Profesia de asistent medical a evoluat imens de-a lungul timpului, de la oferirea de îngrijiri medicale după operatii chirurgicale simple sau celor cu condiții “incurabile”, la oferirea de îngrijiri complexe, cu ajutorul tehnologiei din ce în ce mai sofisticate și al unor proceduri din ce în ce mai elaborate.
Modul în care asistenții medicali erau educați în secolul 20 nu mai este adecvat cerințelor sistemelor de sănătate ale secolului 21. Pe măsură ce nevoile pacienților și facilitățile de îngrijiri au devenit mai complexe, asistenții medicali au nevoie ei înșiși de noi competențe și abilități pentru a oferi îngrijiri de calitate și sigure. Acestea includ abilități de conducere și de înțelegere a politicilor de sănătate publică, competențe de abordare holistică a problemelor, la nivel de sistem, capacitatea de a conduce activități de cercetare și de dezvoltare de practici bazate pe dovezi, abilități de comunicare și de lucru în echipă. De asemenea, se așteaptă de la asistenții medicali să-și dezvolte capacitatea de a prelua roluri din ce în ce mai complexe, implicând folosirea tehnologiei de ultimă oră și a sistemelor informaționale de colectare și analiză a datelor, precum și colaborarea cu alți specialiști (medici, farmaciști, psiho-terapeuți, fizio-terapeuți) în cadrul unor echipe medicale inter-disciplinare și, uneori, chiar și coordonarea acestor echipe.
Ca urmare a acestei creșteri fără precedent a complexității îngrijirilor medicale și a modului în care sunt oferite acestea, toți jucătorii cheie din sistemele medicale, inclusiv liderii organizațiilor profesionale ale asistenților medicali, sunt acum implicați, la nivel global, în promovarea educației universitare a acestei resurse vitale reprezentată de asistenții medicali.
Nivelul educației și formării profesionale a asistenților medicali a cunoscut oricum o evoluție naturală în ultimii 150 de ani, însă realitățile secolului 21 impun stringent o nouă abordare pentru asigurarea performanței și sustenabilității sistemelor medicale.
Un asemenea punct de inflexiune în cazul educației asistenților medicali a mai fost întâlnit în 1893, când, la Expoziția Mondială de la Chicago, a avut loc prima întâlnire internațională a liderilor profesiei și unde aceștia, inclusiv Florence Nighthingale, prin lucrarea trimisă, au pledat pentru transformarea corpului asistenților medicali într-o forță de muncă educată, operând pe baza unor standarde de practică. Tot în cadrul acelei întâlniri, vocile de marcă au lansat pentru prima oară ideea studiilor universitare pentru asistenții medicali.
În cei peste 100 de ani care au urmat acelui moment istoric pentru profesie, studiile legate de asistența medicală au recomandat constant educația univeresară și preluarea de către asistenții medicali a unor roluri cu responsabilități extinse, însă progresul în acea direcție a fost încetinit serios, conform istoricilor profesiei, de diverse circumstanțe sociale, precum cele legate de barierele de clasă și gen, precum și de cele economice. Ca urmare, susțin aceiași istorici, sistemele de sănătate din lume continuă să sub-valorizeze contribuțiile pe care le-ar putea aduce asistenții medicali în zona de îngrijiri acute și, în special, cea de îngrijiri primare.
Lucrurile au început să se schimbe semnificativ, în special în țările dezvoltate, în primul rând în Statele Unite ale Americii, începând cu anii 1980. În SUA, un moment extrem de important a fost marcat de apariția raportului Institutului de Medicină din 1983, care a recomandat înființarea unui centru național de cercetări în nursing (care s-a deschis în 1985) și extinderea educației universitare în rândul asistenților medicali. După acel moment, curriculum-ul de educație pentru asistenții medicali a fost reexaminat serios și adaptat cerințelor noi aduse de nevoile pacienților și de progresul științifico-tehnologic.
Mai recent, în septembrie 2013, Fundația “Robert Wood Johnson” a dedicat un număr al revistei sale unei serii de articole sub titulatura “Argumentul pentru saltul academic”, care sublinia beneficiile pentru pacienți, angajatori și asistenții medicali înșiși aduse de atingerea unui nivel superior de educație în rândul asistenților medicali. Într-un studiu publicat în numărul din octombrie 2014 al revistei “Medical Care”, cercetatoarea Olga Yakusheva de la Universitatea din Michigan și colegii ei au observat că o creștere cu 10% a proporției asistenților medicali cu studii superioare era asociată cu o scădere cu 11% a probabilității ratei de deces a pacienților și, pentru pacienții îngrijiți de asistenți medicali cu studii superioare, scădeau rata de readmisie în spital și durata spitalizării. Aceste rezultate duc la scăderea costurilor nete din sistemele de sănătate, acoperind costurile asociate unei proporții mai mari de asistenți medicali cu studii superioare. De asemenea, conform rezultatelor unui studiu publicat de Dr. Betty Rambur și colegii săi în numărul de iulie/august 2013 al revistei “Nursing Outlook”, creșterea proporției asistenților medicali cu educație universitară stabilizează forța de muncă, deoarece aceștia au o satisfacție mai mare la locul de muncă și, astfel, probabilitatea ca aceștia să renunțe la post este mai mica, deoarece satisfacția la locul de muncă este un factor cheie în motivația asistenților.
