“Accesul universal la serviciile de sănătate face parte dintre drepturile omului” – Dr Tedros Adhanom Ghebreyesus, Director General al Organizației Mondiale a Sănătății
Accesul la servicii de sănătate și acoperirea prin programe importante de sănătate publică au crescut în majoritatea țărilor din lume în ultimele două decenii.
S-au înregistrat, de asemenea, și progrese notabile în protecția financiară a celor care accesează serviciile de sănătate.
Și, totuși, în multe țări rămân lacune semnificative în ceea ce privește accesul la serviciile de sănătate, în special pentru segmentele sărace sau marginalizate ale populației.
În ciuda avansurile făcute în reducerea poverii bolilor transmisibile, incidența malnutriției și a problemelor generate de lipsa de acces la serviciile de sănătate sexuală și a reproducerii și a mortalității materne rămâne crescută în multe zone din lume.
În același timp, povara bolilor ne-transmisibile precum cancerul, bolile cardio-vasculare, diabetul și a problemelor de sănătate mintală este în creștere. Acestea sunt acum cauza a 63% dintre decesele înregistrate la nivel global, cu 80% dintre aceste decese având loc în țările cu venituri mici și mijlocii.
Cheltuielile familiei pentru servicii de sănătate rămân ridicate în multe țări și aruncă 100 milioane de oameni în sărăcie în fiecare an. Aproape jumătate din populația lumii nu are acces la servicii esențiale de sănătate. Furnizarea acestor servicii către întreaga populație rămâne una dintre cele mai importante provocări de sănătate publică.
Starea de sănătate a unei populații cere ca aceasta să aibă acces la servicii medicale și de spitalizare, precum și la servicii de prevenție și existența un mediu sănătos și a unor politici publice orientate către promovarea sănătății.
Orașele din Grecia antică și din Imperiul Roman numeau medici pentru a oferi gratis îngrijiri de sănătate pentru populația săracă și sclavi. Breslele medicale ofereau servicii medicale gratuite membrilor lor.
În 1883, Germania a introdus asigurările obligatorii de sănătate la nivel național pentru a se asigura că are muncitori sănătoși și recruți sănătoși pentru armată, un cert avantaj față de alte state.
Pe parcursul secolului 20, programele obligatorii de asigurări medicale au fost extinse pentru a acoperi tot mai multe segmente ale populației. În 1911, în Marea Britanie s-a adoptat Legea Asigurării Naționale, care oferea asigurări obligatorii de sănătate muncitorilor și familiilor lor. În 1918, după Revoluția din Octombrie, Uniunea Sovietică a creat un cuprinzător sistem de stat, cu accent pe prevenție și care oferea servicii gratuite în toate părțile țării.
În anii 1920, sistemele naționale de asigurări medicale au fost introduse în multe țări din Europa. Apoi, după Marea Criză din 1930 și speranțele aduse de victoria aliată din Al Doilea Război Mondial, în Marea Britanie, Canada și Statele Unite ale Americii a fost adoptată legislație de sănătate și protecție socială care a extins accesul la servicii de sănătate al populației.
În primul deceniu al secolului 21, aproape fiecare țară din lume și-a propus să asigure starea de sănătate și bine a populației, dar inegalitățile și inechitatea sunt încă destul de răspândite.
De la introducerea asigurărilor obligatorii de sănătate în Germania în 1883, reformele sociale pentru a adresa inegalitățile din sistemul de sănătate s-au axat pe îmbunătățirea accesului la serviciile medicale și de spitalizare.
Din păcate, chiar și în țările cu acces universal la serviciile de sănătate, persoanele cu un status socio-economic scăzut au rate mai mari de morbiditate și mortalitate pentru o paletă largă de boli.
