Povestiți-mi cum v-ați ales profesia, cum v-ați decis să urmați acest drum?

În familie aveam o singură asistentă medicală, pe nașa mea de botez. Ea a fost moașă în acest spital, în Filantropia. De foarte multe ori, când eram mică și părinții mei nu aveau cu cine să mă lase, o rugau pe nașa mea să se ocupe de mine, după turele de noapte. M-au atras discuțiile cu ea și cred că, de atunci, din copilărie, mi-a rămas ceva legat de această profesie.

Mi-aduc aminte că singurul mod în care mă jucam cu păpușile în copilărie era să le tratez, să le îngrijesc, să le fac injecții sau să le pun perfuzii.

Cred că nașa mea de botez a fost persoana care m-a influențat. Probabil că, totuși, aceasta a fost și menirea mea. De exemplu, la admitere s-au întâmplat multe lucruri care m-au oprit din ceea ce credeam că vreau să fac atunci și anume psiho-pedagogie.

Nu mă vedeam făcând acest lucru permanent. Sunt convinsă că aș fi avut satisfacții și acolo. Dar așa a fost să fie. Am ales să mă dedic copiilor care vin pe lume.

Care a fost parcursul dumneavoastră profesional? Prin ce etape ați trecut?

M-am angajat ca asistent medical generalist, în anul 2000, aici, la Filantropia. Am participat la concursul pentru acest spital (Nov.1999) și fiindcă era aproape de casă. A fost spitalul pe lângă care treceam de când eram copil și de care mă simțeam și atașată, datorită nașei mele. Ea s-a pensionat cu 5 ani înainte ca eu sa termin școala.

De când m-am angajat, am lucrat în partea de obstetrica – o perioadă scurtă, de 5 luni, pe lăuzie, după care la sala de nașteri. Așa mi-am dat seama că și Secția de lăuzie și Sala de nașteri, deși au multe lucruri comune, au fiecare particularitățile ei. În sala de nașteri eram mereu în priză, lucru care se potrivea perfect cu firea mea, mai dinamică. Am continuat să lucrez aici.

După aceea, s-a înființat facultatea de moașe și mulțumită luptei duse, printre alții, de una dintre colegele mele. Ea a fost mentorul meu, o persoană de la care am învățat foarte multe. Pentru că abia născusem, nu am putut să mă înscriu în primul an de la infiintare, dar am făcut-o, după ce am dat examen, în anul imediat următor.

După ce am absolvit facultatea, am devenit moașă licențiată. Cred că este un lucru extraordinar că s-au înființat aceste facultăți, atât pentru asistenții medicali, cât și pentru moașe. Inițial m-am gândit “dar de ce-mi trebuie mie facultate, dacă o să fac același lucru ca înainte?” Însă am descoperit că am învățat foarte mult la facultate și, într-adevăr, diferența între o școală post-liceală și facultate este extrem de mare.

Terminarea facultății v-a adus ceva în plus și în planul stimei de sine, al raportării la colegii dumneavoastră, de exemplu?

Noi, la Filantropia, suntem norocoși, din punctul acesta de vedere. Medicii ne-au tratat mereu de la egal la egal. De la domnul Profesor a pornit totul. Pentru că dânsul când trecea pe lângă o infirmieră îi spunea sărut mâna, indiferent de cât de ocupat era (mai mult, dacă ea nu observa, se duce la ea și-i spunea ”bună ziua” din nou), acesta a devenit un model pentru comportamentul tuturor.

Așa că, noi am avut întotdeauna parte de respect. Suntem valorizate! Acest lucru este, cred, diferit de alte maternități sau chiar spitale, unde unele colege spun că sunt ușor dezamăgite de modul în care sunt tratate, în general. Cred că și acesta e unul dintre motivele pentru care nu aș pleca de aici. Lăsând la o parte satisfacțiile profesionale și faptul că aici mă simt ca acasă, respectul pe care-l primim este unul dintre motivele pentru care nu aș părăsi Filantropia. În asemenea condiții, raporturile de muncă sunt cu totul și cu totul deosebite. De fapt, cred că uneori fac mai multe lucruri aici decât acasă. De exemplu, nu cred că-mi organizez la fel de bine casa, dacă este să fac o comparație.

În plus, am avut șefi care au știut să ne împingă de la spate – care ne-au apreciat și ne-au motivat să ne dorim mai mult. Și care ne-au ajutat să facem mai mult. Avem susținere din partea medicilor. În spitalul Filantropia sunt foarte mulți medici care au fost trimiși în străinătate pentru diverse specializări și s-au întors. Au văzut și modelele de acolo – cu echipe multi-disciplinare, așa că nu apare nicio disensiune de genul “nu aș fi de acord să asiste moașa nașterea.” Din contră, ar fi de acord, fiindca le-ar ușura foarte mult munca. Ar câștiga timp să facă lucruri mai complicate, pe care noi nu putem să le facem. Sarcina și nașterea naturală ar trebui urmărite de moașă. Iar medicii noștri ne susțin foarte mult în această abordare.

