Modul în care sunt percepute adicțiile, tratamentul lor și persoanele dependente s-au schimbat semnificativ de-a lungul secolelor.
Astfel, pe parcursul istoriei, percepția adicției a pendulat între două școli principale de gândire:
1. adicția este o alegere cauzată de problemele morale și de voință ale persoanei dependente și
2. adicția este o boală legitimă care poate fi controlată și vindecată prin abordări medicale și psihiatrice.
Definiția actuală a adicției subliniază că nu este o slăbiciune de caracter, ci o boală a creierului care afectează sistemul recompenselor, voința și controlul emoțiilor. Adicțiile cer tratament de specialitate pentru recuperare și evitarea recăderilor.
Istoria consemnează exemple foarte timpurii de folosire a unor substanțe care alterează mintea și dispoziția, printre care folosirea de către egiptenii antici a florilor de lotus albastru, care erau consumate în timpul sărbătorilor ritualice datorită proprietăților lor sedative și euforice. Atât hașișul, cât și cafeaua, erau folosite în mod uzual în lumea islamică, iar cafeaua s-a răspândit rapid spre Europa și Lumea Nouă. Mai târziu, pe măsură ce procesele de distilare au fost descoperite și au fost folosite în Europa, alcoolul din cereale a devenit mai puternic, crescând impactul pe care alcoolul îl avea asupra sănătății și stării de bine a celor care îl consumau. Europenii au luat apoi alcoolul cu ei în America de Nord.
Metodele folosite de-a lungul timpului pentru tratarea adicțiilor s-au schimbat, de asemenea, semnificativ. În anii 1800, adicțiile la alcool sau la opium erau tratate, de exemplu, cu morfină sau cocaină. Pe măsură ce morfina a început să fie folosită mai pe larg în managementul durerii în anii 1800, medicii, care nu erau încă conștienți de importantul ei potențial adictiv, au observat că euforia pe care o inducea alina depresia sau tristețea, ceea ce a dus la folosirea și mai relaxată a morfinei. De asemenea, se credea că opiumul avea contribuții în plan medical în găsirea unui tratament pentru vindecarea alcoolismului.
Una dintre primele organizații care a militat pentru drepturile pacienților cu adicții a apărut în Statele Unite ale Americii în 1870 datorită managerilor unor case unde erau îngrijiți pacienți cu alcoolism. Aceștia se luptau ca alcoolismul să fie tratat ca o boală, în loc de activitate criminală.
În același timp, tot spre sfârșitul secolului al 19lea, un medic, Dr. Keeley, a fondat în SUA peste 200 de centre de tratament, unde pacienților li se administra o injecție cu o substanță “secretă” (o soluție ce conținea aur și strichnină) pentru combaterea adicțiilor de alcool, droguri sau nicotină. Deși injecțiile au fost cel puțin inutile, se consideră că aceste centre de tratament au construit fundația pe care s-au construit apoi abordările terapiei în grup și a organizațiilor de sprijin în comunitate.
În anii 1900, terapia ce consta dintr-o comă indusă cu brom a fost introdusă pentru a trata adicțiile, crezându-se că pacienții se vor trezi din comă vindecați. Această metodă a avut o rată de deces destul de mare, estimează specialiștii. În același timp, au fost făcute încercări de tratare a alcoolismului și dependenței de droguri cu belladonna, care induce halucinații.
În 1935, a apărut terapia aversiunii față de alcool, care introducea stimuli negativi în momentul în care pacientul consuma alcool. În anii 1940-1950, adicțiile erau considerate un efect al unei disfuncții a sistemului endocrin, iar pacienților le erau injectate extracte din glanda suprarenală.
În anii 1950, adicțiile și comportamentele adictive au început să fie legate de cortexul prefrontal, așa încât pacienților ce sufereau de alcoolism sau de dependență de droguri li s-au efectuat lobotomii frontale.
La mijlocul anilor 1950, terapia prin electro-șocuri a început să fie folosită și ea pentru vindecarea adicțiilor. Tot în anii 1950 s-a înregistrat și o trecere spre o nouă abordare terapeutică – tratamentul medical complementat de tratamentul de sprijin.
Se crede că primele începuturi ale terapiei de sprijin care au stat la baza dezvoltării modelului celor 12 pași folosit de organizații precum Alcoolici Anonimi au fost făcute în anii 1935 de către o grupare religioasă.
Apoi, în anii 1950, s-a răspândit modelul Minnesota, care a consacrat tratarea adicțiilor atât cu ajutorul profesioniștilor din sistemul medical, precum și al unor persoane suportive, mai ales din rândul celor care s-au luptat cu aceleași adicții.
O asemenea abordare a reprezentat un moment fundamental în istoria tratării adicțiilor, specialiștii realizând valoarea terapeutică a procesului în care o persoană care s-a luptat sau se luptă ea însăși cu adicția o ajută pe alta. Pe măsură ce a fost dovedită eficacitatea unor asemenea programe, ele au devenit foarte răspândite.
Până la începutul anilor 1960, Asociația Medicală Americană a declarat alcoolismul drept boală. Acest lucru este larg acceptat și există trei abordări terapeutice principale – conceptul de boală, procesul celor 12 pași și modelul Minnesota, care le oferă dependenților o cale de a controla și vindeca adicția.
Legat de dependențele de droguri, un moment important în istoria tratării lor a fost folosirea metadonei ca tratament de menținere începând cu anii 1960. Deși metadona este ea însăși un opioid, cu efect pe termen lung, ea poate fi administrată pentru controlul dependenței de opioide cu efect pe termen mai scurt, precum heroina.
Specialiștii continuă cercetările pentru a înțelege mai bine cauzele, tratamentul și recuperarea optimă pentru adicții și abuzul de substanțe, în general. Comunitatea științifică crede, în majoritatea ei, în teoria bolii – chimia creierului este schimbată de abuzul regulat de substanțe, ducând la schimbări comportamentale și la comportamente compulsive de adicție, precum și la crearea unei dependențe fizice care poate fi tratată prin metode farmacologice și psiho-terapeutice.
Sesiunile de terapie comportamentală fac parte acum din majoritatea programelor de tratament al adicțiilor și includ, de obicei, atât terapie de grup, cât și individuală, pentru a îi echipa pe pacienți cu mecanisme care le permit să facă față adicției (coping mechanisms) și pentru a îi ajuta să înțeleagă mai bine interacțiunea dintre gânduri și acțiuni și cum poate fi aceasta modificată într-un sens pozitiv. Familiile sunt introduse și ele în aceste sesiuni, pentru a permite crearea unei comunități și unui mediu care sprijină procesul terapeutic, vindecarea și prevenirea recăderii.
Programele de tratament al adicțiilor au făcut progrese extraordinare de-a lungul ultimelor decenii și continuă să evolueze pe măsură ce se desfășoară noi cercetări și apar noi dovezi științifice
Astăzi, metodele holistice și cele mai tradiționale sunt împletite în modele cuprinzătoare de tratament, care s-au dovedit cele mai eficace în tratarea adicțiilor.
Mirela Mustață – Redactor executiv E-asistent
Surse de documentare
https://www.cornerstoneofrecovery.com/a-history-of-addiction-and-addiction-treatment/
https://deserthopetreatment.com/drug-abuse/treatment-history/
Sursa foto 1: https://www.cornerstoneofrecovery.com/a-history-of-addiction-and-addiction-treatment/
Sursa foto 2: https://deserthopetreatment.com/drug-abuse/treatment-history/
