Europa de vest și de est: aceeași problemă – îmbătrânirea populației – se caută soluții

”Cine nu are bătrâni să-și cumpere”

 

oldAșa sună o veche vorbă românească. Este un îndemn la prețuire, respect și grijă față de cei care au străbătut și înțeleg mai bine un drum pe care mulți abia pășim.

Dar ce știm despre cum își doresc bătrânii să fie îngrijiți și, când aflăm, ce facem cu ceea ce descoperim?

Cei mai mulți dintre noi preferă să trăiască la bătrânețe și să-și petreacă ultimele zile acasă. Cu toate acestea, politicile publice sunt destul de lente în a sprijini o schimbare de paradigmă și de a face tranziția de la modelul de îngrijire în instituții și spitale către cel preponderent oferit la domiciliu.

Chiar și în țările europene care oferă cel mai larg suport public sectorului îngrijirilor persoanelor vârstnice, majoritatea serviciilor de îngrijire la domiciliu sunt acordate de manieră informală. Aceasta în condițiile în care cele mai multe finanțări publice pentru îngrijirile pe termen lung continuă să meargă către îngrijirea instituțională – peste 70% în Islanda, Elveția și Belgia. Ca nivel de cheltuieli, aceasta reprezintă 0.3-3.9% din produsul intern brut.

În condițiile în care, în totalul populației europene, grupa de vărstă de peste 80 de ani crește mai repede decât oricare alta, este necesară o mai bună alocare a sprijinului acordat din fondurile publice între cele două sectoare: îngrijirile informale la domiciliu și cele instituționalizate. Alegerea unui model mai apropiat de ce se întâmplă în realitate, prin coordonarea unui mix de servicii – care să includă servicii sociale și de sănătate, ajutor tehnic și suport pentru îngrijirile informale – este esențială pentru a avea sisteme de sănătate și de îngrijire viabile pe termen lung.

Dacă ne uităm la definiția pe care o dă Organizația Mondială a Sănătății, îngrijirea pe termen lung înseamnă „Sistemul de activități întreprinse de îngrijitori informali (familie, prieteni și / sau vecini) și / sau profesioniști (sănătate și servicii sociale), pentru a se asigura că o persoană care nu este pe deplin capabilă de auto-îngrijire poate menține cea mai bună calitate a vieții, în funcție de preferințele sale individuale, cu un nivel maxim de independență, autonomie, participare, împlinire personală și demnitatea umană „.

În ceea ce privește modul în care beneficiază populația vârstnică de îngrijire în țările Uniunii Europene, situația este foarte diferită. Dacă în Federația Rusă și Polonia proporția persoanelor de peste 65 de ani care primesc îngrijire în instituții specializate este sub 1 %, procentul crește până la 9% în Islanda. Pe de altă parte, proporția celor care primesc sprijin din fonduri publice pentru pentru servicii acordate la domiciliu variază de la cifre aproape nesemnificative în cele mai multe țări din estul Europei, către 25 % în Danemarca. De observat că, în marea majoritate a țărilor, în jur de 80 % dintre cei care primesc îngrijire pe termen lung au peste 80 de ani.

Trebuie spus și că acest tip de îngrijire este asigurat atât de sistemul formal (reprezentat de o largă varietate de servicii comunitare de la servicii de sănătate publică, la servicii de medicină primară, servicii la domiciliu, servicii de recuperare sau servicii paleative, sau asistență instituționalizată în cămine), cât și de cel informal. Serviciile implicate de sistemul formal includ și tratamente care opresc sau reversează o anumită boală sau dizabilitate.

Pe lângă faptul că alegerea unui model de îngrijire sau a altuia are o componentă legată de tradiții și moștenirea culturală, accesul la servicii de calitate de îngrijire în instituții este foarte diferențiat de-a lungul Europei. Cerința de a co-finanța o anumită parte a costurilor constituie, în sine, o barieră. Instituțiile de îngrijire pe termen lung a vârstnicilor, de cele mai multe ori, solicită contribuții financiare prohibitive, în plus de cele acoperite din fonduri publice. În unele cazuri, acestea depășesc semnificativ salariul mediu net al unui angajat din pătura de mijloc.

