Cum ați decis să vă alegeți profesia?

 Ca orice copil la vârsta școlii generale (gimnaziu) am fost întrebat „Ce îți dorești să te faci când vei fi mare?” – și mi-am pus eu singur această întrebare de nenumărate ori. Având un organism destul de bolnăvicios, acest lucru m-a adus în nenumărate rânduri alături de acea echipă deosebită medic – asistent, drept pentru care am luat hotărârea de a mă înscrie la cursurile Liceului Sanitar.

Anii de liceu au trecut frumos, având nespus de multe lucruri de învățat. Chiar la jumătatea ciclului liceal (în acea perioadă existau două trepte liceale), o gravă calamitate a afectat România, cutremurul din martie 1977.

În afară de șocul și teama care au cuprins populația, pentru mulți dintre noi a însemnat un motiv în plus de pregătire mai atentă în domeniul acestei frumoase profesii, pentru că am înțeles cât de mult era nevoie de noi.

Dimineața eram la cursuri, la prânz mergeam la spitalele unde erau internați cei afectați de sinistru, pentru ca spre seară să mergem în spitalele afectate și să ajutăm muncitorii la căratul molozului și decongestionarea zonelor distruse, pentru a grăbi reconstrucția acestora.

 

Care a fost evoluția profesională și contribuția dumeavoastră la dezvoltarea secțiilor în care ați lucrat?

Prin repartiție guvernamentală am ajuns să debutez în activitatea mea de asistent medical la Spitalul Clinic Fundeni, în Clinica de Urologie a Prof. Univ. Dr. Eugen Proca. În acea perioadă, Domnul Profesor era și Ministrul Sănătății și a pus bazele primei linii de transplant renal din România.

Pot afirma cu mândrie că am făcut parte din prima echipă de transplant a României. Dorința de reușită contaminase întreaga echipă, astfel că, fără ca cineva să ne ceară, uitam de trecerea timpului și nu mai țineam cont de faptul că suntem sau nu în tură, ajutând permanent echipa medicală. Niciunul dintre noi nu ne-am gândit în acele clipe la ore suplimentare, la plată sau „libere”.

Îmi aduc aminte când Șeful Secției de ATI Transplant, domnul Dr. Anghel Popescu, care, împreună cu Prof. Univ. Dr. Eugen Proca, nu cred să fi părăsit spitalul timp de două săptămâni, trecea pe la câte unul din noi și ne trimitea acasă, glumind, ”măi copii, acasă cu voi, poate mai au și alții nevoie de voi”.

În perioada următoare a vieții mele medicale, am lucrat nu la patul bolnavului, ci în prevenție și pentru ridicarea calității serviciilor din domeniul medicinei sportive, fiind angajat la Centrul Național de Medicină Sportivă și lucrând o lungă perioadă la Lotul Olimpic Feminin de Canotaj. Această experiență m-a obligat să-mi dezvolt cunoștințele în domeniul kinetoteraptei și balneo-fizioterapiei, dar și al nutriției și dieteticii, eu fiind singurul reprezentant medical la lotul sportiv și având grijă de o echipă formată din 140 sportive (junioare, senioare, plus echipa olimpică și 5 antrenori federali).

Cantonamentele de peste o lună de zile la Cabana Piatra Arsă în Munții Bucegi, pe lacul Snagov și la mare, mă puneau în situația de a alege un meniu optim pentru fiecare sportivă în parte, ținând cont că acest sport este consumator de efort fizic și, deci, necesarul caloric trebuia să fie pe măsură.

Dintre sportivele de atunci pot enumera pe Valeria Răcilă și Olga Homeghi, medaliate cu aur la Olimpiada de Vară de la Moscova 1980, Sanda Toma, multipla campioană olimpică, precum și Elisabeta Lipă, actualul Ministru al Turismului și Sportului.

Mi-am desăvârșit apoi activitatea de asistent medical timp de 16 ani la Serviciul de Ambulanță a CFR-ului, secție a Spitalului Clinic CF Nr. 2 București, fiind coordonator al acesteia. Prin zecile de mii de cazuri la care am fost în această perioadă, am avut de nenumărate ori satisfacția că pot fi de folos aproapelui, contribuind și eu la salvarea vieții unor persoane.

Din iulie 2010 ocup funcția de Director de Îngrijiri Medicale, funcție care mi-a adus satisfacții și realizări și la nivelul administrativ al unității medicale.

 

Pentru că este închinată îngrijirii omului, profesia de asistent medical trebuie sa fie una dintre cele mai pline de satisfacții. Ce v-a marcat în viața profesională de până acum? Povestiți-ne un lucru cu care vă mândriți.

Așa cum v-am răspuns și la întrebarea anterioară, satisfacțiile au fost nenumărate, iar bucuria ajutorului acordat pentru salvarea unei vieți, pentru însănătoșirea unui pacient sau pentru fiecare medalie, la care, nu de puține ori, am ascultat Imnul Național, sunt motive de imensă bucurie.

