Istoria donării de sânge – provocările trecutului și ale prezentului

donarePentru cei care susțin campaniile de donare de sânge, foarte probabil, o istorie a drumului parcurs de omenire până s-a ajuns la ceea ce cunoaștem astăzi ar putea fi o sursă de inspirație pentru mesajele motivaționale adresate potențialilor donatori și nu numai.

Așadar, cum a început?

1628 este anul în care medicul englez William Harvey, care și-a petrecut o mare parte din viață încercând să înțeleagă procesul circulator sanguin, și-a conturat descoperirea, ajutând la definirea modelului de transfuzie sangvină. Deși transfuziile de sânge au fost încercate nu mult timp după descoperirea sa, au trecut aproape 200 de ani pentru ca o transfuzie de sânge de la om la om să fie finalizată cu succes de către medicul american Philip Syng Physick, denumit și ”părintele chirurgiei americane”.

(Kzenon/Stockfresh) / https://medium.com/@shortformernie/modern-blood-donation-history-790f587c4a01

Odată ce era clar că s-ar putea face transfuzii de sânge între o persoană și alta, acest lucru a deschis o serie de alte întrebări – despre compatibilitate, despre siguranță, despre cum să fie maximizat acest proces.

În 1898, s-a descoperit că diferențele dintre celulele roșii au fost cauza multor incompatibilități constatate prin transfuzii.

Apoi, pentru mai mulți ani, problema transfuziilor de sânge a fost conservarea cantităţilor donate. În timpul primului război mondial, datorită nevoii presante de sânge uman pentru transfuziile necesare soldaților răniți, au proliferat studiile privind modul în care poate să se păstreze și să se transporte sângele.

 

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, apar și alte mici inovații care evoluează spre cele mai mari. În această perioadă s-au făcut progrese în înțelegerea diferențelor dintre diferitele tipuri de sânge – ceea ce va deveni cunoscut sub numele de Grupele A, B, AB și O – împreună cu factorul Rh sau existența proteinei rhesus. Tipurile de sânge primar au fost descoperite în prima decadă a secolului XX (de către medicul american de origine austriacă Karl Landsteiner, câștigător al premiului Nobel, în 1930), iar factorul Rh a fost o descoperire genetică ulterioară, care a dublat efectiv numărul total de tipuri de sânge.

În ceea ce privește accesibilitatea transfuziilor, era încă neclar cum ar putea funcționa eficient un sistem de donații de sânge.

În SUA, de exemplu, o soluție folosită la începutul anilor 1920 a implicat existența unei bănci de voluntari, mereu disponibili, gata să-și ”ofere” sângele pentru un pacient în nevoie. Un articol din 1924 al New York Times a subliniat ceea ce a numit un “comerț nou și profitabil”, în care zeci de bărbați erau gata să-și doneze sângele, dacă erau solicitați. Publicația menționa că marile spitale din New York aveau, de regulă, liste de cincizeci sau mai mulți bărbați care ar putea fi chemați să-și vândă sângele. Acești donatori, deși locuiau în diferite zone din oraș, erau disponibili în orice oră din zi sau noapte și puteau fi chemați, de obicei, prin telefon. Se întâmpla frecvent ca viața unui pacient să depindă de realizarea unei transfuzii de sânge care se efectua în câteva minute. Ei erau considerați, într-un alt articol pe acest subiect, ca făcând parte din “Ordinul donatorilor de sânge”.

Dar această metodă era în mod clar ineficientă și nu ar fi funcționat în toate cazurile – de exemplu, în cazul unul război, când ar fi fost imposibil să existe o mulțime de donatori disponibili să doneze sânge la cel mai apropiat spital. În timp ce tehnologia a ajutat la îmbunătățirea soluţiilor pentru problemele din timpul Primului Război Mondial – de exemplu, descoperirea unor diluanți de sânge precum citratul de sodiu – adevărata revoluție a apărut chiar înaintea celui de-al doilea război mondial.

Cu alte cuvinte, abia în timpul celui de-al doilea război mondial, dezvoltarea soluțiilor eficiente de conservare a făcut ca transfuziile de sânge să fie disponibile în condiții de siguranță și pe scară largă.

1937 este anul în care a fost creată prima bancă de sânge, în Cook County, Illinois. Pornind de la un concept aparținând medicului maghiar Bernard Fantus, care a descoperit o metodă de depozitare a sângelui pe o perioadă de până la 10 zile, acest model a revoluționat domeniul. Inovațiile care au urmat au făcut posibilă păstrarea sângelui timp de 42 de zile și a plasmei din sânge, pentru un an întreg, sub formă înghețată.