De exemplu, Raportul Douglas Black publicat în Marea Britanie la începutul anilor 1980 a arătat că muncitorii necalificați aveau o rată dublă a mortalității decât cei calificați din sectorul profesional și de business pentru aproape toate categoriile de boli, începând cu mortalitatea infantilă și continuând cu decesele cauzate de cancer. La vremea aceea, raportul a fost perceput drept șocant, deoarece toți britanicii avuseseră acces la serviciile naționale de sănătate de când fuseseră introduse în 1948, ceea ce le aducea o gamă variată de servicii gratuite încă din momentul prestării lor, relații strânse cu medicii de familie și un acces adecvat la servicii de specialitate.
Aceste concluzii au dus la re-evaluarea factorilor sociali pe care specialiștii îi consideraseră neimportanți asupra stării de sănătate în cazul accesului universal la serviciile de sănătate.
Studii mai recente asupra diferențiatorilor etnici sau socio-economici și impactului lor asupra accesului la servicii de sănătate, morbiditate și mortalitate indică că inegalitățile și inechitatea sunt prezente în toate societățile, inclusiv în Marea Britanie sau alte țări cu acoperire universală a sistemelor de sănătate.
În prezent, toate sistemele de sănătate, inclusiv cele din țările dezvoltate, sunt îngrijorate de escaladarea costurilor, care poate chiar frâna creșterea economică. Multe țări se luptă să acopere costurile în creștere ale tehnologiei medicale și să facă alegeri între diversele nevoi sociale care trebuie finanțate, precum sănătate, educație, ocuparea forței de muncă sau asistența socială.
În acest context s-au dezvoltat noi metode de gestionare a costurilor din sistemele de sănătate. Decontarea în funcție de cazuistică sau pe bază de DRG (“diagnostic-related groups” sau grupele de diagnostic) le aduce spitalelor o sumă fixă pentru fiecare pacient cu un anumit diagnostic, în loc de decontarea în întregime a tuturor costurilor pentru tratamentul unui anumit pacient. În acest fel, furnizorii de servicii de sănătate au un stimulent să reducă volumul (și deci și costul) unui anumit tratament.
Pentru țările în curs de dezvoltare, furnizarea de servicii de sănătate pentru întreaga populație pare un vis îndepărtat. Resursele limitate și alocarea acestora către facilități bine dotate cu echipamente și tehnologie medicală în marile orașe mai lasă puține fonduri pentru asistența primară din zonele rurale și urbane mai sărace. În ciuda acestui lucru, s-au înregistrat progrese în furnizarea chiar și în aceste zone a unor servicii fundamentale precum imunizarea și îngrijirile pre-natale. Și, totuși, milioane de decese ce ar fi putut fi prevenite au încă loc din cauza lipsei programelor de asistență medicală primară.
Toate țările membre ale Organizației Națiunilor Unite au fost de acord să atingă obiectivul de a oferi acces universal la serviciile de sănătate până în anul 2030, ca parte din Obiectivele de Dezvoltare Durabilă.
În lumina acestora, Forumul Pacienților din Europa (EPF) cere țărilor membre UE să coopereze pentru a ne proteja și îmbunătăți starea de sănătate.
Protecția și îmbunătățirea continuă a stării de sănătate au reprezentat o poveste de succes a Uniunii Europene, iar o cooperare și mai strânsă a statelor membre le va oferi instrumentele și sprijinul necesar pentru ca UE să se îndrepte spre un obiectiv în care toți pacienții cu condiții cronice au acces egal la servicii de sănătate de înaltă calitate și centrate pe pacient.
Mirela Mustață – Redactor executiv E-asistent
Surse de documentare:
https://www.sciencedirect.com/topics/social-sciences/compulsory-health-insurance – Theodore H. Tulchinsky MD, MPH, Elena A. Varavikova MD, MPH, PhD, in The New Public Health (Third Edition), 2014
https://www.mrmstoploss.com/Install/UnderConstruction.htm
sursa foto 1 –https://www.who.int/news-room/fact-sheets/detail/universal-health-coverage-(uhc)
sursa foto 2 –http://www.eu-patient.eu/globalassets/campaign-on-access/access_to_healthcare_ii.pdf
