Interviu cu doamna Dr. Valeria Herdea, medic primar Medicină de Familie, instructor formator Medicină de familie

interviuÎntr-o seara de iunie, la final de program, într-un cabinet de medicină de familie din cartierul Titan, după ultimul pacient, am purtat o discuție despre câteva teme de extremă actualitate cu doamna dr. Valeria Herdea. Un medic și un om care emană multă energie. Genul de medic de familie care-și trăiește cu pasiune profesia aleasă.

…   Nu cred că ești un perdant dacă alegi medicina de familie… eu cred că e cea mai frumoasă ramură pe care o poți alege și ca femeie și ca om, ai satisfacții extraordinare. Merg la botezul pacienților mei. Alături am un băiat pe care-l cresc de când s-a născut și care a intrat la medicină în primii 10. Surioara lui a dat examen și vine la noi azi. Pot să vă spun că aproape în fiecare an câte unul dintre pacienții mei intră la medicină. Și am instituit eu un premiu – le dăm fiecăruia câte un stetoscop, pentru că am eu orgoliul de a crede că dacă noi îi dăm stetoscopul acela, va fi…cel ales, iar în anul 3 le dăm câte un tensiometru. Nu e mult, e puțin, însă simt eu că fac parte din viața lor.

 

Ați spus la Conferința OAMGMAMR București de anul acesta că vaccinarea este foarte importantă fiindcă este cea mai cost-eficientă metodă prin care putem păstra viața și sănătatea celor dragi nouă. În ce sens ați spus acest lucru?

Pentru mine, ca părinte și medic, este important să fac ceva să previn îmbolnăvirea, suferința, invaliditatea, decesele. Pentru guvernanți, care au de implementat politici de sănătate într-un anumit buget, problema se pune și sub aspect pragmatic, nu numai uman. La ei primează acest aspect de cost-eficiență.

În momentul în care ajungi să tratezi o boală, este deja un eșec, fiindcă acel pacient s-a îmbolnăvit, a depășit faza de prevenție. Costurile unui tratament, în raport cu costurile pentru prevenție, sunt în raport de minimum 10:1. Dacă pentru prevenție aș da 1 leu, tratamentul unei boli mai serioase ar costa 10-100 lei. În plus, suferința este necuantificabilă și nici nu aș dori să discut despre deces.

Vaccinarea este cost-eficientă pentru că, în primul rând, discutăm despre cum să ne menținem sănătatea și forța de a merge mai departe.

Trebuie să privim lucrurile din două puncte de vedere – la nivel individual și la nivel de societate. La nivel individual, orice îmbolnăvire este privită ca o dramă și, cu atât mai mult, dacă se ajunge la invaliditate sau deces, cum poate fi cazul bolilor transmisibile severe care puteau fi prevenite prin vaccinare. Pe de altă parte, dacă privim la nivel de societate, îngrijirea unui pacient care a ramas invalid în urma unei boli care ar fi putut fi prevenită costă enorm și nu numai din punct de vedere financiar, ci și cel al resurselor umane. Acest om are nevoie de o familie să-l îngrijească. Dacă nu are o familie care să facă acest lucru, este spitalizat, instituționalizat. Recuperarea poate dura ani de zile, iar, câteodată, este imposibilă. Este firesc ca pacientul să aibă dreptul să supraviețuiască cât mai mult, cu un nivel cât mai bun al calității vieții. Deci, discutăm nu numai despre cantitate, ci și despre calitate.

Cost-eficiența este un indicator care este folosit pentru a măsura eficacitatea unui anumit tratament, metode de îngrijire, însă, din punctul meu de vedere, ca mamă, ca om, este primordială evitarea suferinței. Și atunci, dacă ai în spate o metodă din spectrul medicinei bazate de dovezi, pe cercetări medicale serioase, sincer, nu cred că ar trebui să ne facem atâtea probleme și să contestăm părerea experților pe această temă, a beneficiilor vaccinării.