Dar momentul de mândrie la care mă voi opri acum este următorul: în urmă cu aproximativ 10 ani, când lucram la Serviciul de Ambulanță CFR, am primit un apel de urgență care ne solicita în Gara CFR Chitila, în vecinatatea Bucureștiului, unde un copil de 12 ani s-a urcat pe o garnitură de tren staționată și a fost electrocutat de rețeaua de înaltă tensiune a căilor ferate, fiind trântit de pe vagon, pe terasament. În momentul în care noi am ajuns la locul accidentului, copilul încă mai fumega, iar durerea arsurilor și a politraumatismelor îi luase puterea de a mai striga, acesta abia gemând. În câteva minute am pregătit copilul pentru transport (linie venoasă, pansament, analgezice, etc.) și am pornit spre Spitalul de Copii „Gr. Alexandrescu”. După un drum care a durat doar 10 minute, deși era oră de vârf a traficului, am ajuns la camera de gardă a spitalului. Băiatul a fost preluat de o echipă medicală mixtă: medici plasticieni, medici ortopezi și medici chirurgi și a fost dus de urgență în sala de operație. Am revenit să vizitez copilul la intervale de câteva zile, până la aproximativ o lună de la internare. Clipa de fericire a venit când nu mă așteptam. Eu tocmai aduceam la camera de gardă un copil cu abdomen acut, când băiatul rănit în Gara Chitila s-a apropiat de mine spunând „Mulțumesc!”

 

Care sunt etapele pe care trebuie să le parcurgă un asistent medical ca să ajunga să facă performanță în această profesie?

Este deosebit de important să nu uităm că o clădire este cu atât mai rezistentă cu cât temelia este mai bine făcută. Temelia noastră ca asistenți medicali este reprezentată de pregătirea pe care o avem în cadrul cursurilor școlilor postliceale sanitare sau ale facultăților de medicină generală, specializarea asistenți medicali generaliști. Prezența la cursuri, dar și la stagiile de practică, pune cărămida peste cărămidă la „cimentarea” pregătirii viitorului asistent medical. Iar locul unde se formează definitiv este alături de pacient, fie că vorbim de ambulatoriul de specialitate, de spital, de azilul de bătrâni sau centrele de tratament.

Tratarea cu superficialitate a școlii sau, și mai grav, a suferinței pacientului, atunci când activezi deja într-o unitate medicală, este un lucru foarte serios. Noi trebuie să avem permanent în minte și inimă faptul că îl tratăm pe aproapele nostru și nici într-un caz un obiect sau o mașină, iar orice greșeală poate duce în orice clipă la pierderea unei vieți omenești.

Consider că strategia OAMGMAMR de a introduce în legislația de specialitate obligativitatea obținerii de credite de Educație Medicală Continuă, în urma participării la unele cursuri de specialitate, la simpozioane sau congrese conduce asistentul medical la o permanentă aprofundare și actualizare a cunoșțintelor.

 

Medicina modernă vorbește mult acum despre echipe multidisciplinare și despre echipa medicală medic-asistent medical. Cum vedeți dumneavoastră relația profesională asistent medical – medic?

Așa cum vă spuneam la debutul interviului, eu am avut marea șansă ca la începutul vieții mele profesionale să fac parte dintr-o echipă multidisciplinară, în cadrul Clinicii de Transplant Renal a Spitalului Clinic Fundeni. Cred că o unitate perfectă ca cea pe care am întâlnit-o acolo între medic și asistent, precum și între specialitățile medicale: urologie, chirurgie generală, chirurgie vasculară, nefrologie, anestezie-terapie intensivă și laborator de analize medicale este mai greu de găsit. Îmi aduc aminte că vorbeam foarte puțin, dar făceam foarte mult, toți. Acea relație deosebită între medic și asistent făcea ca în final calitatea actului nostru medical să fie excelentă.

 

Probabil ați lucrat cu mulți medici de-a lungul timpului. Care este cea mai deosebită amintire profesională pe care o aveți referitoare la această colaborare?

Îmi aduc aminte de prima mea solicitare, pe vremea când lucram la Serviciul de Ambulanță CFR, la un accident de tren din Gara CFR Mogoșoaia. Eram în echipă cu medicul șef al serviciului, Dr. Manuela Marinescu. Am fost anunțați, prin stația radio, că sunt 3 victime și că, din afirmațiile martorilor, doar una singură ar fi supraviețuit. Până la acel moment, deși aveam zeci de ani de activitate, nu participasem la o acțiune de salvare a unui accidentat de tren. Dr. Marinescu simțea ușoara neliniște din sufletul meu și căuta să mă îmbărbăteze. Corpul îmi tremura, de parcă eram băgat într-un congelator, deși afară era vară și presupun că nu erau mai puțin de 30 de grade. Pe măsura ce mă apropiam de locul accidentului, începeam să mă liniștesc. În sfârșit, ajungem. Verificăm cele două persoane care nu mai prezentau semne vitale. La doar câțiva metri, un bărbat de aproximativ 40 de ani, cu membrul inferior stâng amputat traumatic, era într-o baltă de sânge. Ca la un semn am început amândoi protocolul de restabilire a funcțiilor vitale și, după inițierea unei linii venoase, oprirea hemoragiei, pansamentul, recuperarea restului de membru, am urcat pacientul în ambulanță și am mers la Spitalul Clinic de Urgenta Floreasca.