În timp ce primele programe de educație universitară pentru asistenții medicali au apărut în anii 1920 în Noua Zeelandă, ele au proliferat abia în anii 1950, în America de Nord și în anii 1980, în Australia. Europa s-a alăturat curentului relativ târziu, în ciuda progreselor înregistrate în țări precum Spania (care a introdus în 1989 studiile universitare ca și condiție minimă de intrare în nursing) și Marea Britanie (care a finalizat mutarea educației de bază pentru asistenții medicali și moase la nivel universitar, în 1996).
Strategia din 2001 a Organizației Mondiale a Sănătății pentru Regiunea Europa de armonizare și monitorizare a educației medicale inițiale și continue pentru asistenții medicali și moase a fost dezvoltată în acest context de schimbări majore la nivel internațional și regional. Și, deși nu menționează în mod explicit locul sau contextul în care se desfășoară procesul educațional, principiile propuse sunt bazate în mod clar pe premiza că este recomandat ca acesta să aibă loc la nivel universitar. De exemplu, unul dintre principii menționează următoarele: admiterea și acceptarea în programul de educație pentru asistenții medicali și moase urmează finalizării cu succes a educației secundare, pe baza unor calificări echivalente cu cele cerute pentru admiterea în universitate (sau instituția echivalentă de studii superioare). Alternativ, admiterea poate fi bazată pe acreditarea formală a studiilor anterioare sau a experienței relevante anterioare, care este o alternativă normală pentru admiterea la universitate (sau instituția echivalentă de studii superioare) și care este acceptată de către organismul statutar din domeniul nursingului, dacă acesta există. În plus, principiile formulate în strategie mai fac clar că programa de educație trebuie să fie axată pe dezvoltarea de competențe.
După lansarea strategiei, OMS pentru Regiunea Europa a desfășurat un studiu de 4 ani în care a urmărit să analizeze măsura în care recomandările sunt puse în practică. Acest studiu a implicat trimiterea de chestionare către autoritățile reprezentative pentru profesia de asistent medical și moașă din cele 52 de țări membre ale regiunii Europa a OMS. Concluziile studiului publicat în 2005 au fost că în multe cazuri nivelul educației de bază de care este nevoie nu a fost încă atins, deși a existat progres în multe țări dintre cele care au trimis chestionarele completate. Recomandarea cheie formulată în urma acestui studiu este ca intrarea în profesie să aibă la bază programe de educație universitară.
Ca urmare, nevoia pentru educație universitară este clară, actorii principali din sistemele de sănătate au atins consensul în privința acestui deziderat și tot mai multe țări din lume introduc măsuri pentru a dezvolta nivelul educației corpului asistenților medicali. Canada, Suedia, Portugalia, Brazilia, Islanda, Republica Coreea de Sud, Grecia și Filipine sunt doar câteva dintre țările care cer studii superioare de 4 ani pentru a putea practica ca asistent medical licențiat.
Cum poate România să meargă înainte în această privință? Adoptând cele mai bune practici și tipuri de programe de educație universitară din alte țări unde transformarea a avut loc cu succes.
Iar una dintre cele mai de succes experiențe este cea a Canadei. De exemplu, în provincia Ontario există trei tipuri de poziții de asistent medical, care reflectă nivelurile diferite de educație și responsabilitate cerute: asistent medical practician – din 2005, toți aceștia trebuie să dobândească o diplomă în practicarea nursing-ului. Deoarece programul de educație pentru aceștia este mai puțin cuprinzător și mai axat pe practică, aceste cariere sunt cele mai adecvate pentru îngrijirea pacienților cu nevoi mai puțin complexe sau în condiție medicală stabilă și previzibilă.
2. Asistenți medicali licențiati – din 2005, toți aceștia trebuie să aibă studii superioare. Acestea pot fi urmate fie într-un program colaborativ colegiu – program de nursing la universitate, fie într-un program de 4 ani la universitate. Deoarece programul de educație este mai cuprinzător, asistenții medicali licențiați au o bază de cunoștințe mai largă pe care sunt chemați să o folosească nu numai în practica clinică, ci și implicându-se în cercetare și aplicarea rezultatelor cercetării, precum și în orice altă activitate bazată pe gândirea critică. Acești asistenți medicali sunt de obicei chemați să îngrijească pacienți cu nevoi complexe, aflați în situații care pot evolua imprevizibil.
3. Practicianul în nursing este acel asistent medical cu educație universitară avansată care este implicat în medicina personalizată, oferind îngrijiri de calitate care sunt adaptate nevoilor fiecărui pacient.
În SUA există mai multe căi prin care se poate face intrarea în profesia de asistent medical. Mai exact, pentru a putea deveni asistent medical licențiat, studenții pot urma studii universitare în domeniul nursingului, pot dobândi o licență asociată în nursing sau o diplomă în nursing. Mai recent, a fost introdus un program destul de popular care le permite absolvenților de studii universitare cu alte specialități sa devină asistenți medicali licențiați, în urma unui program accelerat (mai scurt) de studii universitare în nursing.