Întotdeauna trebuie să te pui în pielea aceluia cu care vorbești. Ca părinte, vezi mereu suferința copilului tău. Nu trebuie să-i vorbim părintelui despre cost-eficiență. Se va revolta și-ți va închide ușa cabinetului. Dar poți să-i spui unui părinte despre ce înseamnă beneficiul de a fi vaccinat și poți să discuți cu el foarte deschis despre riscuri. Pentru că acesta este un aspect cheie. Există nivelul individual sau nivelul familiei, societatea “mică”, și există nivelul mare, al societății întregi, pentru care poți crea un risc major, al îmbolnăvirii celorlalți, prin ne-vaccinare. Aici discutăm despre asumarea unei responsabilități de a-l proteja pe celălalt. Spun aceasta, chiar dacă acest aspect pare un pic idealist, chiar dacă acestea par valori perimate la ora aceasta, în condițiile în care lumea devine extrem de individualistă, de egoistă. În acest context de demonetizare a valorilor “mari”, boala este, din păcate, cea care ne aduce cu picioarele pe pământ, cea care, brusc, ne schimbă sistemul de valori. Astăzi ești foarte puternic, iar mâine devii doar un pacient care are nevoie de îngrijiri.

Din păcate, această degradare a stării noastre de sănătate, și nu numai cea fizică, ci și cea psihică, și a acelei stări de ”well-being”, de bine, ne arată că este nevoie de aportul fiecăruia dintre noi pentru a o menține. Practic, libertatea mea se termină acolo unde începe dreptul ceilulalt de a nu mi-o respecta. Trăind în societate sunt dator, în primul rând față de mine, să mă protejez, dacă am la îndemână mijlocul, mai ales dacă acel mijloc și-a dovedit eficacitatea, cum este cazul vaccinurilor, care se folosesc din 1796. Vorbim însă, în același timp, și despre obligativitatea mea – și folosesc acest termen fără niciun sens peiorativ, constrângător – obligativitatea morală de a avea grijă de mine, de cei din familia mea, dar și de cei din jurul meu, pentru că, dacă eu nu le respect lor dreptul de a rămâne sănătoși, înseamnă că nu mă respect nici pe mine. Discutăm, deci, despre niște norme morale și este recomandabil să înțelegem de ce este bine să facem acest lucru, de ce trebuie să fim responsabili în această privință. Este vorba despre asumarea unor relații sociale, a unor norme sociale într-o societate civilizată și este cazul să ne gândim mai mult la ele.

Unii pot spune “sunt prea multe vaccinuri” în zilele noastre, însă trebuie să ne gândim la ce beneficii au ele. Și cred că este mult mai important să accentuam beneficiile. Un om informat este, în primul rând, un om optimist. Așa cred eu. Altfel nu aș putea trăi și nu mi-aș putea face profesia. Mă trezesc dimineața și mă gândesc că astăzi o să fie în mod sigur ceva frumos în viața mea. Nu pot să gândesc altfel. Sunt și zile mohorate, indiscutabil, fiecare avem zile din acestea, însă, dacă eu îmi propun să o transform într-o zi frumoasă, așa va fi.

Asa și cu vaccinul. Dacă avem știința care spune că este în regulă, dacă avem proba timpului, care ne spune că este în regulă, dacă populația s-a dublat de când se fac vaccinuri și în niciun caz nu s-a dus spre extincție, dacă avem vaccinuri gratuite, măcar o parte, iar noi ne punem încă problema dacă să ne vaccinăm, atunci cred că avem o problemă de înțelegere. Și cred, în sufletul meu, că cei care se opun atât de tare vaccinării nu au de fapt informația corectă și completă. Și atunci noi ne deschidem larg ușa și îi așteptăm cu mare drag la noi, să le explicăm. Fiecare medic, fiecare cadru medical face la fel.

De ce este benefic acest Program Național de Imunizare?

Programul Național de Imunizare are marele dar de a reuni, sub cupola sa, vaccinuri pentru principalele boli care produc îmbolnăviri extrem de severe și care pot fi prevenite prin vaccinare. El oferă gratuitate și acces populației la aceste vaccinuri. Mai oferă ceva – continuitate, pentru că noi urmăm o schemă vaccinală. Un program național ideal ar cuprinde, poate, mai multe vaccinuri, ceea ce noi ne dorim să se întâmple. Un asemenea program nu ar trebui să fie dependent de starea bugetului și să fie supus fluctuațiilor acestuia. Nu ar trebui tăiat din fondurile dedicate prevenției. Dacă crești un copil sănătos, vei avea o societate sănătoasă, deci o productivitate a muncii mult mai bună.