Dincolo de aspectele legate de finanțare și de presiunile sociale generate de păstrarea unor tradiții în ceea ce privește modelele de îngrijire a vârstnicilor, accentul din ce în ce mai crescut pus pe afecțiunile cronice aferente unei populații îmbătrânite generează o presiune din ce în ce mai mare pe forța de muncă din domeniul sănătății. Aceasta apare în condițiile în care însăși forța de muncă este afectată de un proces de îmbătrânire în cele mai multe țări din Europa. De exemplu, în țări precum Danemarca, Franța, Norvegia, Suedia sau Islanda, vârsta medie a asistentelor medicale angajate în acest moment în sistemul de sănătate este 41-45 de ani. Mai mult, capacitatea de pregătire adecvată în domenii precum geriatria și gerontologia este, de multe ori, inadecvată. Aceasta se referă atât la nivelul general de cunoștințe al practicienilor, cât și la pregătirea insuficientă a specialiștilor în geriatrie sau la programe insuficiente de training.

Pe măsură ce lucrurile vor evolua, actualele modele de servicii de îngrijire vor avea din ce în ce mai multe dificultăți. Spre deosebire de situația actuală, trebuie gândite modele de servicii de sănătate prin intermediul unui personal pregătit adecvat pentru a face față nevoilor speciale, dar și factorilor de risc care-i afectează pe vârstnici. Mai mult, serviciile informale de îngrijire oferite de familie și prieteni sau comunitate trebuie să fie sprijinite și îmbunătățite pentru a permite cât mai multor persoane cu limitări funcționale să rămână la domiciliu cât mai mult cu putință.

Amenințarea vine și din aceea că îmbătrânirea, alături de creșterea proporției populației dependente care generează creșterea nevoii de servicii de îngrijire pe termen lung, vine pe fondul unei reduceri a proporției populației active care să susțină aceste costuri și, deci, a bazei de impozitare.

Dacă ne uităm la țările din jurul României care au trecut prin etape cu care ne putem compara și noi, situațiile sunt relative diferite.

De exemplu, în Bulgaria, grație unor reforme recente care au avut scopul de a susține desinstituționalizarea și concentrarea pe servicii comunitare și la domiciliu, serviciile de îngrijire pe termen lung și sistemul de servicii sociale destinate vârstnicilor s-au îmbunătățit semnificativ în ultimii ani. Cu toate acestea, Bulgaria crede că mai are multe de făcut pentru că, așa cum arată Raportul Național 2008-2010 asupra Serviciilor de Protecție Socială și de Incluziune Socială, ”nu există o abordare pe termen lung care să stabilească un sistem adecvat de îngrijire pe termen lung a vârstnicilor care să se plieze pe previziunile demografice.”

Pe de altă parte, sistemul de îngrijire a vârstnicilor din Croația trece și el printr-o perioadă de schimbări, mai ales în ceea ce privește tipul de proprietate (cu accent din ce în ce mai mare pe proprietatea privată), scopul și diversitatea serviciilor oferite.

Aparent, cea mai dificilă situație din fostul bloc estic se întâlnește în Polonia. Aceasta se confruntă cu o provocare fiscală considerabilă. Dacă Polonia va continua modelul actual de sporire a cheltuielilor anuale, combinat cu creștere pronunțată a numărului de beneficiari, în scurt timp, cheltuielile publice pentru îngrijirile pe termen lung vor deveni fiscal nesustenabile. Prin urmare, este esențial ca guvernul polonez să se gândească la alte modalități de a finanța viitoarele cheltuieli pentru îngrijirile pe termen lung decât prin mecanismul plătești când apelezi la servicii, cum ar fi, de exemplu, prin intermediul economiilor private. În plus, ar trebui să controleze cererea de servicii de îngrijiri pe termen lung formale și să direcționeze cererea către tipul adecvat de intervenție, cum ar fi tratamentul ambulatoriu. Nu în ultimul rând, ar trebui să controleze prestațiile în natură și să reformeze prestația în numerar.

În ceea ce privește situația din România, într-o analiza realizată de Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice în anul 2010 (intitulată Reglementarea, organizarea și funcționarea sistemului național de îngrijire la domiciliu a persoanelor vârstnice), la care au participat instituții publice din 16 județe și organizații neguvernamentale din 32, s-a conturat clar nevoia stringentă a extinderii rețelei de servicii comunitare la domiciliul persoanelor vârstnice. Spre deosebire de îngrijirea în centre rezidențiale, aceasta acționeză benefic atât pentru persoana vizată – creșterea confortului psihic al vârstnicului, conservarea autonomiei și funcțiilor sale sociale, prevenirea izolării și menținerea unei vieți active, cât și pentru sistemul public – descongestionarea unităților sanitare și de asistență socială, specializarea și creșterea calității îngrijirii.