Calificările și nivelul de educație necesar pentru a intra în profesia de asistent medical au fost dezbătute pe larg în ultimii 40 de ani de către asistenții medicali, organizațiile lor profesionale, mediul academic și ceilalți actori principali din domeniul serviciilor de sănătate. Deși studiile universitare nu sunt, bineînțeles, un panaceu pentru tot ceea ce se așteaptă în viitor din partea asistenților medicali, acestea, comparativ cu celelalte programe de educație, îi ajută pe asistenții medicali să dobândească un spectru mai larg de competențe în zone precum politicile de sănătate și finanțarea sistemului, sănătatea publică și îngrijirile primare, precum și abilități de conducere și de monitorizare și control în domeniul managementului calității și abordarea sistemică. Aceste competențe și abilități devin indispensabile, pe măsură ce complexitatea îngrijirilor medicale din spitale, dar nu numai, crește semnificativ, context în care asistenții medicali sunt chemați să-și asume responsabilități extinse pentru asigurarea unor servicii de calitate și sigure.
Îngrijirile din sistemul primar și secundar devin și ele tot mai complexe, iar asistenții medicali sunt așteptați să înceapă să coordoneze o multitudine de actori implicați în aceste context, precum medici clinicieni și agenții din comunitate. Pe baza experienței din multe țări, creșterea nivelului educației asistenților medicali care sunt deja în câmpul muncii poate fi făcut prin încurajarea lor să se înscrie în programe care implică un mix de educație la distanță (online) și cursuri în mediul tradițional (“sală de clasă”). De exemplu, în SUA asemenea programe hibrid sunt foarte populare și durează, de obicei, 18 luni. Ele le permit celor înscriși să atingă un echilibru sănătos între carieră (ei continuând să meargă la serviciu), educație și familie.
În plus de nevoia de a avea un număr din ce în ce mai mare de asistenți medicali cu studii universitare într-o perioadă cât mai scurtă, programele universitare (cele doctorale) trebuie să pregătească și asistenți medicali care să preia ștafeta predării în diversele școli sanitare și universități, să se implice în activitatea de cercetare pentru îmbunătățirea ghidurilor de practică, în dezvoltarea politicilor de sănătate sau înființarea de practici independente în comunitate.
În toată lumea, mulțumită competențelor și abilităților extinse pe care le dobândesc, asistenții medicali cu studii superioare pot aspira spre roluri noi și stimulante – precum coordonarea echipelor de îngrijiri în comunitate, practicieni în nursing activând în comunitate, cercetători, profesori de nursing sau experți în dezvoltarea de politici de sănătate publică. Realitățile secolului 21 promovează extinderea fără precedent a rolurilor asistenților medicali, iar pentru aceste noi roluri este nevoie de personal calificat capabil să lucreze într-un continuum de îngrijiri, ca parteneri în echipe medicale multidisciplinare și ca experți capabili să integreze practica clinică cu înțelegerea modurilor în care îngrijirile primare pot fi structurate pentru servicii de calitate, sigure și la costuri viabile pentru toți membrii comunității. Vorbim deci despre necesitatea de a avea o forță de muncă care se poate adapta schimbării, care poate chiar anticipa tendințele noi. Acestea cer abilități de gândire critică, o bază solidă de cunoștințe în științele sociale și de management și abilități de analiză a datelor și comunicare a concluziilor.
Specialiștii din sistemul de sănătate sunt cvasi-unanimi în opinia că aceste competențe și abilități se dobândesc în cadrul programelor de educație universitară. Asistenții medicali sunt profesioniști independenți care sunt responsabili pentru propriile decizii – mulți credem că în fiecare situație care cere luarea unei decizii sunt implicați medici care oferă ghidare. Acest lucru nu este posibil întotdeauna – asistenții medicali sunt în prima linie a frontului și sunt chemați să ia decizii în situații complexe, de unde nevoia să aibă competențele și abilitățile necesare.
Educația universitară pentru asistenții medicali este, deci, promovată în întreaga lume de toți actorii principali din sistemul de sănătate, inclusiv asociațiile profesionale ale asistenților medicale, deoarece le permite acestora să preia roluri mai complexe în cadrul echipelor medicale și, de asemenea, în cercetare, învățământul de specialitate sau procesele de management al calității îngrijirilor de sănătate. O asemenea creștere profesională le permite asistenților medicali să aibă cariere cu satisfacții mai mari, în timp ce pot contribui semnificativ și la îmbunătățirea calității și siguranței actului medical, o ipostază câștig-câștig pe care ne-o dorim toți, pacienți și specialisti din domeniu, deopotrivă.
Articol realizat de Mirela Mustață, Redactor E-Asistent, Specialist în comunicare și relații publice, PhD.
Surse de documentare:
http://www.euro.who.int/en/health-topics/Health-systems/nursing-and-midwifery/activities/education
http://www.euro.who.int/__data/assets/pdf_file/0013/102235/E86582.pdf?ua=1
http://www.aacn.nche.edu/media-relations/fact-sheets/impact-of-education