Cum a fost când ați adus pe lume primul copil, vă mai aduceți aminte?

Da, îmi mai aduc aminte. Îmi aduc aminte și travaliul și locația. Deși din 2008 funcționăm la un alt etaj și sala de nașteri s-a schimbat cu totul, îmi aduc aminte. Îmi aduc aminte și de prima naștere de când făceam practică. Ambele momente m-au impresionat foarte tare. Cred că și de aceea am hotărât să lucrez pe partea de obstetrica. Era locul unde te puteai apropia de paciente. Se uitau în ochii tăi și simțeai că te apreciază, doar pentru simplul fapt că stăteai lângă ele și le mangâiai, sau le țineai de mână.

M-a impresionat foarte mult prima naștere – a fost o fetiță, o naștere prematură. Tăticul a asistat la naștere. Pe vremea aceea eu eram în postliceală. Totul a fost foarte rapid, nici nu-ți dădeai seama prea bine ce se întâmplă. Oricum, eu am fost impresionată de puterea acelei femei și de atitudinea moașelor, care au fost foarte drăguțe. Iar medicul a fost foarte blând. Cred că atunci am realizat, de fapt, puterea femeii. Am văzut un tătic transpirat și lipit de perete și o mămica foarte puternică care, deși trecuse prin toate acele chinuri, și-a pupat copilul și l-a îmbrățișat fericită și mândră.

Iar la prima naștere din maternitate, când lucram deja, lucrurile s-au schimbat puțin – aveam deja o răspundere față de pacienta respectivă. La final am plâns de bucurie.

Mi se întâmplă să o mai fac, să plâng de bucurie, de câte ori văd că se termina totul cu bine și văd o mamă atât de fericită. Este ca si când ar fi o rudă de-a mea.

Există în viața profesională a fiecăruia dintre noi un lucru cu care ne mândrim în mod deosebit. Care ar fi acesta, pentru dumneavoastră?

Sunt mai multe. Îmi aduc aminte de hematoame, fie la cezariană, fie după nașteri normale, pe care le-am depistat eu. Au fost cazuri în care am fost foarte mândră, fiindcă s-a putut interveni la timp. Atunci când medicul are încredere și lasă pacientul în mâinile tale, este cu totul diferit. Te simți răspunzător, te mobilizezi. Ești de zece ori mai atent.

Am avut o mare satisfacție când am chemat garda sau rezidenții și nu i-am chemat degeaba, fiindcă era o problemă care trebuia rezolvată. Satisfacția că am rezolvat acel lucru a fost mare.

A fost o pacientă care s-a internat doar pentru monitorizare și era foarte relaxată că va naște peste două zile și stând de vorbă cu ea și monitorizând bebelușul, mi-am dat seama că ceva nu este în regulă și atunci mi-am anunțat superiorul și s-a intervenit la timp.

Un caz care m-a impresionat foarte tare a fost cel al unei paciente care a obținut foarte greu sarcina, după multe fertilizări eșuate și care s-a internat la un moment dat. Unul dintre feți nu era deloc în regulă și s-a intervenit de urgență. Ceea ce m-a impresionat este că acea femeie m-a luat de mână și mi-a zis ”dacă nu ați fi fost, baiețelul meu nu ar fi trăit și ar fi rămas doar cu fetița”. O bună perioadă de timp, până au crescut copilașii, vorbeam la telefon și ne și întâlneam. Ne apropiasem foarte mult. Și ca ea sunt multe altele. Se crează o legătură în astfel de situații. Este ca și când bebelușul și mămica devin membri ai familiei mele.

Sunt foarte mândră de ceea ce fac și cred cu tărie că aici este locul meu și nevoie de mine!

Care sunt lucrurile care credeti că-l ajută pe un asistent medical debutant sau pe o moașă debutantă să facă performanță?

Cred că, în primul rând, trebuie să-ți placă profesia pe care ți-ai ales-o. Numai așa poți să-l ajuți pe omul de care ai grijă. Numai așa esti capabil să-i oferi și o mângâiere, o alinare, de care are nevoie. Dacă nu poți face asta, nu cred că ți se potrivește profesia.

În orice carieră ți-ai alege, dacă ești o persoană care vrea să progreseze, trebuie să știi foarte bine ce ți-ai propus, unde vrei să ajungi și cum poți să ajungi acolo. Nimic nu se face fără studiu, nimic nu se face fără implicare.

Și nu obții nimic sau prea puțin ca să fii satisfăcut, dacă nu există acea plăcere despre care vorbeam. Au fost câteodată zile întregi în care am stat foarte târziu în spital, fără să mă plâng că am facut ore suplimentare. Mi-a plăcut și, dacă am și finalizat ceva din ceea ce mi-am propus, am avut și satisfacții.

