Am aflat că faceți parte din prima promoție de fete care a absolvit Școala de subofițeri sanitari de la Focșani. Povestiți-mi puțin despre cum ați început activitatea.

Deși totul se întâmpla în urmă cu 34 de ani, când pășeam cu încredere pe poarta școlii militare sanitare, retrăiesc și acum, cu aceeași intensitate, emoțiile de atunci. Mai întâi îmi împlineam un vis din copilărie, acela de a deveni asistent medical, iar faptul că eram îmbracată în uniforma militară, ceea ce pentru vremea aceea era un pionerat, îmi umplea sufletul de o simfonie de sentimente – datorie, respect, onoare și demnitate. Mi-a plăcut rigurozitatea vieții cazone și seriozitatea lectorilor, a comandanților și șefilor mei. Acolo am înțeles ce înseamnă să lucrezi cu omul sănătos dar, mai ales, cu pacientul, am învățat cât de important este să-ți respecți aproapele și mai ales să fii un om de onoare. Școala militară m-a format ca om, a pus bazele serioase care au făcut posibilă transformarea și desăvârșirea mea în profesionistul de astăzi.

Am absolvit școala în anul 1984 și am optat pentru Garnizoana București, dar cum, în acel an, nu au fost scoase locuri în spital, am lucrat, până în anul 1991, într-o unitate militară, ajungând, în anul 1992, în Spitalul Universitar de Urgență Militar Central “Dr Carol Davila”.

Ce a însemnat cariera dumneavoastră în Spitalul Militar? Ce parcurs profesional ați avut?

Nu cred că e corectă formularea dumneavoastră despre carieră în Spitalul Militar Central, pentru că, prin simboluri, istorie și mai ales datorită oamenilor care au lucrat și, unii dintre ei, încă mai lucrează aici, am simțit că medicina militară nu e o carieră, ci un stil de viață, total aparte de ceea ce cunoscusem și întâlnisem până atunci. Mi-am dedicat sufletul acestei instituții care, în scurt timp, s-a identificat cu viața mea, familia mea, prietenii mei, felul meu de a fi, iar trăind aceste sentimente m-am putut bucura de prezent și am putut construi, alături de oamenii de aici, un viitor. Spitalul Militar Central mi-a oferit posibilitatea să fac carieră.

Inițial, mi-am început activitatea, ca asistent medical, în Clinica de Neuropsihiatrie, apoi, ca asistent coordinator, în Ambulatoriul de Specialitate iar, din anul 2010, sunt director de îngrijiri. Fiecare etapă a carierei m-a ajutat și m-a motivat să mă pregătesc pentru a deveni cea de astăzi. Când mă gândesc la Spitalul Militar mă gândesc la cei mai frumoși 24 de ani din viața mea. Indiferent de trecerea timpului și de provocările inerente ale profesiei, această instituție continuă să facă parte din mine, în aceeași mare măsură ca la început.

Ce înseamnă, de fapt, viața unui director de îngrijri în Spitalul Militar Central?

Înainte de a vă descrie, pe scurt, ce înseamnă o zi din viața unui director de îngrijiri, aș vrea să punctez faptul că, în rețeaua sanitară a Ministerului Apărării Naționale, până la acest moment, sunt singurul director de îngrijiri subofițer sanitar, iar asta atrage după sine anularea a ceea ce numesc unii program de serviciu. Pentru un militar, câteodată asta poate înseamna chiar activitate continuă, care să nu țină cont de concediu sau sărbători și nici de intervalul orar 7.30-15.30.

Viața mea ca director de îngrijiri este frumoasă, cu multe satisfacții, cu și mai multe responsabilități. Nu întotdeauna ești pe placul celor din jur și este firesc să fie așa. Când ești într-o funcție de conducere și toată lumea îți este prietenă, înseamnă că este o problemă la tine. Indiferent de situație, la locul de muncă suntem șefi și subordonați, fie că-ți place, fie că nu. Prieteniile într-o astfel de situație nu se pot dezvolta sau nu în sensul că dacă îmi ești prietenă înseamnă că trec cu vederea anumite lucruri. Nu, nu există așa ceva. Consider că prieteniile sunt dincolo de poarta spitalului. Aici, deși poate fi greu de înteles pentru unii, suntem într-o simplă relație de colegialitate, condimentată, ca să zic așa, doar de bucuria lucrului bine făcut, de considerație și respect reciproc față de activitatea fiecăruia dintre noi. Cred că, în acest mod, reușesc să-mi fac treaba cu responsabilitate și fără nici un fel de părtinire.

Nu mă comport neapărat ca un șef, dar spun că, atunci când ajung într-o secție, colegele nu se simt foarte confortabil. Poate este bine, poate nu, dar acesta este felul meu de a fi și stilul meu de muncă. Atunci când șeful este pe lângă tine, îți faci treaba cu mai multă atenție. Vrem sau nu, cu trecerea timpului și căpătarea unei bogate experiențe profesionale, activitatea unui asistent medical alunecă spre un anumit grad de confort, generat de rutină. Sigur, avem un alt pacient, un alt caz, dar, de principiu, în fiecare zi, se face același protocol de îngrijire și administrare a tratamentului prescris de medic.

