Istoria domeniului sănătății la nivel mondial până la revoluția terapeutică

istoriesanatateAșa cum indica un articol din Washington Post din urmă cu 10 ani, cursurile de epidemiologie, sănătate publică și sănătate la nivel mondial sunt din ce în ce mai atrăgătoare pentru noile generații și mai cerute în universități. Explicația autorilor era simplă: pentru noua generație, așa zisa ”generație globală”, subiectul sănătății publice la nivel mondial și al maladiilor cu arie mare de extindere este unul extrem de captivant.
Pe de altă parte, singura noutate în acel articol este interesul în creștere al studenților pentru problematica sănătății globale. Atât principiile de bază ale dezbaterii, cât și majoritatea eforturilor și strategiilor folosite, dar și problemele legate de sănătatea globală sunt cele vechi, iar multe dintre instituțiile care se confruntă cu aceste provocări sunt birocrații mature. Până și identificarea și prioritizarea problemelor globale de sănătate – ceea ce istoricii științei au numit „alegerea problemelor” – depind de forțele sociale și politice cu rădăcini în secolul al XIX-lea.
Cu alte cuvinte, sănătatea globală de astăzi este o colecție de probleme, instituții, oameni, inițiative și boli care au rădăcini în trecut. Forțele și evenimentele istorice, de la colonialism până la apariția penicilinei, au determinat starea actuală a sănătății globale. De aceea, înțelegerea istoriei sănătății globale ne poate ajuta să răspundem provocărilor de sănătate de astăzi. Deși majoritatea lucrătorilor medicali la nivel global nu sunt istorici, toți ar trebui să recunoască importanța factorilor istorici în problemele de sănătate contemporane, într-o lume din ce în ce mai interconectată.
Pentru a înțelege consecințele intenționate și neintenționate declanșate de intervențiile de sănătate globale, trebuie să examinăm experiențele din trecut. Pentru aceasta este interesantă evoluția istorică a eforturilor globale în materie de sănătate, de la concepțiile coloniale privind sănătatea publică, la revoluția terapeutică, la campaniile de eradicare, etc.

Medicina colonială – concepțiile coloniale despre sănătate
Colonizarea de către europeni a avut efecte directe asupra sănătății populațiilor indigene și a coloniștilor prin transferul de noi boli, mecanisme de asuprire și prin procesul de urbanizare. „Sănătatea globală” de astăzi este rezultatul sănătății internaționale, care, la rândul ei, este produsul întreprinderilor coloniale. Impactul negativ al colonialismului asupra sănătății publice are trei componente: în primul rând, introducerea de boli aduse de coloniști; în al doilea rând, facilitarea răspândirii rapide a bolilor; și în al treilea rând, extragerea bogăției care a împiedicat populațiile indigene să „se dezvolte” în afara ciclului sărăciei și al bolilor.
Cele două transformări principale care au dus la apariția unor boli epidemice, pe măsură ce populațiile umane s-au dezvoltat de-a lungul secolelor, au fost creșterea orașelor și creșterea proximității dintre om și animale. Aceste evoluții nu au avut loc uniform în toate civilizațiile umane, motiv pentru care nici prevalența bolilor nu a fost similară. Astfel, când civilizațiile s-au întâlnit una cu alta, bolile au fost schimbate între populații care nu aveau expunere sau imunitate anterioară. Epidemia de variolă din America este un exemplu perfect de dezastru de sănătate publică cauzat direct de sosirea coloniștilor, iar introducerea malariei în America de Sud este un alt exemplu de introducere a bolilor nespecifice indigenilor.
Dincolo de introducerea unor noi boli, colonialismul a influențat și schimbarea densității populației într-un mod care i-a făcut pe indigeni vulnerabili la epidemiile aduse de europeni. Mai mult, crearea de centre urbane aglomerate în Africa, India și America a oferit teren fertil bolilor infecțioase, cum ar fi holera, tuberculoza și variola, și a pus bazele epidemiei actuale de SIDA. Urbanizarea – o transformare socială cauzată de colonialism – a fost un catalizator clar pentru apariția bolilor epidemice.
Nu în ultimul rând, colonialismul a jucat un rol important în inițierea ciclului sărăcie-boală. În epoca colonială, eforturile de îmbunătățire a sănătății locale au fost secundare obiectivului principal de obținere a profitului de pe urma coloniilor. Acest lucru se datorează faptului că colonialismul secolului al XIX se baza, în primul rând, pe extragerea bogăției într-o varietate de forme (fildeș, sclavi, zahăr, bumbac, cauciuc, aur, cafea și ceai) în beneficiul națiunii colonizatoare. Această preluare a bogăției a lăsat națiuni în curs de dezvoltare fără multe dintre bunurile de care ar fi putut beneficia. Astăzi, structurile de putere lăsate de colonialism continuă să perpetueze distribuția puternic dezechilibrată și inegală a bogăției în națiunile care au fost odată colonii europene.