Orice asistent care se bucură când realizează ceva, care se bucură când pacientul îi spune multumesc sau îi strânge mâna, este pe drumul cel bun. O simți. Dacă nu o simți, nu poți să faci profesia aceasta, care este foarte grea. Tu ești omul de legătură între medicul care este preocupat de diagnostic, e așa, mai tehnic, dacă vreți, și pacient. Așa că asistentul trebuie să fie cel care asigură suportul afectiv, care intră foarte mult în contact cu pacientul. Și, atunci când reușești să construiești această legătură cu pacientul, nu există decât reușita. Nu poate să existe altceva.

Trebuie să ai și modele. Să-ți alegi oameni pe care să vrei să-i urmezi, să vrei să-i depășești. Asta ține și de firea omului.

Se tot vorbește despre migrația asistenților medicali. Cum reușiți dumneavoastră să rămâneți la Filantropia? De ce nu vă tentează o altă țară? La fel și colegii dumneavoastră, cum de rămân aici? Mai mult, cum de se întorc dupa stagiile de pregătire în străinătate?

Am avut norocul de a pleca. Am fost plecată în diverse spitale, în diferite țări, inclusiv țări nordice. Nu am găsit nimic în plus față de ce avem noi în momentul de față în Filantropia. Dotările noastre sunt la nivelul lor sau chiar mai sus. Ba din contră, ei nu foloseau atâta tehnologie, cu atăta ușurință. Ei nu trimit imediat la ecograf, de exemplu. Noi nu am avut niciodată neajunsuri în Filantropia. De exemplu, avem anestezie epidurală disponibilă la îndemâna pacientelor 24 h/ 24 h. Avem gaz peroxid pe care îl administrăm pentru ușurarea durerilor, dacă pacienta nu vrea nicio anestezie sau intervenție pentru a-și calma durerile.

Nu am fost tentată să plec, dar câteva lucruri mi-au plăcut foarte mult acolo. Faptul că regulile sunt foarte bine stabilite – ”tu faci asta, tu faci asta”. Sarcinile sunt trasate foarte bine, nimeni nu intervine peste celălalt și ai încredere în omul cu care faci echipă. Riscul de a greși este foarte mic într-un astfel de sistem. În afară de salarii, aceasta ar fi singura diferență.

N-am fost, totuși, niciodată tentată să plec din țară, deși sora mea e stabilită în Statele Unite. Din contră, aș face orice s-o aduc înapoi.

N-aș pleca din România. Avem nevoie de oameni care să tragă lucrurile după ei, chiar și sistemul. Mă uit și la medicii tineri care pleacă la specializări în spitale foarte bune, în țări foarte bune. Sunt convinsă că sunt curtați și totuși se întorc. Pentru că ai un alt fel de satisfacție când ai venit în țărișoara ta și i-ai ajutat pe ai tăi. Și când știi că, odata cu tine și prin tine se produc schimbări în bine.

Cum ați defini colaborarea cu Ordinul Asistenților București?

Cu Filiala București mă simt extraordinar de bine și consider că ea este condusă exact de cine trebuie. După ce am stat de vorbă cu doamna Președinte, dupa primele 5 minute, am realizat că este o persoană la care te poți duce cu orice problemă și te ajută. Va susține întotdeauna asistentul medical, indiferent unde ar ajunge și ce studii ar face. O admir din multe puncte de vedere, unul fiind acela că a dezvoltat foarte mult filiala. Altul este energia pe care o are și dorința de a face lucrurile să meargă din ce în ce mai bine. Avem conferințe cu participări internaționale, comisii pe specialități la nivelul filialei care funcționează, cursuri și workshopuri ce vor ajuta foarte mult asistenții medicali din România să evolueze. A pus aceasta profesie într-o altă lumină.

Cred că Filiala București își face treaba foarte bine. Avem cei mai multi asistenți din țară și Filiala merge la foc continuu. Toate persoanele de acolo sunt niște persoane deosebite, cu rezultate foarte bune.

Legat de ce s-ar mai putea face, mi-ar plăcea ca la un moment dat Ministerul Educației să permită Ordinului să se implice în construirea programei școlare. Așa i-am putea pregăti mai bine pe viitorii colegi.

Ce planuri de viitor aveți?

Am obiective și pe termen scurt și pe termen lung. Mi-ar plăcea să rămân mereu la fel de activă și să am timp să deschid cărți și să citesc. Și tehnologia îmi place, e excepțională – poți intra imediat să citești articolul și, în câteva minute, ești deja cu un pas în față. Mi am propus să fac și un doctorat și sper să reușesc.

Apoi, mi-ar plăcea să conving mai mulți colegi că este necesară facultatea. Cred că pe partea de obstretică-ginecologie, noi, moașele, ne putem face simțită prezența mai mult. Putem fi mai incisive. Vrem să avem timpul necesar să urmărim sarcinile normale, după cum a fost reglementat prin lege. Să fim mai multe și să putem face asta. Trebuie, mai întâi, să câștigăm încrederea femeilor, care vor să știe ce implică să naști cu o moașă. Acesta este unul dintre obiectivele mele: să ne facem simțită prezența, să fim auzite, să putem face supraspecializări și dezvolta competențe.

Așa să fie, să le împliniți pe toate!