Care a fost parcursul dumneavoastră profesional?

Am absolvit în 1972. La 1 august 1972 m-am angajat și la 1 august 2015 m-am pensionat, un final rotund. La angajare, am ales Spitalul Colțea, cu înca 3 colege. Am avut o medie mare (atunci ne puteam alege posturile în funcție de medie) și am putut alege. Erau 3 posturi libere, iar noi ne-am ales fiecare câte o specialitate. Eu mi-am ales ORL-ul, spunându-mi “ce poate fi atât de greu – nas, gât și urechi ”. Apoi, în timp, am văzut că nu e chiar atât de simplu.

Am lucrat 1 an pe secția ORL. Apoi, din cauza unei alergii la substanțele folosite acolo, am schimbat și am ajuns la sala de operații. Apoi, după 6 luni, am trecut la Anestezie și Terapie Intensivă (în cadrul Clinicii ORL de la Colțea). Am lucrat acolo 18 ani.

După acea perioadă, am avut eu niște probleme și am schimbat locul de muncă, dar tot în Clinică, la compartimentul de Endoscopie, unde am lucrat până acum, la pensionare.

Nu am vrut să-mi schimb locul de muncă, deși după 1990, puteam să plec spre un loc de muncă mai bine plătit.

Dacă vă uitați în urmă, ce momente mai importante credeți că v-au marcat – evenimente sau oameni?

Momente, cu siguranță, și oameni, la fel. De exemplu, momentele în care am schimbat secția sau profesorii din secții. Cariera mea s-a desfășurat în decursul mandatelor a 5 profesori, mari nume ale ORL-ului, începând cu Profesorul Gârbea până acum, la Profesorul Popescu.

Iar dintre oameni, m-au marcat anesteziștii cu care am lucrat la început. Doamna Doctor Papahagi și Domnul Doctor Brus, care au jucat un rol important în calificarea mea din secția de anestezie. M-au făcut să înțeleg că anestezia este un lucru deosebit, interesant, și, chiar dacă este mai greu, merită să-l fac.

Dacă vă uitați la perioada de dinainte de 1989 și la cea de după, cum le vedeți comparativ? Ați simțit vreo diferență?

Da, am simțit. Oamenii s-au schimbat, eu am simțit acest lucru. Parcă oamenii au devenit mai…”răi”, ca să zic așa, dar probabil că simțeau nevoia să iasă în față, chiar dacă uneori pe nedrept.

Dintre colegii asistenți pe care i-ați avut de-a lungul carierei, ați avut și un model?

Da, sigur că da. A fost Asistenta Șefă de la secția de operație, Anișoara Florescu, care era un model de profesionalism și corectitudine. Lucrase înainte în clinica de chirurgie generală și avea insuflat tot ce ține de meserie, de corectitudine, de lucrul bine făcut.

Și colegele cu care am pornit la drum au fost modele, am fost modele una pentru cealaltă, ne-am învățat una pe alta meserie. Am învățat, desigur, și de la colegele mai în vârstă, dar și noi încercam să ținem pasul. Și cred că l-am ținut bine.

Cum îi vedeți pe asistenții tineri de acum, sunt diferiți de cum erați dumneavoastră?

Sunt diferiți, categoric. În unele privințe, sunt diferiți în bine, în altele nu. Nu știu dacă mai sunt atât de interesați cum eram noi să fie bine pregătiți. Sunt mai îndrăzneți. E diferit și felul în care se comportă cu bolnavul, cu medicul. Să zic că au o siguranță mai mare decât aveam noi, dar nu întotdeauna bine gestionată. Unii sunt pasionați de meserie, se vede acest lucru, în primul rând în comportamentul față de bolnav, atitudinea față de medic și chiar în atitudinea față de colegii mai în vârstă. Acest lucru este foarte important, fiindcă schimbul între generații a fost întotdeauna mai tensionat. Eu nu am avut conflicte, dar văd la alții.

