Povestiți-mi puțin cum ați început activitatea. Vă aduceți aminte de școala sanitară?
Sigur că da, îmi aduc aminte și de școală. Și-mi aduc aminte mai ales de perioada când am început activitatea la Institut. Asta se întâmpla acum 39, aproape 40 de ani, când am venit aici ca tânără asistentă medicală. Timp de 5-6 ani am avut, ca toată lumea, serviciul în ture, așa cum au toate asistentele medicale. După aceea, în 1982, am devenit Asistent Șef de Secție, iar din 1999-2000, Asistent Șef pe spital. De când doamna Doctor Păun a devenit Manager, sunt Director de Îngrijiri.
Practic, eu deja îndeplineam această funcție de câțiva ani, dar sub titulatura de Asistent Șef pe spital. Dumneai mi-a acordat titulatura de Director de Îngrijiri care se folosea deja în alte spitale. Este un titlu care sună frumos, dar care implică și foarte multă muncă.
Ce înseamnă, de fapt, activitatea aceasta? Cum arată o zi de lucru obișnuită?
Trebuie să fii întotdeauna un exemplu pentru ceilalți. Așa că activitatea mea începe ca cea a oricarui alt asistent medical, cu pacienți, cu analize, cu recoltări, care au loc până la o anumită oră din zi. După aceea, trec la partea administrativă, aceasta de Director de Îngrijiri. Am învățat foarte multe lucruri, dar sunt încă multe pentru care mă sfătuiesc cu doamna doctor Păun.
Înțeleg că a trebuit să învățați și despre managementul achizițiilor și al resurselor umane.
Da, în această activitate trebuie să te ocupi și de anumite lucruri pe care nu le ai în responsabilitate directă. De exemplu, având în vedere că te ocupi de aprovizionarea spitalului cu articole tehnico-sanitare, cu materiale de curățenie, cu dezinfectante, trebuie să știi foarte bine ce să ceri unui anumit serviciu să achiziționeze și trebuie să știi foarte bine la ce te uiți când vezi niște mostre sau caiete de sarcini. Pentru a putea gestiona aceste lucruri, sigur că am făcut multe cursuri de management. Însă acelea au trebuit apoi aprofundate, pentru a înțelege mai bine legislația în vigoare și procedurile despre care am aflat la cursuri, ca să pot, a doua zi, la spital, să pun întrebările relevante și să pot face un referat sau să știu ce să le cer celor de la achiziții. Și, încet-încet, am început să stăpânesc multe lucruri.
Aveți în subordine foarte mulți oameni, mult mai mulți ca înainte, când erați Asistent Șef pe secție. Cum vă simțiți conducând toți acești oameni?
Da, am în subordine asistentele medicale, infirmierele și îngrijitoarele din Institut. Pentru mine, a conduce nu înseamnă altceva decât a comunica cu ele și a le putea sfătui, acolo unde este cazul. Oamenii de aici formează un colectiv care este motivat de propria conștiință să-și facă treaba. Așa că rolul meu este să comunic lucrurile noi. Iar acestea apar mereu. Primim în permanență, de la forurile noastre superioare, cerințe noi pe care trebuie să le aplicăm. Și suntem toți interesați să meargă bine treburile. Și pentru ca totul să meargă bine, trebuie să știi, să fii informat. Și aceasta e tradiția în spital. Toți vor să știe și să respecte procedurile, așa că învațăm unul de la altul. Așa am învățat și eu de la alții. Iar acum alții învață de la mine. Pentru mine, asta înseamnă să conduc oamenii: să comunic cu ei.
Sunteți și o instituție de învățământ. Aveți în practică și asistente medicale?
Da, primim în stagiu asistente medicale de la Școala Postliceală Fundeni, în general, dar și de la școli private, din când în când. Aceste asistente medicale venite în stagiu la noi au fost repartizate de mine către alte asistentele șefe și au primit apoi calificative. Le-a placut stagiul aici. Unele dintre ele chiar s-au întors pentru examenele pe post.
Cum ”simțiți” noile generații față de cele mai vechi, există diferențe?
Sunt diferențe, dar la asistentele din aceste generații mai noi care s-au angajat aici, acestea nu se mai văd foarte tare. Colegele noi se integrează foarte repede în colectivul de aici și adoptă foarte repede acea tradițională atitudine din Institut care pune în prim plan îngrijirea bolnavului, siguranța actului medical și buna colaborare în cadrul echipei medicale. Și, revenind la diferențele dintre generații, mie mi se pare că acum nu se mai studiază atât de mult ca înainte. Dar, e drept, sunt alte lucruri acum care pot compensa acest lucru, tehnica medicală, de exemplu. Pe de altă parte, dintre colegele noastre noi, toate au venit bine pregatite.
