SIR ALEXANDER FLEMING – PARINTELE PRIMULUI ANTIBIOTIC

„ Singurul meu merit a fost acela ca nu am neglijat o observatie si ca am urmarit subiectul în calitate de bacteriolog.”

BIOGRAFIE:

• 1881 – se naste la 6 august, în satul scoțian Lochfield;
• 1901 –  cursuri la St. Mary’s Hospital Medical School, in Paddington;
• 1906 –  termină studiile cu rezultate deosebite;
• 1908 – obține Medalia Cheadley pentru lucrarea „Infecția bacteriană acută„;
• 1909 – primește diploma de medic chirurg specialist;
• 1921- descopera în urma cercetărilor efectuate asupra propriilor mucozități lizozimul – enzima naturala cu proprietăți antibacteriene;
• 1943 – ales membru al Royal British Society;
• 1944 – i s-a acordat distinctia  Sir;
• 1945 – a primit  Premiul Nobel pentru Medicina impreuna cu Ernst Chain si Howard Walter Florey
• 1955 – la 11 martie, inceteaza din viata,  în urma unei răceli puternice, refuzînd ajutorul medical specializat.

CONTRIBUȚII

Alexander Fleming a renuntat la practica medicala în favoarea unei cariere în cercetare, alaturandu-se colectivului stiintific condus de profesorul Almroth Wright – specialist în domeniul patologiei și pionier în domeniul imunologiei.

Efectuează cercetări asupra leprei și ciumei. Vaccinurile le testeaza pe el si membrii familiei sale, din lipsa voluntarilor.

În timpul primului razboi mondial, Fleming a studiat antisepticele.  El a demonstrat ca tetanosul si gangrena, provocate de obicei de răni, se datorau unor microorganisme care coabitau pe terenurile agricole, transformate în  câmpuri de bătălie.

Împreună cu Wright, el a demonstrat că antisepticele nu puteau să pătrundă în țesutul profund al rănii și, de fapt, ele nu făceau altceva, decât, reduceau reacția antibacteriană din sânge.

Fleming constată că mijloacele folosite pentru dezinfectarea și curățarea rănilor soldaților le provoacă acestora,  urmări mult mai grave.

Analizeaza împreună cu profesorul Wright modul in care sunt pansate rănile și cei doi specialiști ajung la concluzia că mijloace folosite reduc capacitatea naturală de apărare a organismului. Trebuiau să găsească un dezinfectant care să nu afecteze sistemul imunitar al organismului.

In timpul razboiului a elaborat tehnici de combatere a infecției și a  influențat adoptarea procedurilor standard de dezinfectare si tratament.

Incepe să studieze bacteriile pe placi de culturi ( infecțiile  cu stafilococ, in acea perioada, puneau mari probleme)   și  continua lucrările începute anterior.

In 1928, omul de știință pleacă în vacanță, lăsând în laboratorul său o cutie Petri, inseminata cu o tulpină de bacterie, care provoca, printre altele, abcese.

La intoarcere, Fleming a găsit placa acoperită de mucegaiul Penicillium Notatum.  Din curiozitate, dupa  o vreme ( timp in care o  ignorase ), a analizat respectiva placa si a observat ca nu se mai dezvoltau colonii de stafilococ imprejurul fungului. Studiile sale au fost publicate oficial, dar lumea medicala nu a conștientizat importanța descoperirii.

În 1945, penicilina a început să se fabrice industrial, fiind un aliat important în lupta impotriva infecțiilor cu germeni patogeni ( distrugea bacteriile mai rapid decât acidul carbonic). Fleming nu a recunoscut imediat importanța terapeutică a noului medicament și  a descris „ efectul de penicilină ” intr-o lucrare, apărută în 1929, in care   a publicat rezultatele primelor cercetări.

În perioada celui de-al doilea război mondial, Howard Walter Florey si Ernst Boris Chain au facut eforturi susținute pentru a dezvolta penicilina ca medicament. Din anul 1938, ei  au început sa testeze penicilina în cadrul unui  amplu experiment,  care avea  ca scop, identificarea unor agenti antibacterieni naturali.

În 1939, era evident ca penicilina are un mare potential în acest sens. Ea a fost testata, în următorii  doi ani, iar primele teste clinice s-au incheiat la jumătatea anului 1941.

În mai 1940, pentru a fi testată penicilina, opt cobai au fost inoculati cu o doza letala de streptococi, iar apoi patru dintre aceștia au fost injectați cu penicilina.  În ziua urmatoare, cobaii  cărora li se daduse doar doza de streptococi, au murit, iar cei  cărora li se administrase și penicilina erau sănătoși.

Florey și Chain, în timpul atacurilor aeriene asupra Londrei,  au cultivat penicilina în toate vasele accesibile și i-au informat pe americani despre studiile efectuate și despre efectele penicilinei. Producția propriu-zisă, pe scară largă a penicilinei, a fost începută de către Statele Unite ale Americii.

Cu zece ani in urma, Fleming descoperise ca penicilina este  greu de produs, e foarte instabila si nu are efect asupra anumitori bacterii (de exemplu holera, ciuma bubonica).

Cand Fleming a descoperit ca penicilina nu va avea efecte asupra animalelor daca este administrata pe cale bucala,interesul sau cu privire la acest subiect s-a diminuat.

In 1941, a fost efectuata prima injectie cu penicilina pe un subiect de testare uman, de catre Ernst Chain si Howard Walter Florey. Pacientul, Albert Alexander, 43 de ani, politist din Oxford, se zgâriase pe față in urma unei  cazaturi intr-o tufă de trandafiri. Atunci când zgârieturile s-au infectat, s-a produs infectarea sangelui și au apărut  numeroase abcese.  Din cauza durerilor mari a acceptat cu sa fie tratat cu noul medicament descoperit.

Potrivit medicului curant, rezultatul a fost ca in patru zile, a existat o evolutie favorabila, pacientul se simțea mult mai bine. Datorita faptului ca stocul disponibil de penicilină era limitat, tratamentul a fost întrerupt, infectia a reaparut, iar pacientul a murit dupa o lună.

Al doilea razboi mondial a furnizat un numar mai mult decât suficient de cazuri pentru testarea eficientei medicamentului, iar în Anglia si Statele Unite a început sa fie produs pe scara industriala.

PENICILINA

Penicilina – este  considerata cea mai mare descoperire, absolut întâmplătoare, cu o imensa aplicabilitate in medicina.

Descoperirea acestui antibiotic îi este atribuită omului de știință scoțian, Sir Alexander Fleming, laureat al Premiului Nobel.

Australianul Howard Walter Florey, germanul Ernst Chain si britanicul Norman Heatley sunt cei care au facut posibila transformarea fungusului Penicillium Notatum intr-un medicament.

LUMINITA PÎNZARIU