E evident că lipsa de informare a părinților, poate și dezamagirea lor, au generat această stare de oarecare respingere a vaccinării. Ce se poate face să-i convingem să-și imunizeze copii?

Ascultându-le temerile, venind în întampinarea temerilor lor, comunicând mai bine cu ei și alocându-le mai mult timp pentru a discuta aceste aspecte. Unul dintre obiectivele principale ale Asociației Române pentru Educație Pediatrică este, în plus de cel de a educa echipa medicală, cu deschidere spre comunicare, cel de a educa familiile copiilor pe care-i avem în îngrijire. Urmărim să educăm familiile pentru că este singura modalitate să fii liber, așa credem noi. Și mai credem că educația îți dă puterea să decizi. Și tot ea, opusul ignoranței, îți dă curaj, te face să fii independent și-ți asigură sănătatea. Din aceste considerente ne dorim să dezvoltăm aceste proiecte de comunicare, de educare pe scară largă a populației. Credem sincer că ceea ce facem noi ca medici sau asistenți de familie, deși nu întotdeauna este recunoscut ca atare în societate, este esențial în acest sens. Și credem că aceste lucruri se pot schimba prin efortul amândurora, pentru că eu cred în valoarea, importanța echipei. Pe de o parte, asistenții și medicii, de cealaltă parte, familia. Dacă aduci familia alături de tine, dacă le asculți problemele, dacă îi ajuți, poți crea un parteneriat adevărat, o echipă. Și așa se poate, de la om la om. Nu e ușor și avem nevoie de sprijin public, avem nevoie de continuitatea ideilor de calitate, a politicilor de sănătate publică de calitate și cost eficiente.

Mi-aș dori un Program Național de Imunizare care să aibă incluse toate vaccinurile care au în spate dovezi științifice clare, mi-aș dori ca populația să aibă acces la ele, să existe fluență în aprovizionare și atunci lucrurile ar sta mult mai bine.

herdeaTrecem la celălalt subiect al prezentării dumneavoastră de la Conferința OAMGMAMR filiala București, efectul nedorit al muncii grele pe care o fac asistenții și medicii, mai precis sindromul de burn-out. De ce a devenit atât de stringentă problema, acum față de acum 20 de ani, să zicem? Ce s-a schimbat în profesie?

Acum există un flux informațional extrem de înalt. Gândiți-vă că sunt zeci, sute de informații care vin spre tine în fiecare zi. Doi, gândiți-vă că există o suprasolicitare birocratică din partea întregii societăți. Trei, există, în același timp, dorința permanentă de autoperfecționare a fiecăruia dintre noi. Vine din foamea de a cunoaște, vine din ziua pe care o petreci alături de pacientul tau. Te gândești la el și automat te duci să dechizi o carte, să afli mai multe. Pe de altă parte, este esențial să înțelegem că placa turnantă a unui cabinet cum este acesta este asistenta mea. Eu am o asistentă extraordinară, o asistentă foarte bine pregătită, care este absolut minunată, și în relațiile cu pacienții mei și în relația cu mine, ca și camarad al meu. Am o echipă alături și cred că fără asistenta mea nu aș putea face lucruri frumoase. Dacă ea nu le-ar zâmbi pacienților mei, probabil că lucrurile ar sta mult mai prost decât stau. Este cea care îi întâmpină, îi întreabă ce fac, cu un zâmbet, care face foarte mult. Primul contact contează foarte mult – dacă ajung triști, pănă ajung la mine sunt deja mai puțin triști. Asistenta mea are grijă de cei care vin la cabinet și nu numai că-mi ușurează munca, ci îmi câștigă și timp, ceea ce este esențial. Pe acesta îl datorez asistentei și echipei mele. Am o echipă deosebită, în care fiecare se completează.

Când apar situațiile de epuizare, ce măsuri putem lua?

Sindromul de burn out este, în primul rând, sub diagnosticat, din păcate, și “sub-acceptat”, să zicem așa. Nimănui nu-i place să spună “sunt epuizat.” Este un mesaj negativ spre creierul și corpul nostru. Ne demontează, ne demoralizează, și suntem destul de vulnerabili dacă arătam asta celorlalți, credem noi.

