Glennie, la Geneva, recital cu ocazia celei de a 10-a aniversări a Convenției pentru Drepturile Personalor cu Dizabilități (CRPD)
Evelyn Glennie este o tânără din Marea Britanie care a contribuit la schimbarea politicii de admitere a instituțiilor muzicale din Marea Britanie referitoare la persoanele cu deficiențe de auz.
Deși a dezvoltat o serie de probleme auditive la o vârstă fragedă, Glennie a continuat să-și cultive dragostea pentru muzică, pentru percuție, în mod particular.
Refuzată la prima probă de admitere la Academia Regală de Muzică din Regatul Unit, ea a contestat sistemul.
A ajuns să vorbească împotriva discriminării, când a realizat, în urma solicitării sale de a i se explica motivul respingerii, că acesta nu se referea la performanța sa, ci la faptul că cei din comisie au considerat că cineva cu problemele ei de auz nu ar putea fi angajată într-o orchestra profesionistă. Așa că Glennie a insistat să i se judece doar capacitățile muzicale, atunci când i se analizeză candidatura. Nu doar că a convins Academia Regală de Muzică, dar demersul ei a generat ulterior reformarea politicii de admitere a instituțiilor muzicale peste tot în Marea Britanie.
S-ar putea spune că aceasta este o situație mai fericită, care se poate întâlni mai frecvent în țările mai dezvoltate, în timp ce, în cele mai puțin dezvoltate, persoanele cu handicap sunt mai afectate, în general, de sărăcie și marginalizare. De multe ori, acestea se confruntă cu discriminare și bariere, în fiecare zi, care le restricționeze participarea la viața socială în condiții de egalitate cu ceilalți. Lor li se refuză drepturile de a fi incluse în sistemul școlar general, de a fi angajate, de a trăi independent în comunitate, de a se mișca liber, de a vota, de a participa la activități sportive și de cultură, de a se bucura de protecție socială, de a avea acces la justiție sau la tratament medical și de a alege în mod liber să își asume angajamente legale cum ar fi cele legate de vânzarea sau cumpărarea de proprietăți.
Cu toată protecția garantată de tratatele privind drepturile omului care-și au rădăcina în Declarația Universală a Drepturilor Omului, persoanele cu dizabilități rămân, de multe ori, „invizibile”, marginalizate în dezbaterile privind drepturile și fără a se bucura de întreaga gamă de drepturi ale omului.
Este, de asemenea, adevărat că, în ultimii ani, se simte o schimbare în abordarea la nivel global a acestei zone, pentru a limita decalajul de protecție și pentru a asigura persoanelor cu dizabilități aceleași standarde sau oportunități.
Astfel, Convenția cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități, care a fost adoptată în 2006 și a intrat în vigoare în 2008, demonstrează o „schimbare de paradigmă”, de la abordările tradiționale orientate spre caritate și medicalizarea serviilor acordate acestora, la unele care pun accentul pe drepturile omului.
În ceea ce privește situația din România, aici, după anumite surse, sunt înregistrate 760,000 de persoane, dintre care 17,682 sunt în centre de îngrijire dedicate. Dintre aceștia, 70,200 sunt copii, 6,719 fiind în centre de îngrijire permanente. (Georgiana Pascu, Director de Program, Centrul pentru Resurse Juridice, 29 martie 2016). Potrivit aceleași surse, datele statistice referitoare la acești copii deținute de Ministerul Muncii sau Ministerul Educației sunt limitate. De exemplu, în cazul celor 6,719 copii nu se știe ce tip de diazbilitate au, cum se impart pe grupe de vârstă sau câți sunt cu vârste de sub 3 ani.
Dacă ne uităm, de exemplu, la modul în care persoanele cu dizabilități îți exercită unele drepturi, cum ar fi accesul la justiție, același expert menționează că anual se înregistrează din partea acestora între 10 și 20 petiții, un nivel extrem.
De aici putem trage cel puțin două concluzii: drepturile acestor persoane sunt puțin cunoscute (1), iar atitudinea lor sau a celor din familiile lor este una de acceptare ori resemnare, mai degrabă decât una de militant activ (2).
Deși din septembrie 2014 Guvernul României a adoptat o strategie națională pentru persoanele cu dizabilități pentru perioada 2016-2020, ea pare mai degrabă a se limita la implicarea specialiștilor și profesioniștilor, poate și a beneficiarilor, cu toate că este greu de analizat cum funcționează, dacă judecăm după informațiile sărace care ajung în sfera publică referitoare la punerea ei în practică.
Această strategie numită O societate fără bariere pentru persoanele cu dizabilități își propune să stimuleze participarea activă a persoanelor cu handicap în viața socială, prin creșterea accesibilității fizice a mediului înconjurător, oferirea de informații care-i privesc, servicii sociale, medicale și educaționale de calitate și printr-o mai bună monitorizare a modului în care drepturile lor sunt respectate. Zonele de interes pentru această strategie sunt: accesibilitate, participare, egalitate, ocuparea forței de muncă, educație și formare, protecție socială, sănătate și statistici și colectarea de date.
Măsurile vizate de această strategie se referă la stabilirea cadrului normativ necesar, a standardelor minime și a ghidurilor pentru accesul în transportul public, crearea serviciilor suport pentru exercitarea capacităților legale și realizarea de campanii de conștientizare publică.
În ceea ce privește finanțarea, cea mai mare parte a banilor necesari pentru punerea în practică a acestei strategii vin de la bugetul de stat, bugetele locale și din fonduri europene.
Tot în zona susținerii și promovării la nivelul Uniunii Europene a temei regăsim și conferința care celebrează Ziua personelor cu dizabilități. Ea se încadrează în eforturile UE de a promova abordarea integrate a problemei dizabilității în conformitate cu Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități la care UE este membră din ianuarie 2011 și cu Strategia UE privind dizabilitatea 2010 – 2020.
Iar această preocupare nu este nejustificată, dacă ne gândim că la nivelul UE 28 (în anul 2012) vorbim despre peste 42 milioane persoane cu dizabilități, aproximativ 13% din populație.
Oricum, revenind la povestea lui Evelyn Glennie, este mai mult decât evident că, dincolo de preocupările guvernelor, instituțiilor internaționale sau profesioniștilor, schimbarea nu se poate produce fără o clară implicare a personelor cu dizabilități și a familiilor acestora. Atât timp cât acestea se vor limita la a aștepta recunoașterea drepturilor, procesul de schimbare este lent și drumul către O societate fără bariere pentru persoanele cu dizabilități nu poate fi unul ușor de parcurs, mai ales pentru societăți care au pornit mai recent pe el.
Articol realizat de Mirela Mustață, Redactor E-Asistent, Specialist în comunicare și relații publice, PhD.
Surse de documentare:
http://www.romania-insider.com/romanias-government-adopts-national-strategy-people-disabilities/
http://www.ohchr.org/EN/Issues/Disability/Pages/DisabilityIndex.aspx
http://www.ohchr.org/EN/NewsEvents/Pages/EvelynGlennie.aspx#sthash.TBwhKIgr.dpuf
http://ec.europa.eu/social/main.jsp?langId=ro&catId=88&eventsId=1152&furtherEvents=yes