Din vasta dumneavoastră experiență, care sunt acele lucruri care nu trebuie să lipsească din pregătirea unui asistent medical, din felul lui de a fi? Care ar fi ingredientele unui profesionist în acest domeniu?

Să fie corect în ce face, să facă ce a învățat. Să-l înțeleagă pe bolnav, să vorbească cu el ca și când ar vorbi unui membru al familiei. Eu am fost și în postura de pacient și știu cum e, de aceea spun că este foarte important ca asistenta să fie aproape de pacient și să-l înțeleagă.

Să te pregătești bine, să înveți meseria de la oameni care o fac corect și, la rândul tau, să o faci corect.

Ce credeți că așteptau pacienții de la dumneavoastră, în calitate de asistent?

Să-i înțeleg, în primul rând. De exemplu, de oricâte ori un pacient voia să-mi povestească ceva, îl ascultam, căci oamenii își deschideau sufletul și asta îî ajuta. Și chiar îmi spuneau pacienții cu internări lungi – mi-ar fi prins foarte bine să fie toate asistentele pe care le-am întâlnit așa ca dumneavoastră.

E un lucru esențial să fii aproape de pacient, să stai de vorba cu el. Bineînțeles, atât cât îți permite timpul, căci trebuie să-ți faci și treaba, să administrezi tratamentul.

Cum ați construit o relație funcțională medic-asistent, cum ați reușit să lucrați bine în echipa medicală?

Revin la ce am spus mai devreme, apropos de generația tânără. Ei cred că știu tot și au o atitudine mai arogantă față de medic decât aveam noi. Eu cred că e bine să stai unde ți-e locul, chiar dacă știi. Evident că medicul este superiorul tau, iar dispozițiile vin de la el. Nu am încercat niciodată să ies în față, chiar dacă știam. Dacă cineva a recunoscut și apreciat că știam, m-am bucurat. De exemplu, când lucram cu anesteziștii de la început, cei care m-au format, cu doamna Dr. Papahagi, ajunsesem că nu trebuia să-mi spună ce este de făcut, intuiam în secunda următoare. Am avut o relație foarte bună, nu am avut conflicte cu nimeni.   Trebuie să apreciezi rolul fiecăruia din echipa medicală. De exemplu, nu trebuie să-ți contrazici superiorul în momentele critice. El este cel care poartă cea mai mare răspundere, mai mare ca tine, asistentul. Atunci trebuie să acționezi prompt și fără comentarii.

Dacă ar fi s-o luați de la capăt, ce profesie v-ați alege dacă ați mai avea 17-18 ani?

Cred că aș face același lucru, deși am rămas cu regretul că nu am făcut limbi straine. Mi-a placut extraordinar de mult ce am făcut. Cu fiica mea am discuții când zice “ahh, iar trebuie să mă duc la serviciu…” și eu îi zic “m-ai auzit pe mine plângându-mă vreodată că mă duc la serviciu?” “Da, dar ție ți-a plăcut ce-ai făcut,” zice ea.

Probabil a contat foarte mult și faptul că am întâlnit oameni deosebiți care m-au făcut să-mi placă această profesie.

Ce părere aveți despre acest premiu pentru întreaga activitate, cum v-ați simțit când l-ați luat?

Nu mă așteptam, deși știam că s-a propus lucrul acesta. Am fost atât de emoționată, că abia am reușit să spun două vorbe și mi-a părut rău că nu am putut să spun mai multe. Am fost copleșită și recunoscătoare că cineva a apreciat munca mea și atitudinea mea, m-a apreciat ca om și profesionist.

În afară de profesie, ce alte hobby-uri aveți, ce v-ați dori să faceți acum că ați ieșit la pensie?

Nu m-am pensionat decât de la 1 august și nu am avut încă timp să-mi fac așa, un program. Întotdeauna mi-a plăcut să citesc, am citit foarte-foarte mult, mi-a plăcut să merg la spectacole, filme, plimbări, călătorii cu fiica mea. Acestea sunt lucrurile pe care-mi doresc sa le fac.