Un interviu cu domnul Laurentiu Habuc – Spitalul Clinic de Urgență “Bagdasar Arseni” – laureat al Premiului pentru Întreaga Activitate în cadrul ediției a treia a Galei premiilor de excelență organizată de OAMGMAMR București

Cum și unde ați început activitatea și care a fost parcursul dumneavoastră profesional?

Prima zi a fost 1 iulie 1975, în spitalul Gheorghe Marinescu, la secția de Neurochirurgie. Ulterior acesta a devenit Spitalul Bagdasar-Arseni. Chiar atunci s-a dat în folosință spitalul, la 1 iulie 1975 și tot atunci m-am angajat și eu.

Era în urmă cu 40 de ani. Am început ca asistent la etajul 8, unde se tratau herniile de disc. Tot acolo, la etajul 8, am prins și cutremurul din 1977. Eram într-o gardă. Vă dați seama ce era acolo. Îmi aduc aminte că vorbeam cu un pacient, care-mi povestea ceva despre Africa, când a început să se miște totul. Panica era groaznică. Eu am încercat să vorbesc cu pacienții, să-i opresc să fugă pe scări, să-i ajut, să-i calmez. La fel și pe colegele mele. Nu sunt cel mai curajos, dar atunci nu m-am panicat. Am stat acolo o zi întreagă. Abia apoi am luat un taxi și am mers acasă să văd ce fac ai mei. Și după aceea m-am întors la spital. Și când m-am întors, am văzut că aduseseră foarte mulți răniți și morți la parterul spitalului. Era singura unitate de neurochirurgie din București și cei cu traumatisme craniene erau aduși la noi.

După 2 ani de la angajare, Profesorul Arseni m-a transferat la Camera de Gardă. Nu erau mulți bărbați atunci printre asistenții medicali. Eram chiar mai puțini ca acum. La Camera de Gardă am activat până în urmă cu 10 ani când am fost numit Director de Îngrijiri. În tot acest răstimp a mai existat un moment de promovare – în anul 1985 – când am fost numit Coordonator al Camerei de Gardă. Lucrurile au evoluat și spitalul a devenit spital de urgență, cu mai multe Camere de Gardă , care apoi s-au transformat în Unitate de Primiri Urgente (UPU). Aici am lucrat ca și Coordonator până în 2006, când am fost numit Director de Îngrijri. În anii 2007 și 2011 am dat concurs și am obținut din nou postul.

În 2014, când eu mai aveam un an până la pensie, noul manager al spitalului a confirmat întregul Comitet Director. Așa se face că am continuat ca Director de Îngrijiri până în anul 2015, când mi-am depus cererea de pensionare. Și am mai lucrat vreo 4 luni după aceea.

De-a lungul anilor, în carieră, ați avut repere profesionale, oameni care au contat pentru dumneavoastră, care v-au fost mentori?

Da, am avut.

Știți munca de spital nu este ușoară. Cei mai mulți care lucrează în acest mediu sunt caractere puternice, oameni care-și petrec mult timp în spital.

Profesorul Arseni era legendar pentru asta, la fel și Profesorul Adam, cel care m-a propus drept Coordonator UPU. Managerul actual, Profesorul Gorgan, la fel.

Neurochirurgia este regina artelor chirurgicale, iar ei au fost, și sunt, oameni deosebiți.

Eu am învățat multe de la ei, din stilul lor de muncă, din devotamentul lor.

De exemplu, la Revoluție am stat o săptămână în spital să rezolvăm cât mai multe cazuri. În asemenea situații extreme îți dai seama cel mai bine de caracterul oamenilor, îi vezi pe cei care pun suflet, care fac cu toate puterile tot ce pot pentru salvarea oamenilor.

Dacă vă uitați la viața dumneavoastră profesională, față de așteptările pe care le aveați la început de carieră, ce a fost special, diferit?

A fost mai greu decât mă așteptam, dar poate așa e normal. Mai ales dacă pui suflet și nu tratezi cu superficialitate lucrurile.

