Istoria microbiologiei românești și profesorul Ioan Cantacuzino

cantacuzinoPrintre cele mai importante 10 invenții românești cunoscute în lume se numără și vaccinul antiholeric. El a fost creat de microbiologul Ioan Cantacuzino.

Acesta a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din Paris. După stagiul militar din țară, se întoarce în capitala Franței și se înscrie, concomitent, la Facultatea de Științe și la Facultatea de Medicină. A lucrat la Institutul Pasteur, unde a fost asistentul părintelui imunologiei și laureatului premiului Nobel – Ilia Mecinicov. Revenit în țară, între 1894 și 1896, va preda la Iași. Tot aici va amenaja primul laborator de cercetări în microbiologie din România. După o nouă perioadă la Paris, la Institutul Pasteur, revine în țară, în 1901, ca profesor la Facultatea de Medicină din București. Înființează un laborator în cadrul Institutului de Bacteriologie, punând, practic, bazele microbiologiei și imunologiei românești. A înființat șase laboratoare antiepidemice în țară și este autor al legii sanitare din 1910.

Celălalt părinte al școlii românești de microbiologie este considerat Victor Babeş. El a condus prima catedră de învăţământ medical de anatomie patologică şi bacteriologică. Victor Babeş a studiat boli ca turbarea, morva, lepra, holera, tuberculoza, parazitoze şi a introdus în ţara noastră tratamentul prin serotapie – imunizare cu serul provenit de la animalele vaccinate în prealabil.

Revenind la personalitatea profesorului Cantacuzino, acesta este cunoscut astăzi mai ales pentru institutul care îi poartă numele. Aici se produc seruri și vaccinuri împotriva bolilor infecțioase și a constituit centrul școlii de microbiologie create de acesta.

Profesorul Cantacuzino a creat și condus “Laboratorul de Medicină Experimentală” care, pe lângă activităţile sale didactice si ştiinţifice, avea ca sarcină, în anul 1904, să prepare serul antistreptococic și, apoi, serul antidizenteric, primele două dintr-o lungă serie de produse biologice pe care la va produce ulterior Institutul Cantacuzino.

La 16 iulie 1921, la trei ani de la încheierea Primului Război Mondial, regele Ferdinand înființează, prin mare decret regal, al doilea institut de seruri și vaccinuri din lume. Acesta primește, de la înființare, numele directorului său, prof. dr. Ioan Cantacuzino.

Perioadele dificile pentru acest institut i-au marcat activitatea, încă de la început. Într-un raport redactat la începutul anului 1921, Profesorul Cantacuzino se exprima astfel: “Încă de la începutul războiului naţional (primul război mondial) și de-a lungul întregii sale durate (1916-1918), laboratorul nostru a avut ca sarcină de a produce toate vaccinurile și serurile necesare armatei (precizez că este vorba atât de armata română, cât și de cea rusă și, apoi, de misiunea Aliată), cât și populaţiei din Moldova, unde laboratorul nostru a fost evacuat. În aceste împrejurări și în ciuda dificultăţilor tehnice, am reuşit să facem față necesităţilor colosale ale războiului, fără a fi obligaţi să apelăm la un ajutor venit din străinătate. Când s-a instaurat pacea, noi am continuat să producem aceeaşi cantitate de vaccinuri și seruri, deoarece cererea crescuse prin mărirea teritoriului României și populaţiei sale și prin generalizarea practicii de vaccinare și serotipie. În ziua de azi, nevoile au crescut atât de mult încât mijloacele de care dispunem au devenit total insuficiente. Ne aflăm, deci, în imposibilitatea materială absolută ca pe viitor să ne putem realiza sarcina … Acestea sunt motivele pentru care ne gândim că este imperativ necesar să găsim o rezolvare a situaţiei în care ne aflăm, în scopul de a putea face față nevoilor actuale ale României”.

Luptând să facă față cerințelor, şcoala ştiinţifică formată în Institutul Cantacuzino a concentrat eforturile de cercetare în domenii ca microbiologia și patologia experimentală, favorizând dezvoltarea lor în România. Încetul cu încetul, Institutul Cantacuzino a devenit un puternic centru de ştiinţă care a ajutat și domenii apropiate de ştiinţe biomedicale – igienă și epidemiologie, patologie comparată și patologie infecţioasă, biochimie, enzimologie, imunologie, etc.

