cu bunica, cred că aveau 3-4 ani fetițele. Amândouă au făcut encefalită post-rujeolică. A fost o luptă teribilă, și din punct de vedere medical, dar și din punct de vedere uman, căci ne atașasem foarte mult de copilele respective. Am luptat împreună cu bunica ca ele să trăiască și să redevină oameni. Și fiecare zi de la Dumnezeu aducea, din fericire, un progres în evoluția lor. După vreo lună de zile, ele au redevenit copii întregi, vorbeau și mâncau singure. Acela a fost un moment extraordinar de plăcut pentru mine. Nu a fost degeaba toată lupta aceea cu boala. Cred că fetele sunt mari acum. Sunt 20-30 de ani de atunci. Au fost multe cazuri, în timp, însă cele două fetițe mi-au rămas în minte. Pe urmă, erau foarte mulți copii în come hepatice, care necesitau îngrijiri foarte intense și ca volum și ca valoare medicală.

Dacă ar fi să recomandați cuiva, unui elev de la o școală sanitară, să vină să lucreze la Institutul Național de Boli Infecțioase “Prof. Dr.Matei Balș”, ce i-ați spune?

Eu i-aș recomanda cu căldură să vină să lucreze aici. În primul rând, Institutul este foarte dotat. Eu am trăit experiența improvizației în îngrijiri, care te pune de multe ori în dificultate. Acum nu mai poți să invoci că nu ai cu ce să lucrezi, totul este să vrei să lucrezi. Și le-aș recomanda din toata inimă să vină să lucreze la noi fiindcă le-ar fi bine. Numai că, din păcate, politica de angajări nu ține cu noi, din punctul acesta de vedere. Sunt situații în care pierdem oameni buni, profesional vorbind, fiindcă se plictisesc să aștepte la infinit să se elibereze un loc. Vin persoane bine pregătite din alte părți, care și-ar dori să lucreze la noi, dar, din păcate, nu au cum, fiindcă nu sunt posturi.

Acum, uitându-vă înapoi la experiența dvs., dar și a colegelor pe care le-ați format, care sunt acele calități sau abilități esențiale pentru cineva care lucrează la Institut?

În primul rând, trebuie să-ți placă profesia, pentru că te confrunți, în decursul timpului, cu tot felul de situații, mai mult sau mai puțin plăcute sau situații limită care te marchează. De aceea, trebuie să-ți placă ce faci și să ai o structură de personalitate potrivită cu aceasta profesie. Nu este ușor să lucrezi cu oamenii. Nu e ușor să lucrezi cu oamenii bolnavi. Suferința lor face lucrul acesta și mai dificil. Uneori, te confrunți și cu lipsa de educație sau obiceiurile oamenilor, cu tăria cu care refuză orice, indiferent de cât de puține știu despre situația în care se află. Din păcate, uneori oamenii iau în seamă mai mult ce se scrie pe forumurile de pe internet decât sfaturile noastre specializate.

Să știi să comunici ca să-i convingi pe pacienți este deci foarte important, dar nu suficient. Îți trebuie un bagaj serios de cunoștințe, căci, cu cât lucrurile sunt mai argumentate științific, cu atât mai bine poți să-l faci pe pacient să înțeleagă și să-l convingi.

Care sunt etapele pe care trebuie să le parcurgă un asistent medical ca să ajungă la performanță în Institutul ?

Școala sanitară trebuie să se ocupe de pregătirea teoretică și, cu ajutorul nostru, și de cea practică. În acest fel, atunci când se angajează la noi, asistentul medical poate să gestioneze bine lucrurile. Contează să știi să te și armonizezi cu situația din unitate. Deci, dacă știi să stăpânești lucrurile și te mai și potrivești într-un loc, nu ai de ce să nu ajungi la performanță.

Ați spus că sunt persoane care ar dori să vină să lucreze în Institut. Sunt și persoane care pleacă? V-a afectat migrația personalului?

Au plecat oameni foarte buni, din păcate. Pentru că lucrul în străinatate pe poziție de asistent medical cere o serie de calități.

Cum faceți ca cei care rămân să fie motivați și să nu-și dorească să plece?

La noi în Institut sunt niște salarii un pic mai bune decât media, fiindcă sunt sporurile care ridică cuantumul. Dar sarcina de lucru este mare, iar tipul de îngrijiri este destul de complex. De aceea nu poți să-l motivezi pe un om să rămână doar pentru numele Institutului. Am avut și situații de genul asta. Au venit convinși că o să facă față, însă, până la urmă, au bătut în retragere, fiindcă au realizat că volumul de muncă este mare și că este ceva care nu li potrivește. Și atunci au plecat.

Cum vedeti educația medicală continuă?

Este un lucru bun. Din păcate, personalul nu dorește întotdeauna să se angajeze în educația medicală continuă pentru a se perfecționa, ci doar pentru a aduna puncte EMC, care le sunt necesare pentru certificare. Ar trebui ca EMC să conteze mai mult în viața profesională a asistentului medical.

Din păcate, evoluția noastră profesională, ca asistenți medicali, merge până la un anumit punct. De acolo, nu mai ai unde să crești, iar acest lucru îi poate demotiva pe oameni. Cred că și legislația are rolul ei în acest fenomen, limitând competențele pe care le poate avea asistentul medical. Așa că oamenii nu mai văd rațiunea pentru care să se autoperfecționeze continuu.

Cum percepeți relația cu OAMGAMR București? Vă ajută în funcționarea Institutului?

Da, într-o mare măsură, fiindcă organizează cursurile de pregătire și instituie obligativitatea de a urma EMC. De asemenea, unii asistenți folosesc serviciul juridic al Ordinului. Apoi, Ordinul s-a luptat și pentru a rezolva niste situații conflictuale la nivel mai înalt.

Considerați că ar fi ceva ce Ordinul ar putea face în plus sau mai bine?

Nu cred că se pot face mai multe. Relația mea personală cu Ordinul a fost întotdeauna una foarte bună. În plus, sunt foarte multe bune intenții la nivel de Ordin, dar e important să existe același grad de răspuns, de interes, și în rândul asistenților.

Care este lucrul cu care vă mândriți cel mai tare?

Mă mândresc cu ce am reușit să le învăț pe colegele cu care am făcut echipă. Multe mi-au amintit, peste ani, de anumite situații în care le-am învățat anumite lucruri. Da, pot să spun că sunt mândră de oamenii pe care i-am crescut.

 

A consemnat Mirela Mustață, Redactor E-Asistent, Specialist în comunicare și relații publice, PhD.