În drum spre Stația de Ambulanță, doamna Dr. Marinescu a șoptit: “cam astă este botezul într-un serviciu de ambulanță”.

 

Cum reușiți să motivați echipa pe care o conduceți?

În perioada actuală în care legislația nu permite acordarea de bonificații pentru merite deosebite în activitatea de îngrijire medicală, am considerat că, pentru toți colegii mei, folosirea unor vorbe calde, încurajatoare, poate ține locul unor avantaje materiale. De asemenea, am propus către OAMMAMGR filiala București acordarea unor premii de excelență pentru merite deosebite unor colegi din echipa mea.

 

Se vorbește mult despre migrația asistenților medicali și motivele din spatele acestei alegeri. Pe dumneavoastră ce vă motivează să rămâneți și să lucrați la Spitalul Clinic CF 2 București?

În copilărie am fost pacientul secției de pediatrie. Apoi, în 1977, Spitalul CF 2 a devenit spitalul de urgență al Bucureștiului, în urma cutremurului din 4 martie, când Spitalul de Urgență Floreasca (unicul spital de urgență la acel moment) a fost puternic afectat, cu multe secții nefuncționale. Atunci activitatea de urgență s-a mutat la Spitalul CF 2.

Apoi, munca din 1989 și până în prezent și satisfacțiile de zi cu zi, m-au făcut să nu mă gândesc nici un moment la varianta de a pleca într-o altă unitate medicală.

În prezent, cei aproape 6 ani de activitate ca Director de Îngrijiri Medicale mi-au adus satisfacția de a obține autorizarea spitalului, evaluarea acestuia de către CASMB, contractarea serviciilor medicale cu Casa și, nu în ultimul rând, pregătirea acreditării Spitalului Clinic CF Nr. 2 București de către ANMCS.

Sunt tot atâtea motive de a rămâne pe loc.

 

Cum ați descrie colaborarea cu Ordinul Asistentilor Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România, filiala București?

În activitatea mea de Director de Îngrijiri Medicale am o colaborare excelentă cu OAMGMAMR, filiala București, cât și cu doamna Președinte Carmen Doina Mazilu.

Un mare ajutor l-am avut și din partea doamnei Consilier Veronica Popescu, care m-a reprezentat cu succes atunci când, din motive bine întemeiate, nu am putut participa direct la activitatea filialei București a ordinului.

Iar cu sprijinul doamnei Președinte am organizat în cadrul spitalului numeroase cursuri de pregătire EMC.

 

Ce vă doriți pentru spital în viitor?

Așteptările mele sunt, de fapt, așteptările întregii echipe de management a Spitalului Clinic CF Nr. 2 și anume transformarea acestuia dintr-un spital clinic în spital universitar regional de urgență. Plasarea acestuia în zona de nord a capitalei și în vecinatatea celor două aeroporturi, Băneasa și Otopeni, precum și a Gării de Nord, este o oportunitate pentru realizarea acestui deziderat.

În prezent, avem o excelentă colaborare cu Universitatea de Medicină Titu Maiorescu, al cărui decan este managerul nostru Prof. Univ. Dr. Daniel Cochior, precum și cu școlile postliceale sanitare Carol Davila și FEG. Eu predau la școala postliceală sanitară managementul calității în sănătate, comunicare medicală, etică și deontologie medicală, precum și tehnica îngrijirii bolnavilor. Prin aceste colaborări se realizează formarea de noi cadre medico-sanitare.

Tot în această perioadă suntem în proces de demarare a unui contract cu Compania Națională de Investiții prin care se dorește reabilitarea, modernizarea și extinderea Spitalului CF Nr. 2 București.

 

Din ce v-ati propus, în plan profesional, la început de carieră, cam cât ați realizat?

Consider că până în prezent am realizat aproximativ 90% din visurile pe care le-am avut la începutul carierei.

 

Dar pentru viitor, ce obiective profesionale aveți?

De doi ani de zile sunt cadru didactic la Școala Postliceală Sanitară Carol Davila, unde, așa cum v-am spus, predau mai multe cursuri. Ținând cont că sunt și absolvent de studii economice, specializarea management și marketing, și, de asemenea, masterand în domeniul educațional didactic, îmi doresc să obțin titularizarea și definitivatul ca profesor. Așa consider că pot ajuta la formarea noilor generații de asistenți medicali.