Care a fost momentul de activitate de echipă care v-a adus cele mai multe satisfacții?
Dacă la început am crezut că, lucrând în această secție, cu copii bolnavi de HIV/SIDA, nu poți avea satisfacții deosebite, a venit un moment în care tratamentul de care au beneficiat a început să își facă efectul, iar calitatea vieții lor a început să fie din ce în ce mai bună.
Dacă la un moment dat visau să facă o școală, o facultate, să-și întemeieze o familie, acestea rămâneau la stadiu de visuri, cu mai mulți ani în urmă, în anii 1996-1998. Însă, în momentul în care s-a putut accesa această ultimă terapie, cei aderenți la ea au reușit să-și împlinească visurile. Atunci mi-am dat seama că acești copii cu care lucram și despre ale căror cazuri credeam, la început, că nu ne vor aduce nicio satisfacție profesională, ne aduc acum niște satisfacții enorme. Acela a fost un moment în care am simțit că nu am muncit în zadar.
Știți copii, foști pacienți din secție, care acum au familii?
Da, știm multe astfel de cazuri, căci în urmă cu 5-6 ani ne-am confruntat cu altă situație. Copiii pe care i-am tratat cu ani în urmă și-au întemeiat familii și au făcut, la rândul lor, copii, pe care i-am avut în secție ca sugari. A fost puțin mai greu la început, în primele 3 luni, până ne-am acomodat, fiindcă noi nu mai lucraserăm cu sugari până atunci, ci doar cu bebeluși de 6-7 luni. Să lucrezi cu niște sugari de câteva zile, cântărind 200-300 g, a fost destul de greu. Însă am reușit să ne susținem unele pe celelalte și am reușit.
A fost această situație cea mai dificilă pe care ați depășit-o în echipă?
Da, a fost situația cea mai dificilă și am putut-o depăși numai ca echipă. O echipă care are, de altfel, o longevitate deosebită, de 25 de ani. Când am venit în echipă eram niște copii, aveam 20-25 de ani. Ne-am format împreună și echipa s-a sudat. Au plecat foarte puțini, între timp. În proporție de 80% am rămas echipa din 1990. Sunt niște oameni pe care-i iubesc din tot sufletul și mă bucur că au rezistat, fiindcă au fost niște momente deosebit de grele. Avem pacienți cu totul speciali, care au nevoie de mult mai multă atenție și răbdare și timp.
Mai este un aspect care-i face speciali – din păcate. Sistemul medical nu a fost mereu deschis și aplecat spre problematica lor. Ne-am lovit, din nefericire, în special în anii 1990, dar nu numai, de multe uși închise. Era o anumită teamă, cauzată și de lipsa de informații, și atunci apăreau refuzurile. Lucru de neacceptat, pentru că pacienții trebuie îngrijiți indiferent de boală.
Acum, când trăiți acest moment de recunoaștere publică, cum o să-l sărbătoriți în echipă?
Pentru noi, orice lucru bun care se întâmplă unui pacient și orice realizare a lui este o sărbătoare. Această recunoaștere publică este un motiv în plus de sărbătoare. Pentru noi, orice realizare a unui pacient e o bucurie a noastră. Toată lumea care vine este surprinsă de această reacție a noastră, de a ne bucura alături de pacienți. Pentru noi, acesta este un lucru normal. Așa ar trebui să fie peste tot. Noi așa vedem lucrurile. Eu sunt un om echilibrat și cred că dacă faci un lucru, este important să-l faci cu tot dragul. În plus de a-i oferi îngrijiri medicale, trebuie să fii alături de pacient, să-i oferi sprijin și bucurie. Acest lucru contează foarte mult. Cred că jumătate din suferința pacientului e rezolvată în acest mod.
Ce vă leagă, ca echipă? Ce valori aveți în comun?
Sufletul! Spunând acest lucru, am spus totul! Dacă nu ai suflet, nu poți practica cu succes, indiferent de cât de bun ești profesional. Cu pacienții, indiferent ce alte calități ai, dacă nu ai omenie, nimic altceva nu mai contează. Nu ai cum să ai continuitate și durabilitate.
Ce vă place cel mai mult, când lucrați în echipa aceasta, cu colegele dumneavoastră?
Eu sunt un om căruia nu-i place să impună lucrurile. Îmi place să discutăm și să ajungem la o înțelegere comună. Îmi place să le cer părerea colegelor. Le spun “haideți să încercăm, să vedem cum rezolvăm”. Colegii sunt niște oameni deosebiți, cu mult bun simț, așa că lucrurile decurg ușor, fară obstacole. Îmi place răspunsul lor în fata provocărilor, sunt extraordinari.
Noi am ajuns, ca Institut, la un nivel înalt (avem acreditarea ISO națională și dorim o acreditare internațională acum) și atunci ștacheta este foarte ridicată. Iar colegii mei niciodată nu au spus “nu” la ce a venit nou, la cerințele noi, peste ceea ce aveau de făcut. Nu este ușor, însă oamenii sunt foarte receptivi, iar eu încerc să le explic și să găsim împreună o rezolvare. Nu trebuie neapărat să fie de acord cu mine. Discutăm și găsim cea mai bună soluție.
Acesta să fie secretul pentru care sunteți acum pe scenă?
Cred că da. Eu consider că suntem o echipă adevărată – a fost o selecție naturală, a rămas cine a vrut, nu s-a impus nimic nimănui. Nu a fost nimeni condiționat. Cred ca așa ar trebui să fie în toate echipele.