1948 va fi anul în care compania Fenwal descoperă punga pentru sânge din plastic, una dintre piesele-cheie ale donării moderne de sânge. Înainte de inventarea pungii de plastic, se folosea o sticla specială.

Astăzi, datorită tuturor acestor progrese, se utilizează complet aproape fiecare doză de sânge. Elementele din sânge sau componentele sanguine pot fi separate prin centrifugare. Sângele este acum testat pentru diferite boli, iar probele cu probleme sunt distruse.

Ce ar mai trebui știut este că:

  • undeva pe glob, la fiecare 2 secunde, o persoană are nevoie de o transfuzie de sânge;
  • sângele donat expiră în 42 de zile;
  • fiecare dintre noi, pe parcursul vieții, am putea avea nevoie de o transfuzie de sânge sau de plasmă;
  • în medie, pentru traumatismele din accidente sunt necesare 45 de unități de sânge.

Dincolo de toate aceste descoperiri și de nevoia permanentă de sânge, numărul donatorilor este încă foarte mic. De exemplu, în SUA, deși organizațiile de profil afirmă că aproape 40% dintre americani sunt eligibili ca donatori, doar în jur de 10% ajung să doneze în fiecare an.

Motivele pot fi diferite, de la teama faţă de o serie de riscuri pentru propria sănătate, generată de o informare insuficientă (de exemplu, există teorii – infirmate de diverse studii – care afirmă că donarea de sânge poate influența dezvoltarea limfomului non-Hodgkin, ca urmare a afectării temporare a sistemului imunitar), la lipsa motivării – non-financiare sau chiar financiare.

Într-un articol recent din The Economist intitulat Blood Money. Compensating blood donors (Bani pentru sânge. Compensarea donatorilor) se vorbește despre situația din domeniul comerțului cu plasmă, care reprezintă în jur de 1.6% din exporturile totale de bunuri din SUA. Plasma este folosită pentru a face medicamente cum ar fi factorul VIII, care ajută sângele persoanelor cu hemofilie să se coaguleze, vaccinurile pentru rabie, tetanos și boala Rhesus. Ea se colectează din sânge în centre specializate, după care trombocitele și celulele sangvine sunt transfuzate înapoi către donator. Secretul succesului american din domeniu este acela că legislația lasă companiile americane să compenseze donatorii pentru plasma donată. Similar este permis și de către legislația Germaniei și Ungariei. Cei mai mari importatori, cum sunt Australia, Franța și Belgia, au interzis plățile către donatori.

Motivele invocate sunt împărțite în trei categorii. Primul argument se referă la faptul că plățile ar putea încuraja donatorii să ascundă comportamente periculoase cum ar fi folosirea drogurilor intravenoase, ceea ce ar putea genera îmbolnăviri. Acest risc este redus, în acest moment, prin modul în care este procesată plasma (cum ar fi tratarea termică, lucru care nu se poate face, însă, cu sângele). Medicii sunt unanimi în a recunoaște că produsele din plasmă de la donatori plătiți sunt la fel de sigure ca și cele de la donatori voluntari. Al doilea argument este că plata donatorilor de plasmă ar decuraja donatorii voluntari de sânge. Nici acest argument nu este, în fapt, demonstrat. Al treilea argument este că plățile pentru plasmă i-ar încuraja și, deci, vulnerabiliza, tot pe cei săraci. Cu toate că în SUA donatorii de plasmă pot dona de două ori pe săptămână, iar în Europa o dată pe săptămână, și că nu există dovezi care să demonstreze riscuri nici într-un caz, nici în altul, se pot face studii de lungă durată care să verifice eventualele riscuri și să valideze un model sau pe celălalt.

Țările care resping idea plăților încurajează donarea voluntară. Totuși, tot ele sunt, conform articolului din The Economist, principalii importatori de plasmă. O situație de vulnerabilitate pentru ele, care le face dependente de importurile din SUA ce pot, din diverse motive, să fie întrerupte.

De aceea, indiferent de metoda folosită – campanii de încurajare a donării voluntare, făcute cu responsabilitate și bine susținute logistic, sau revizuirea legislației și acceptarea plăților către donatori – importantă rămâne protejarea propriei populații de către fiecare țară în parte.

Mirela Mustață, Redactor executiv eAsistent

 

Surse de documentare

Blood Money. Compensating bood donors, The Economist, numărul din mai 12-18, 2018, paginile 14-16

http://doneazasange.ro/putina-istorie/

https://www.askadoctor24x7.com/blog/health-benefits-of-donating-blood-and-who-can-donate-it-

https://thebloodconnection.org/about-blood/blood-history/

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4834062/

https://medium.com/@shortformernie/modern-blood-donation-history-790f587c4a01

Share This Post