Din aceste considerente, rolul directorului de îngrijiri este acela de a controla ca această rutină să nu nască breșe în siguranța asistenței medicale dedicată pacientului, așa că aplic teoria ca “ochiul șefului să vegheze”.

La început, până ne-am obișnuit unii cu alții, a fost mai greu. Acum, după 5 ani de directorat, cred că lucrurile au început să funcționeze bine. Fiecare a înțeles ce și cum trebuie să facă, astfel încât lucrurile să meargă de la sine.

Înțeleg că aceasta e partea grea, cea complicată. Care este zona care aduce satisfacții?

Satisfacțiile mele derivă, în principal, din faptul că am reușit să construim și să fim o echipă, fapt dovedit prin faptul că ori de câte ori solicit ajutor, colegii mei răspund “prezent” și din realizarea și implementarea unui management competițional între secții, pe componenta acordării îngrijirilor de către asistenții medicali, bazat pe indicatori de performanță și chestionare de satisfacție a pacienților. O altă bucurie vine din faptul că, în viața noastră, am reușit să avem și o componentă socială, în sensul că ne petrecem câteva ore, din când în când, împreună, în afara cadrului institutional. Colegii au siguranța unui dialog deschis între noi, indiferent că e vorba de probleme profesionale sau personale – au certitudinea că dacă au o problemă și vin la mine, împreună găsim calea cea mai bună de rezolvare. Aceste lucruri înseamnă foarte mult pentru mine și mă obligă să nu-i dezamăgesc. Sunt convinsă de faptul că ei știu că, oricând și indiferent de problemă, sunt acolo cu și pentru ei.

Marea majoritate a asistenților șefi sunt tineri, oameni cu studii superioare (aproape 80%). Sunt oameni cu viziune, care mă ajută. Eu, ca șef, nu dețin adevărul absolut. Ne întâlnim la ședințe, discutăm, punem o problemă în dezbatere și de acolo pleacă concluzia, ideea cea mai bună. Sunt mândră de echipa mea. Relația este deschisă, frumoasă și bazată pe încredere reciprocă.

Că tot ați spus că marea majoritate a asistentelor șefe sunt tinere, cum percepeți generația care vine, cea care vă va înlocui?

Aș putea să vă răspund din două puncte de vedere – primul, ca fost profesor de școală sanitară și al doilea, ca asistent medical sau director de îngrijiri. Așa cum a văzut profesorul, pot spune că dezinteresul este pe primul plan. Elevii de astăzi nu sunt interesați de această profesie. Persoanele pe care noi le pregătim să ne îngrijească mâine nu sunt ceea ce ne dorim. Aleg școala sanitară nu pentru că au dragoste și empatie fața de omul bolnav. Alegerea o fac pentru un salariu mai bun, pentru că pot pleca peste hotare mai ușor sau pentru ca așa spune familia. Oricum, pregătirea este la un nivel foarte scăzut. Această profesie nu o poți învăța la frecvență redusă. Nu poți înțelege ceea ce ai de făcut practic, dacă nu ai coerența cunoașterii oferită de curricula școlară. Practica este superficială, fără o rigurozitate din partea elevului și a școlii. Știu elevi de anul 3, de la o așa zisă școală sanitară, care de 2 ani fac practică într-un cabinet medical în care sunt tratați ca piese de mobilier.

Ca asistent medical, mă tem că pot fi pacienta acestor absolvenți. Sigur nu sunt toți la fel, dar procentul celor care, într-adevăr, au chemare pentru această profesie este din ce în ce mai mic. Sunt dezamăgită.

Dar unde credeți că este problema? Sunt orientați profesional greșit? Valorile societății nu mai sunt cele corecte?

Dacă ne uităm în societate, pentru toată lumea este o certitudine faptul că, în general, școala românească, are o problemă. În ceea ce privește școlile sanitare, cred că o problemă vine din faptul că au apărut foarte multe școli private, unele făcute într-un apartament, altele făcute de oameni care nu au maturitatea și cunoașterea necesară. Nu poți să deschizi o școală sanitară oricum, fără să ai dotarea minimă necesară, fără să ai contracte ferme cu oameni responsabili, care să fie motivați să pregătească viitorii profesioniști, fără să ai o bază de practică corespunzătoare. O altă problemă ar fi felul în care profesorul se prezintă în fața elevului, rolul acestuia fiind decisiv în procesul de formare a viitorului profesionist. Profesorul este cel care îi poate deschide elevului pofta de a învăța sau i-o poate suprima. Dacă te duci în fața elevului dezordonat, insuficient pregătit și-i prezinți cursurile superficial…așa te va cataloga și el. Când eram profesor, mă pregăteam ore în șir pentru a mă prezenta în fața clasei în așa fel încât toți cei prezenți să plece cu noțiunile învățate din clasă, iar orele să fie plăcute și nu o corvoadă. Sigur că lucrul acesta era greu dar și satisfacțiile erau pe măsura eforturilor. Scoatem absolvenți pe bandă rulantă și îi lăsăm să se pregătească la locul de muncă. Trebuie însă să ai și pe ce să construiești – școala ar trebui să pună o bază solidă, pe care să poți dezvolta ulterior.

Poate ar trebui făcute mai multe schimbări calitative în ceea ce privește întregul proces de pregătire a asistentului medical.