câștigătoarea unui premiu “Profesioniști în îngrijiri de calitate” în cadrul Galei 2016 a Premiilor de Excelență în Asistența Medicală – organizată de filiala Municipiului București a Ordinului Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România.

O discuție antrenantă, alertă, cu un ritm tipic oamenilor care lucrează la ”foc continuu”, emoționantă, pe alocuri, care vorbește despre spirit de echipă și dăruire, fără de care munca în acest domeniu nu pare posibilă.

O muncă grea, fizic și psihic, dar care, cred interlocutoarele mele, este singura care poate construi și desăvârși un asistent medical complet.

Ce am înțeles și cu ce gânduri am plecat la finalul întâlnirii? Mai întâi că e o muncă care seamănă mult cu cea a unui pompier, sau a unui militar – trebuie să fii tot timpul pregătit să intervii, iar coordonatorul este un fel de ”strateg pe un câmp de bătălie”, care dă “comanda” și toată lumea știe ce are de făcut. Apoi, am înțeles că profesioniștii în halat alb privesc cu nostalgie și oarecare tristețe spre perioada când și-au început cariera, când părinții îi îndemnau spre această profesie care părea cea mai onorantă și sigură – ”pentru că îți dădea o meserie”. Acum se simt neînțeleși, uitați sau, și mai rău, judecați și acuzați in-corpore, când unul dintre ei greșește. Iar munca lor este din ce în ce mai complicată.

Am vorbit cu o echipă care m-a cucerit prin sinceritate și care, la plecare, mi-a arătat cu mândrie trofeul primit la Gală, o dovadă pentru mine că au o imensă nevoie de recunoaștere, a noastră ca pacienți sau a noastră ca societate.

Echipa ATI cu care am vorbit este formată din -Rodica Cojocaru, asistent medical principal, asistentele – Cristina Stroe, Carmen Delcea, Adina Vătafu, Elena Ghergu, Eugenia Petre și medicul șef de secție Alida Moise.

Prin ce este specială munca într-o secție de anestezie și terapie intensivă?

Din anul 2000 sunt în aceeași unitate spitalicească, în aceeași secție – și, cred că special este prea puțin spus. O putem defini și așa, dar putem folosi și alte adjective, ca să putem înțelege ce înseamnă munca de aici. Eu m-am născut și am crescut în ATI. Am venit aici cu cunoștințe teoretice, iar pe cele practice le-am dobândit în decursul acestor ani. Părerea personală, după atâția ani – și nu cred că mi-o voi schimba până când voi ieși la pensie – este că aceasta este munca ce te împlinește. Asistentul medical care lucrează într-o secție ATI are calitatea profesională supremă pe care o poate avea un asistent medical. Munca de aici este un cumul al tuturor cunoștințelor dobândite în școală și, ulterior, în practică. Ea este o muncă complexă, atât din punct de vedere al efectuării tehnicilor în sine, al respectării unor protocoale, cât și al atitudinii, al implicării, al luării deciziilor și al asumării responsabilităților muncii. Asta cred eu (Rodica Cojocaru – asistent medical principal).

Eu cred că personalul care lucrează în ATI are un anumit spirit de aventură, într-o doză mai mare sau mai mică. De fiecare dată vii în contact cu cazuri noi și diferite din punctul de vedere al gravității. Satisfacția cea mai mare este atunci când vezi că pacientul vine întins, vânăt, fără puls și fără respirație și tu, împreună cu colegii tăi, acționezi și apoi vezi că omul își revine. De aceea cred și eu că munca aceasta este specială. Și este foarte grea. Eu am început în 1975, în acest spital, în această secție. Făceam de toate aici: anestezie, transfuzie, meargem în sală, în blocul operator, mă duceam la punctul de transfuzii etc. Funcționam după modelul suedez, în care asistenta de terapie intensivă știa de toate. Încet-încet, s-au separat sarcinile, s-au separat transfuziile, ceea ce a fost foarte bine, pentru că responsabilitatea este imensă și acolo, la transfuzii, și s-a separat și anestezia, căci acolo munca e diferită – trebuie să stai la capul pacienților să vezi când închid și deschid ochii. Dar, mai ales, este cu totul altceva să urmărești, postoperator, evoluția lor când vin de la sala de operație și până când pleacă pe picioarele lor, după o zi, două, trei, către cealaltă secție, pentru recuperare. Aceasta este satisfacția cea mai mare, mai mare decât aceasta nu cred că există alta într-o altă ramură a asistenței medicale.  Asta e părerea mea (Cristina Stroe).