Mi-ați vorbit despre echipa medicală care este foarte importantă. Ați fost în multe echipe medicale. Ce v-a marcat, dintre toate aceste experiențe, pe plan profesional, dar și al dezvoltării personale?
În echipele medicale în care am lucrat am învățat mereu, de la oameni ca Profesorul Dumitrache, cu care am lucrat și încă lucrez în echipă, Profesorul Barbu Ionescu (care a decedat, din păcate, Dumnezeu să-l ierte), care au contribuit foarte mult la formarea mea profesională. Mai încoace, de când a devenit mai ușoară comunicarea cu medicii (până în 1989, ea nu a fost deloc ușoară), au contribuit la îmbunătățirea cunoștințelor mele cele două doamne director, doamna Manager Păun și doamna Director Medical Ghemigia.Cu dânsele mă simt parte dintr-o echipă medicală pe care pot să mă bazez, pentru că știu că pot să le întreb când nu știu ceva. Și sunt multe lucruri pe care nu le știam din punct de vedere medical, căci endocrinologia este grea. Le-am întrebat și dânsele m-au lămurit, iar atunci când înțelegi, poți să faci treaba mai bine.
Un eveniment care m-a marcat în mod deosebit a fost cel de la Revoluție, atunci când am primit și noi în spital cazuri de oameni răniți, nu împușcați, dar loviți, traumatizați. Ei bine, echipele noastre au dat atunci dovadă de umanitate și compasiune, dedicare pentru profesie și un spirit de echipă cu totul special. Nu mai conta cine cu cine făceam echipă. Acelea au fost momente remarcabile legate de echipele medicale din care am făcut parte.
Eu reprezint un Ordin profesional care încearcă să facă ceva pentru profesia din care faceți parte și pe care ați slujit-o aproape 40 de ani. Ce credeți că trebuie să facă o astfel de organizație pentru profesia dumneavoastră?
Organizația aceasta a făcut din ce în ce mai bine. Încet-încet, lucrurile s-au așezat și, de unde la începuturile organizației lucrurile mergeau greu (cu autorizațiile de liberă practică, etc.), de câțiva ani încoace, ele au început să fie organizate foarte bine. Cred că acum funcționează foarte bine și nu am o sugestie anume de îmbunătățire sau legată de ce ar putea fi făcut altfel. Mi se pare că acum se face tot ce trebuie.
Ce vă mai doriți în plan profesional, unde vreți să ajungeți?
Îmi doresc să pot să stau alături de doamna Manager cât timp mai pot și cât timp mai vrea și dânsa. În plan profesional, asta îmi doresc.
În plan personal, îmi doresc sănătate. Simplu. Sigur că aș vrea să reușesc să-mi văd fiica de 35 de ani care este în Franța. Însă cred că, dacă e sănătate, toate acestea se pot realiza. Asta e cel mai greu, să-ți menții sănătatea, fizică și mentală.
După 40 de ani, dacă ar fi să vă mai alegeți o dată profesia, v-ați alege tot profesia aceasta, sau aveți o curiozitate pentru un alt domeniu?
Dintotdeauna mi-a plăcut dreptul. Însă, dacă ar fi să mai fac acum o alegere, aș alege aceeași profesie. Însă într-un sistem ca acum, așa cum arată după 1989. Nici nu vreau să-mi amintesc perioada de dinainte. A fost foarte greu, foarte umilitor. Deși am muncit foarte mult și atunci, căci toate se fac cu muncă, și când ești Asistent medical, și când ești Asistent Șef, nu mai pun în discuție când ești Asistent Șef pe Spital sau Director de Îngrijiri. Însă mi se pare important să-ți dai silința la locul tău de muncă, să faci ce faci cum trebuie, să înțelegi, să întrebi, să comunici cu oamenii. Nu să dai comenzi. Asta e ceva ce am trăit până în 1990. Respectul nu se impune niciodată, se câștigă, dacă te porți cum trebuie. Și pentru acest lucru apreciez mai mult perioada de acum.
A consemnat Mirela Mustață, Redactor E-Asistent, Specialist în comunicare și relații publice, PhD.