Deși argumentat benefică și susținută pe larg de cei chestionați, realizarea unui sistem viabil de îngrijire a vârstnicilor pare să aibă piedici serioase. Prima și cea mai importantă barieră este rețeaua geriatrică națională insuficient dezvoltată și slab finanțată – la nivel public sau privat. O soluție, în acest caz, ar putea fi dezvoltarea parteneriatului public – privat. Altfel, domeniul nu este unul care să atragă masiv investiții private, dacă acestea nu sunt susținute public, cât timp beneficiarii nu sunt capabili să plătească singuri costurile mari ale îngrijirii.

Și la nivel de coordonare lucrurile nu sunt ce ar trebui să fie, multor județe lipsindu-le un serviciu destinat persoanelor vârstnice în cadrul direcțiilor generale județene de asistență socială.

A doua piedică semnificativă este legată de lipsa specialiștilor – medici geriatri, care ar trebui să evalueze persoanele vârstnice inițial și periodic și să facă recomandări pentru întocmirea planului individual de intervenție. Dacă ar fi responsabilizați, controlați, dar și recompensați, această sarcină ar putea fi dată în grija medicilor de familie. Ei cunosc polipatologia pacienților de vârsta a treia pe care îi au sub observație și ar putea, de asemenea, fi motivați financiar să organizeze activități de îngrijire medicală la domiciliu.

Lista aspectelor care ar trebui să-și găsească o rezolvare cuprinde și constituirea și funcționarea echipei multidisciplinare de îngrijire (în cele mai multe centre lipsesc îngrijitorii,ergoterapeuții, kinetoterapeuții, medicii stomatologi), înființarea unor unități cu program nonstop și pentruasistență medicală de urgență, identificarea spațiilor publice și disponibilitatea programelor care să-i atragă pe furnizorii de servicii socio-medicale la domiciliu, extinderea pachetului de bază în funcție de nevoile identificate în rândul populației vârstnice, inclusiv cu o serie de servicii care presupun adaptarea locuințeivârstnicilor, pentru a spori accesibilitatea și capacitatea de autoservire a acestora sau sub aspect geografic – oferta de servicii este mult mai redusă pentru localitățile mici și pentru cele rurale.

Cert este că în România există o mare oportunitate de a dezvolta programe care să vizeze pregătirea pentrupensionare și identificarea posibilităților de menținere a unei vieți active. Iată de ce îngrijirea la domiciliu ar putea să capete noi valențe: pe lângă cele de îngrijire socio-medicală și medicală să apară și programe de reintegrare socială.

Problematic rămâne, însă, cadrul legislativ. Deși există legea nr.17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice, ea este învechită și departe de un acord adecvat cu drepturile recunoscute la nivel european ale persoanelor vârstnice. Vorbim, deci, despre o lege cu lacune, ale cărei prevederi nu sunt puse în aplicare corespunzător. Ea nu a stimulat nici crearea cadrului de implementare (autoritățile centrale și locale responsabile). În plus, legislația în domeniul sanitar și sumele alocate nu stimulează furnizorii de servicii medicale să încheie contracte cu casele județene de asigurări de sănătate.

În condițiile în care numărul populației vârstnice în România va crește de la 3,2 milioane persoane, în anul 2011, la aproape 3,6 milioane persoane în anul 2030, problema îngrijirii vârstnicilor va fi din ce în ce mai serioasă și trebuie abordată cu responsabilitate. Iar primul pas, după recunoașterea problemei și alegerea modurilor de adresare, ar trebui să fie revizuirea cadrului legislativ. Pentru aceasta, dat fiind statutul de membru al Uniunii Europene, un drum de urmat ar fi să ne uităm și inspirăm din modelele occidentale care-și respectă cu adevărat vârstnicii. Nu de alta, dar altfel ar trebui să ne cam revizuim proverbele și, în loc să ne cumpărăm bătrâni…să-i vindem.

 

Articol realizat de Mirela Mustață, Redactor E-Asistent, Specialist în comunicare și relații publice, PhD.

 

Surse de documentare

Reglementarea, organizarea și funcționarea sistemului național de îngrijire la domiciliu a persoanelor vârstnice, 2010

PROIECTAREA POPULAȚIEI ROMÂNIEI LA ORIZONTUL ANULUI 2060, 2013 

http://web.worldbank.org

http://www.euro.who.int/en/health-topics/Life-stages/healthy-ageing/data-and-statistics/health-and-social-care-systems

http://www.euro.centre.org/detail.php?xml_id=1601

 

Share This Post