Din păcate, sindromul de epuizare, oboseală cronică, se datorează faptului că oameni care lucrează, de exemplu, în medicina primară, asistent și medic, nu au un program ușor. Dar ar fi nedrept să spun doar despre noi. Este același lucru în întregul sistem sanitar. Vă dau un exemplu – în medicina primară, nu avem concediu, fiindcă se consideră că suntem niște mici patroni. Eu cred că este un fel de struțo-cămilă capitalisto-comunistă…Lucrăm și investim în niște cabinete pe care ne-am străduit să le punem la punct cu eforturi majore. Avem, pe hârtie, până la 30 de zile lucrătoare pe an, însă practica mi-a dovedit că, pentru a putea susține financiar acest cabinet, salariile oamenilor, cheltuielile celelalte, trebuie să depui și o foarte frumoasă muncă de contabil, de funcționar.

Și atunci mă întreb – există sindrom de burn out, avem mijloace să-l preîntâmpinăm? Avem mijloace să intervenim, dacă tot l-am recunoscut? Până unde suntem dispuși să mergem?

Ce facem noi concret, în cabinet? Dacă avem vreo situație extrem de grea, după ce o rezolvăm, ne așezăm 2 minute, că nu avem mai mult timp, tragem aer în piept și ne întrebăm – ce am făcut bine, ce am făcut rău, ce am învățat și cum facem data viitoare? Sunt și zile în care nu avem timp să facem analiza asta…Și atunci mă întreb, bate sindromul de burn-out la ușa? În general, ne străduim să avem o atmosferă plăcută, să simțim că venim la serviciu între prieteni, dar cred că sunt destul de puține locuri de genul acesta. Văd oameni epuizați, văd oameni nervoși. Mi s-a întâmplat să merg, în calitate de pacient, să solicit diverse servicii de îngrijiri medicale și nu mi-a placut cum am fost tratată, nu m-am simțit bine. E foarte greu să rămâi uman atunci când ți se cere, de fapt, să devii o mașină. E foarte greu să ai sentimente atunci când, în loc să te uiți în ochii pacientului, tu trebui să fugi la calculator să vezi dacă are CNP, dacă e asigurat, etc. Sunt foarte multe. Și cred că lucrurile ar trebui să se schimbe si cred că, dacă cei din societate ar afla care este, de fapt, realitatea în care se zbate un cadru medical, indiferent pe ce palier e, medicină primară sau de specialitate, în ambulatoriu sau spital, cred că lucrurile s-ar schimba măcar puțin. Suntem niște oameni simpli, cu emoțiile și oboseala noastră, cu cele 8 ore pe care ar trebui să le muncim, dar în loc de care facem mult mai multe…

Din păcate, nici cadrele medicale nu vorbesc mereu despre această realitate, deoarece noi ar trebui să le transmitem celorlalți că suntem puternici, disponibili tot timpul, zâmbitori. Pacientul nu e dispus să-ți asculte ție jelania…Si nici nu e treaba lui, el îl caută pe profesionist, în primul rând.

Plecând acum din zona problemelor de zi cu zi, aș vrea sa-mi povestiți cum ați început cariera?

Am terminat în anul 1989 la Târgu Mureș, unde este o facultate extrem de frumoasă (într-un minunat parc englezesc), extraordinară, de care sunt încă îndrăgostită. Am venit în București plină de toate visurile cu care se putea veni. Mi-am luat stagiul în primire, la Clinica de Boli Infecțioase de la Institutul Balș. Anii au trecut și am ales cu drag să fiu medic de familie.

Am ajuns la concluzia că vreau să stau pe picioarele mele. Nu cred că ești un perdant dacă alegi medicina de familie… eu cred că e cea mai frumoasă ramură pe care o poți alege și ca femeie și ca om, ai satisfacții extraordinare. Merg la botezul pacienților mei. Alături am un băiat pe care-l cresc de când s-a născut și care a intrat la medicină în primii 10. Surioara lui a dat examen și vine la noi azi. Pot să vă spun că aproape în fiecare an câte unul dintre pacienții mei intră la medicină. Și am instituit eu un premiu – le dăm fiecăruia câte un stetoscop, pentru că am eu orgoliul de a crede că dacă noi îi dăm stetoscopul acela, va fi…cel ales, iar în anul 3 le dăm câte un tensiometru. Nu e mult, e puțin, însă simt eu că fac parte din viata lor.

Din ce ați făcut până acum, care-i lucrul cel mai extraordinar în plan profesional?