Studiu de caz: Canalul Panama
Modalitățile în care colonialismul influențează sănătatea globală pot fi observate în construirea Canalului Panama, la începutul secolului al XX-lea. Văzut ca un efort de a crește comerțul, canalul Panama a însemnat moartea a 21.000 de muncitori care au lucrat la el. Eșecul francezilor de a construi Canalul Panama s-a datorat unei epidemii de febră galbenă și malarie în rândul lucrătorilor. Doi medici și lideri în domeniul sănătății publice, Walter Reed și Carlos Finlay, au încercat să rezolve această problemă examinând cauzele potențiale ale focarului, precum creșterea populațiilor de țânțari și a mlaștinilor. În realitate, primul răspuns stătea în sănătatea precară a lucrătorilor de care nu s-a ținut seama în încercarea de a susține interesele economice presante ale puterii coloniale.

Studiu de caz: Haiti
Dacă luăm colonia franceză din Saint-Domingue ca studiu de caz, se estimează că pe insula Hispaniola locuiau 400 000 de indigeni înainte ca spaniolii să vină în 1492. Până în secolul al XVII-lea, niciunul nu a supraviețuit. Ei au murit din cauza maltratării de către europeni, dar și din cauza rujeolei, a variolei și a tuberculozei – un exemplu care s-a propagat în întreaga lume nouă în secolele următoare. Această apariție pe scară largă a bolilor epidemice continuă până în secolul al XIX-lea, iar frica de boli a fost indisolubil legată de comerț și de ocupația militară.
Cu toate acestea, Saint-Domingue (actuala Haiti) a fost cea mai productivă colonie de sclavi din lume, cu până la 29 000 de sclavi pe an înainte de Revoluția Franceză din 1789. Dincolo de faptul că reprezintă un exemplu pentru modul în care sclavii erau transformați în investiții, ea a devenit și centrul medicinei coloniale, mai ales pentru a susține interesele comerciale.

istoriesanatate1Moștenirea medicinei coloniale
În timp ce aproximativ două treimi din America Latină și-a obținut independența până în 1900, la aceeași dată, în Africa exista doar un singur stat liber. Astfel, moștenirea colonialismului este mult mai recentă pe continentul african. În cartea ”Vindecarea bolnavilor”, Megan Vaughn explorează bolile africane din coloniile britanice între anii 1890 și 1950, alături de modul în care funcționa puterea colonială și cât de mult se baza ea pe mecanismele „represive”. Ea susține că medicina misionară s-a concentrat pe controlul sănătății fizice și morale a populațiilor, vindecarea promisă și adusă de misionarii medicali făcând parte dintr-un program de inginerie socială și morală prin care „Africa ar fi salvată”.

În același timp, moștenirea colonialismului și-a lăsat amprenta și asupra lumii occidentale. Sănătatea publică concepută și practicată în Statele Unite și Europa de Vest în secolul trecut a fost, în primul rând, o activitate de stat și a fost strâns legată de protecția intereselor statului. Derivând din preocupările unei lumi din ce în ce mai globalizate, multe dintre problemele de sănătate cu care se confruntă politicienii de astăzi rămân probleme „internaționale” de sănătate. Unul dintre principiile cheie ale acestei concepții internaționale privind sănătatea globală a fost acela de a proteja cetățenii împotriva amenințărilor percepute ca având o origine externă, în special împotriva bolilor infecțioase transmise peste granițele naționale.