Ca Director de Îngrijiri, mi-am făcut un obicei din a trece în fiecare zi prin secții. Am vorbit mereu cu pacienții. Iar pacienții și colegii au apreciat foarte mult că veneam în fiecare zi să văd cum merg lucrurile. Trebuie să-i întrebi dacă au nevoie de ceva, dacă poți să-i ajuți.

Conștiința profesională este foarte importantă, iar cei din generația mea au avut foarte multă.

Cum vedeți generațiile noi, asistenții tineri, comparativ cu generația dumneavoastră?

Din fericire, acum sunt mai multe școli, comparativ cu perioada în care m-am format eu și sunt pregătiți mai mulți asistenți decât atunci. La fel ca în orice grup mare de oameni, unii sunt foarte interesați să învețe, te întreabă cum se face o procedură, alții sunt mai puțin dedicați.

Ce credeți că e absolut necesar să nu lipsească din pregătirea unui asistent medical bun?

Să știe cum să facă o procedură și, dacă nu știe, să întrebe, că are cine să-i explice. A nu ști nu poate fi o scuză. Stagiile de pregătire sunt foarte importante.

Ce credeți că-și dorește cel mai mult un pacient de la asistentul medical care-l îngrijește?

Să-i facă tratamentul la timp și corect, să-i vorbească frumos. De fapt, să aibă empatie pentru pacient. Aceasta ar trebui să fie mai prezentă, chiar dacă sunt prea puțini asistenți față de numărul de bolnavi. Să răspundă când e solicitat, pentru orice.

Uitându-vă înapoi, ce v-a ajutat să construiți o buna relație cu medicii cu care ați lucrat?

Încrederea e fundamental acestei relații. Iar pentru asta, e nevoie să faci ceea ce trebuie să faci la timp și corect. Atunci medicul capătă încredere și construiești o relație bună cu el.

Apoi, dacă ai o relație bună cu pacienții, medicul te apreciază, și acest lucru contează foarte mult în câștigarea încrederii lui.

Trebuie să nu fii neserios sau superficial.

Contează să participi, cu competență și seriozitate, la actul medical.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră Premiul pentru Întreaga Activitate pe care l-ați primit la Gala Premiilor de Excelență? Cum v-ați simțit?

Colegii mei mi-au apreciat contribuția de o viață și m-au nominalizat. Acest lucru mă bucura foarte mult. Am fost emoționat la Gală, trebuie să mărturisesc. Eu am mai participat, cu colegi de la Ordin, la congrese, școli de vară, cursuri și și atunci, ca si acum, m-am simțit apreciat. Dar momentul de pe scenă a fost cu totul deosebit.

Dacă ar fi s-o luați de la capăt și ar fi să alegeți din nou, ce profesie v-ați alege?

Să fiu medic. Lăsând gluma la o parte, tot din zona medicală mi-as alege profesia. Mie mi-a plăcut foarte mult ce am făcut. Îmi place să-i ajut pe cei suferinzi (poate și fiindcă mama și tata au avut probleme de sănătate). Copiii mei nu au vrut să facă medicina, nu mi-au urmat pasiunea spre îngrijirea omului. Unul a terminat studii politice, celălalt istorie, dar lucreză în IT.

În afară de profesie, ce alte pasiuni aveți?

Acum citesc, fiindcă îmi place foarte mult și acum am mai mult timp. Și mă pregătesc de călătoria în Grecia. Acestea sunt cele două pasiuni pe care le am. Ma uit la programele de vacanță pentru seniori și mă gândesc să profit cât mai mult de timpul liber pe care-l am acum.

Dacă ar fi să caracterizați, doar în câteva cuvinte, activitatea dumneavoastră profesională, cum ați zice că a fost?

Cred că mi-am făcut treaba. Se putea și mai bine, dar mi-am facut datoria cât de bine am putut în momentul acela, după cunoștințele mele, după puterile mele.

 

A consemnat Mirela Mustață, PhD., Redactor E-asistent

Share This Post