Familia mea…Am o fată care este camaradul meu, fiindcă este colega mea de cabinet, de care sunt foarte mândră fiindca este un medic de familie excelent. Am o nepoțică minunată. Am o altă fată care mâine, sper, va aduce pe lume un nepoțel. Am deja un nepoțel. Această a doua fată a mea este rezident pe diabet și boli de nutriție. Și mai am un baiat în anul 6 la medicină. Ei fac parte din realizările mele profesionale, să știți, pentru că au crescut odată cu profesia mea. Au înțeles faptul că poți respecta si iubi o profesie, care poate fi o vocație. Și că îmbrațișa o profesie e un mod de a trăi. De asta am spus că familia mea face parte dintre realizările profesionale.

Am și un soț extraordinar care se ocupă de terapii alternative, care are curajul de a le spune pacienților – te duci întâi la doctor, ai să faci tot ce-ți spune el, te duci la preot și după ce te-ai dus și acolo și ai văzut că nu se poate, ai să vii și la mine. Și toți împreună, și medicul și preotul și cu mine și toti ceilalți specialiști pe care va fi nevoie să-i vezi o sa încercăm să te ajutam. Dar tu singur ești cel care te poți vindeca, tu singur, prin puterile tale. Noi o să fim alături de tine. Și asta creează un anumit model de echipă.

Cât privește profesia mea, cred că cel mai grozav lucru pe care l-am văzut eu în viața mea este nașterea. Și cele mai frumoase lucruri pe care le-am făcut în viața mea sunt atunci când iau copiii în brațe și mă duc cu ei la cântar, pentru că simt așa, o binecuvântare de la Dumnezeu.

Să vă întreb dacă ați alege altă profesie, dacă ați avea din nou de ales?

Nu, categoric nu. Când am terminat liceul (eram la clasa de asistente medicale), nu am intrat din prima la medicină și m-am dus un an să lucrez la o farmacie. Și în acel an, pregăteam preparatele și învățam fizică și biologie și despre valorile umane. Și câteodată regret că nu am rămas în farmacie. Cred ca a fi asistent medical de farmacie e una dintre cele mai frumoase profesii pentru o femeie. Am ales să fiu medic fiindcă așa m-am trezit la un moment dat, când eram mică. M-am trezit și am spus că eu vreau sa mă fac medic ca să-mi ajut părinții care erau, din păcate, foarte bolnavi. Erau oameni extraordinari și am vrut dintotdeauna să-i ajut. Mama mea avea mâini vindecatoare, avea acest dar.

Nici nu mi-am pus problema să fac altceva. Îmi place foarte mult. Iar când mi-am întrebat copiii ce vor să facă, cred că au mers unul dupa celalalt. Nu i-am obligat, le-am zis să facă ce le place lor. Contează să-i iubești pe oameni și dacă faci asta, orice profesie e foarte frumoasă.

Ce calități v-au ajutat în profesie, în plus de iubirea de oameni?

Cred că am primit foarte multe de la Dumnezeu. Foarte multe, încat nu cred că o sa pot sa-i mulțumesc niciodată.

Cum vi s-a părut Conferința OAMGMAMR filiala București de anul acesta?

Foarte frumoasă, o reușită! A fost o supriză totală pentru mine. Am rămas absolut impresionată de organizare, de subiectele atinse, de numărul mare de participanți, de colectivul de organizare! Felicitări din tot sufletul, o echipă excelentă!

M-am întors recent din străinătate de la o conferință despre cardiologie. Iar acolo, în străinatate, se vorbește foarte mult despre echipa medic-asistent și mi-aș dori ca și la noi să se aplice acest concept și să mergem împreună, medic-asistent, la aceleași conferințe. Responsabilitatea, implicarea, vor fi sigur altele, de ambele părți! Echipa se va suda altfel și fiecare va înțelege ce înseamnă complementaritatea dintr-o echipă. Trebuie să construiască împreună, să se ajute reciproc! Așa cum facem Daniela (n.a.: asistenta medicală din cabinetul dnei Dr. Herdea) și cu mine – ea se uită la mine și eu știu ce vrea și la fel și ea cu mine. Și asta contează enorm în echipa noastră!

 

A consemnat Mirela Mustață, PhD., Redactor E-asistent

Share This Post