Desigur, cercetarea medicală occidentală a abordat nevoile lumii în curs de dezvoltare în moduri benefice – prin dezvoltarea chininei ca profilaxie pentru malarie, prevenirea febrei galbene etc. – dar a făcut-o cu o atitudine „vestică” în concordanță cu etosul colonialismului. Progresele făcute în vaccinări, prevenire și tratamente au fost cercetate aproape exclusiv pentru că națiunile occidentale au avut un interes militar sau comercial în zonele în care bolile tropicale erau predominante. Prin prevenire și tratament, răspândirea internațională a bolii a fost stopată și exploatarea bogățiilor coloniilor a fost păstrată.

Revoluția terapeutică – concepțiile medicinei timpurii
De secole, teoria umorilor a grecilor a constituit baza gândirii medicale. În esență, teoria a atribuit boala unui dezechilibru al celor patru umori de bază: sânge, flegmă, bilă neagră și bilă galbenă. Sângerarea, purjarea și transpirația reprezentau practica standard, menită să restabilească echilibrul umoral. În această perioadă, medicii au crezut cu înverșunare în astfel de regimuri epuizante și în baza umorală a sănătății și a patologiei.
Nefiind bazate pe dovezi, aceste practici erau dăunătoare pacienților și inutile medicilor. Consecințele negative ale acestor practici au deschis o epocă de nihilism caracterizată de neîncrederea publică față de profesia medicală. Nihilismul medical reprezenta atitudinea dominantă conform căreia medicii puteau în egală măsură să-i rănească pe pacienți sau să-i ajute. De aceea, mulți preferau să lase natura să-și urmeze cursul, mai degrabă decât să apeleze la ajutorul profesiei medicale.
La începutul secolului al XIX-lea, accentul cercetării medicale s-a schimbat. Patologia generalizată bazată pe umorile corpului uman este treptat înlocuită de o patologie specifică conectată cu fiziologia și transmiterea bolilor. Această tranziție, cunoscută sub denumirea de „revoluție terapeutică”, a avut loc în secolul al XX-lea, când cercetarea începe să se concentreze pe boli specifice. Revoluția terapeutică este considerată a reprezenta momentul în care medicina a început să funcționeze.

Teoria germenilor
Medicina cunoaște o schimbare dramatică la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu apariția teoriei germenilor drept cauză a bolilor. Potrivit acestei teorii, filosofia bolii este caracterizată de ideea că acestea sunt ”prinse” atunci când anumiți agenți patogeni pătrund în trup și încep să se multiplice. Dacă, de exemplu, prindem un virus al răcelii, trupul nostru dezvoltă sisteme de răceală, pe măsură ce noi devenim mai congestionați și mai bolnavi. Printre suporterii timpurii ai teoriei germenilor au fost Louis Pasteur, Robert Koch și John Snow. Pasteur, tatăl teoriei germenilor, a dezvăluit misterele multor boli și a contribuit la dezvoltarea primelor vaccinuri. Colegul și rivalul lui Pasteur, Robert Koch, a dezvoltat postulațiile lui Koch, care au stabilit o listă de criterii pentru a dovedi originea bacteriană a unei boli. John Snow, deseori numit tatăl epidemiologiei moderne, este cel mai bine cunoscut pentru descoperirea modului de transmitere a holerei și pentru prevenirea unei epidemii prin înlăturarea mânerului pompei de apă Broad Street din Soho, Londra.
Aceste descoperiri au condus la cincizeci de ani (între anii 1870 și 1920) de dominație a paradigmei bacteriologe. Acest lucru a fost susținut de rezultatele impresionante aduse de cercetare: deceniul anilor 1870 va duce la izolarea agenților responsabili de producerea leprei și a antraxului; anii 1880 au însemnat găsirea agenților responsabili de febră tifoidă, tuberculoză, holeră, difterie și meningită meningococică; anii 1890 au adus descoperiri despre ciumă și malarie; și, până în 1910, tuse convulsivă, sifilis și tifos epidemic. Paradigma bacteriologică a fost ulterior completată, la începutul secolului al XX-lea, prin recunoașterea importanței bolilor transmise prin vectori, alimentație și a bolilor transmise de către purtători sănătoși.