Institutul derula cercetări în toate domeniile importante ale momentului (microbiologie și științe înrudite), producea vaccinuri, derula activități de sănătate publică (suport și îndrumare metodologică pentru Centrele de sănătate publică din România) și urmărire epidemiologică a teritoriului.

Din motive politice, care urmăreau de fapt înlăturarea conducerii Institutului Cantacuzino, în 1952 se crează două instituții (cu sedii noi): Institutul de Parazitologie și Malarie și Institutul de Imunologie. În plus, noua conducere a Institutului Cantacuzino l-a reorganizat în două sectoare: sectorul care se ocupa cu cercetarea ştiinţifică și sectorul de producţie. Mai mult, toată activitatea ştiinţifică a celor două sectoare se desfăşura conform indicaţiilor din “Normele generale privind munca de cercetare ştiinţifică și de producţie a preparatelor biologice în Institutul de Epidemiologie și Microbiologie ”Dr. I. Cantacuzino”, aprobate pe 7 aprilie 1952. O trăsătură caracteristică a acestei perioade (1952-1955) o constituia obligativitatea de a nu presta nicio activitate ştiinţifică, fără aprobarea Ministerului Sănătăţii: tot ce se făcea în Institut era “bun al statului”, iar toți cercetătorii erau numiţi de către Ministerul Sănătăţii, la propunerea directorului Institutului. În toată această perioadă sectorul de cercetare era bugetar, pe când sectorul de producţie îşi asigura propria finanţare: gestiunile erau separate, sistemele de salarizare, diferite.

În anul 1956, conducerea Institutului este preluată de echipa Profesorului Ionescu-Mihăieşti, odată cu ea revenind și sistemul anterior de organizare, iar în anul 1970 Institutul a fost reorganizat, având însă în continuare sarcinile de plan impuse de Ministerul Sănătăţii. Principiul de conducere unică este înlocuit cu cel de “conducere colectivă”, deși mai mult formal, de vreme ce conducerea exercitată de “Consiliul ştiinţific” este strict reglată de deciziile superioare ale statului, ca și structura și organizarea acestuia.

Perioada anilor 60 – începutul anilor 70 aduce o oarece dezvoltare, prin modernizarea structurilor și dotărilor tehnice, o circulaţie mai liberă a oamenilor de ştiinţă și informaţiei ştiinţifice.

După această perioadă, odată cu deterioarea condițiilor politice și economice, Institutul s-a izolat și separat de lumea ştiinţifică internaţională, iar degradarea condiţiilor tehnice și lipsa noilor tehnologii au agravat serios cercetarea, ca și producţia sa. Iar problemele Institutului aveau să continue până în zilele noastre.

Și toate acestea în pofida beneficiilor aduse de activitatea sa.

Nu trebuie să uităm că introducerea vacinului antirujeolă, în anul 1979, a dus la scăderea cazurilor de rujeolă, iar o altă fază de reducere a numărului de îmbolnăviri se înregistrează în anul 1994, după introducerea celei de-a doua doze de vaccin. Mai mult, în urma campaniei de vaccinare din perioada 1998 – 1999, nu au mai existat cazuri de rujeolă. Ele au reapărut, din 2009, din cauza unor deficiențe, printre care refuzul vaccinării și sincopele în aprovizionarea cu vaccinuri. Iar povestea problemelor Institutului Cantacuzino este strâns corelată cu acestea din urmă, mai mult poate decât aspectele privind refuzul unor părinți de a-și vaccina copiii.

Articol realizat de Mirela Mustață, Redactor Executiv E-Asistent

 

Surse de documentare:

 

http://www.voci.ro/victor-babes-fondatorul-microbiologiei-moderne/

http://www.voci.ro/victor-babes-fondatorul-microbiologiei-moderne/

http://www.descopera.ro/stiinta/4622348-cele-mai-importante-inventii-romanesti

http://www.romania-actualitati.ro/grafic_evolutia_cazurilor_de_rujeola_1960_2016-105255

https://www.cantacuzino.ro/ro/

Share This Post