Sunt din 1995 în ATI. Profesional vorbind, m-am născut aici. Eu nu știu decât secția ATI.  Cel care lucrează în această secție este un asistent complet – anestezie, terapie intensivă, transfuzii. Un astfel de om poate apoi să lucreze în orice altă secție.  Într-adevăr, răspunderea este foarte mare, iar munca – foarte complexă și obositoare. De multe ori cam uiți de problemele personale, de propria sănătate și de propria persoană și te implici în munca de aici fără a mai ține cont de program.  Și asta pentru că este o muncă frumoasă. Ca să lucrezi aici, trebuie să-ți placă ceea ce faci și să reușești să faci față provocărilor. Iar satisfacția cea mai mare este, într-adevăr, când vezi că pacientul vine grav și pleacă pe picioare. Atunci te simți victorios pentru că toată echipa a contribuit la ceva bun. (Carmen Delcea).

Colegele mele au cuprins aproape tot, dar cel mai important lucru este, consider eu, că lucrăm în echipă și responsabilitatea se împarte la toți. Dacă o ramură a unui copac are o problemă, nici copacul nu evoluează spre bine și se usucă. Cam așa este și munca noastră în echipă.  Dacă nu suntem uniți și, mai ales, în cazurile de urgență, dacă nu știm fiecare exact ce avem de făcut, rezultatele nu sunt cele dorite. Așa văd eu munca în ATI și așa trebuie să fie. Munca de echipă înseamnă să te înțelegi din priviri. Acesta este lucrul cel mai important într-o secție ATI (Adina Vătafu).

Da, trebuie ca fiecare să știm ce avem de făcut, ca să nu avem situații în care toate facem același lucru și altele rămân nefăcute. Munca de echipă este, într-adevăr, cea mai importantă într-o secție ATI (Elena Ghergu).

În ATI mai este important și cine și cum te coordonează. Pentru că, dacă nu ai un coordinator care știe ce să ceară, atunci se creează haos (Cristina Stroe).

Înțeleg că aici este ca la pompieri, trebuie să fii tot timpul pregătit să intervii, iar coordonatorul este un fel de strateg pe un câmp de bătălie: când se dă “ordinul”, toată lumea știe ce are de făcut.

Coordonatorul nu spune de două ori. Nu are timp. Nimeni dintre noi nu are cum să spună ”nu pot să fac” sau ”nu vreau”, fiindcă este vorba despre viața unui om. Terapia intensivă trebuie simțită, trebuie să vină din interior, altfel nu avem cum să mergem mai departe. Oricum, nu am face altă specialitate în afară de ATI (opinie comună).

Aș mai adăuga doar că satisfacțiile sunt imense. Când un pacient vine în stop cardio respirator și vezi că-și reia apoi funcțiile, ce poți să simți? Emoție și satisfacție maximă. Sau când ai un pacient care vine cu insuficiență renală și apoi reușește să scoată urină? Apropos de afirmația ca la noi trebuie să știi tot, să știți că la noi se face și dializă (Eugenia Petre).

Doamnă doctor, am înțeles că aceasta e o profesie în care ești un fel de strateg. Fiecare om din echipă își știe foarte bine rolul și strategul îi coordonează. Dar ești și un fel de pompier, ești mereu pregătit să intervii. Uiți problemele tale acasă, fiindcă trebuie să te concetrezi pe pacient. Și colegele dumneavoastră mi-au mai spus că e o muncă cu foarte multe satisfacții. Dumneavoastră cum simțiți că e munca unui medic într-o astfel de secție?

Vreau să subliniez mai întâi importanța conceptului de echipă, de echipă de asistente medicale, o echipă excelentă, care a fost premiată. Sunt persoane cu foarte multe calități și cu un suflet mare, că altfel n-ar sta în ATI. Ar pleca cât mai repede. Așa se formează o echipă performantă, din persoane foarte bune și profesional și cu multe calități umane. Doar așa rezistă în condițiile acestea de stres și de implicare maximă. Acesta este specificul nostru în ATI. Fiecare continuă și completează ce a făcut cel de dinainte, altfel degeaba a muncit colegul de dinainte, căci se pierde bătălia. În terapie, nu există vârfuri detașate de restul echipei. Toți membrii echipei trebuie să fie foarte buni profesional și să se încadreze în echipă.