Efectele asupra sănătății globale
Revoluția terapeutică a creat o nouă înțelegere a bolilor și a dat startul biomedicinei occidentale. În primul rând, bolile au început să fie privite ca fiind specifice și separate, mai degrabă decât ca fiind cauzate de dezechilibre vagi ale umorilor. În al doilea rând, medicina a devenit parte a științei, care are loc în laborator, alături de științele tradiționale. Mai mult, sănătatea publică a căpătat o nouă fundație odată ce teoria germenilor s-a instalat în conștiința publică.

Și totuși, ce a însemnat această evoluție pentru lumea sub-dezvoltată, non-occidentală? Teoria germenilor a fost revoluționară nu numai din punct de vedere științific, ci și pentru că a schimbat ideile oamenilor cu privire la semnificația bolii. De exemplu, înainte de revoluția terapeutică, la începutul secolului al XIX-lea, oamenii credeau că tuberculoza era contractată de indivizi care erau foarte inteligenți. Ideea era că indivizii erau infectați deoarece erau prea frumoși și inteligenți să trăiască. Descoperirea naturii microbiene a tuberculozei de către Koch a a distrus această concepție falsă. În curând tuberculoza a devenit cunoscută ca o boală a celor săraci, asociată cu condițiile de viață precare, cu munca copiilor etc. Astfel, reformatorii sociali au folosit teoria germenilor pentru a susține cauza reformei. În sănătatea globală, impactul major al teoriei germenilor nu a fost neapărat în zona terapeutică, ci în faptul că a oferit susținătorilor sănătății publice o nouă justificare și argumente pentru eforturile locale și globale.

În plus, revoluția terapeutică a adus și globalizarea medicinei. Ierburile și substanțele chimice din Lumea Nouă au devenit mărfuri de valoare și au modificat profund arsenalul medicinii europene. Chinina, una dintre proprietățile scoarței de Cinchona („coaja peruviană”) a devenit recunoscută pentru tratamentul malariei. Astfel, de la început, medicina a devenit terenul unor contraste: pe de o parte, reprezintă o marfă și, pe de altă parte, bun social care ar trebui să fie la fel de accesibil tuturor. Comercializarea medicamentelor a făcut ca forțele pieței să le influențeze disponibilitatea și distribuția. Cu toate acestea, a fost acceptată, în același timp, urgența morală de a oferi lumii tratamente bazate pe medicamentele disponibile.

În concluzie, se poate spune că revoluția terapeutică a dat lumii încrederea în medicină. Astăzi avem încredere în pastilele pe care le luăm, un sentiment de siguranță ancorat în cunoașterea care a izvorât din revoluția terapeutică.
Cu toate acestea, în ciuda câștigurilor, societatea a pierdut ceva. De la revoluția terapeutică, îmbunătățirea rezultatelor din domeniul sănătății a fost strâns legată de progresele tehnologiei biomedicale. Astăzi, paradigma biomedicală a adus în medicină un model intervenționist, bazat pe boală și care se potrivește mai puțin cu afecțiuni cum ar fi obezitatea și astmul. Confruntată cu creșterea incidenței bolilor cronice, lumea medicală occidentală caută în continuare răspunsuri în dezvoltarea de medicamente, terapia genetică etc. Este, însă, posibil ca aceste răspunsuri să se găsească în altă parte. (continuarea în numărul următor).

 

Adaptare după ”Istoria sănătății mondiale” (The History of Global Health) de Mirela Mustață – Redactor executiv E-asistent
Surse de documentare:
http://www.uniteforsight.org/global-health-history/module1
http://www.uniteforsight.org/global-health-history/module2
http://www.uniteforsight.org/global-health-history/module3
Adevărul despre cancer: Istoria, tratamentul și prevenția sa, de Ty M Bollinger
www.antena3.ro (foto 1)
https://cultural.bzi.ro (foto 2)

Share This Post