Și din perspectiva celui care e foarte aproape de această echipă extraordinară, unită și oarecum omogenă, cum vă simțiți dumneavoastră, ca medic ATI?

Eu sunt foarte fericită că lucrez aici, că lucrez cu ele. Altfel aș fi plecat în altă parte. Din perspectiva asta, a echipei, este mult mai bine decât în alte părți, fiindcă, din alte puncte de vedere sunt mai multe lipsuri, probabil, decât într-un spital mare. Dar se compensează prin calitatea echipei. Este o echipă formidabilă.

În carierele dumneavoastră, ați avut cazuri care v-au impresionat în mod particular?

Da, de exemplu, în neurochirurgie, am avut un pacient de 17 ani operat pentru o tumoră pe creier. A ajuns la un moment dat la traheostomie, iar apoi a făcut o criză și i-am făcut jumătatea de diazepam care se făcea direct în venă, și a intrat imediat în stop respirator. Până să apuc să chem pe altcineva, am respirat cu gura la traheostom, printr-o bucățică de tifon. Atât am găsit la îndemână. Cred că am ventilat vreo jumătate de minut, după care a venit colega cu balonul. Și-a revenit, până la urmă.  Este o poveste pe care o țin minte și după 15 ani. A fost un moment cu totul special (Eugenia Petre).

Este greu de ales o poveste, căci sunt multe – în special, în cazul pacienților cronici cu care chiar intrăm uneori în sala de operații și care necesită o lună și mai mult de terapie intensivă, timp în care se muncește foarte mult. Și, exact cum a spus și doamna doctor, dacă o verigă lipsește sau este slabă, după aceea nu se mai obțin rezultatele scontate. Acestea sunt cazurile cu cele mai mari satisfacții, cele care rămân în memorie. Ne atașăm de fiecare, într-un anumit fel, fie că unii stau mult și le faci și partea medicală, dar și partea de nursing, fie că unele cazuri sunt cu totul speciale din diferite motive. (opinie comună).

Eu pot să nominalizez un caz aparte pentru mine. Un pacient cu o intervenție pe abdomen, care avea o stare septică, cu degradare treptată, îi cădea chiar și părul, cu edeme generalizate, un pacient despre care nimeni nu mai credea că scapă. Și culmea este că, prin îngrijire atentă, a scăpat și a plecat pe picioare. Îl chema Dima, un bărbat brunet. Deci sunt cazuri deosebite. Alt caz care m-a impresionat a fost un pacient cu insuficiență respiratorie care însă nu a răspuns manevrelor de resuscitare… (Cristina Stroe).

Completând la prima parte a discuției noastre despre munca în ATI – lucrul acesta nu prea se spune, în general: asistentele depun un foarte mare efort să facă față activităților care se desfășoară în terapie. De ce spun asta – asistentele termină o școală ca toate celelalte asistente de pe alte secții. Nu vin pregătite emoțional și, nici măcar profesional, în mod suplimentar față de celalalte și, evident, că au o frustrare când vor să facă ceva și nu înțeleg mare lucru, fiindcă aparatele și procedurile sunt atât de complicate în secția de terapie intensivă. Asistentele din echipa aceasta au o vârstă de acum, dar au trebuit să țină pasul cu tehnica. Iar, în ultimii aproape 15 ani, de când sunt eu aici, sunt foarte multe achizițiile tehnice, foarte multe aparate noi, multe proceduri noi, cu care ele au trebuit să se familiarizeze la locul de muncă. Să își rupă din timpul personal pentru asta. Deci, după ce că se consumă aici în ce fac, mai trebuie să se și pună la punct cu noile tehnologii. Deși sunt o serie de cursuri EMC, care sunt generoase, ele nu le sunt dedicate lor, celor de la ATI, în mod special. Iar atunci când apare un aparat, vin cei de la firmă o dată, de două ori, dar pe urmă trebuie să învețe singure să-l folosească.  Acesta este un mare efort care nu cred că este contabilizat undeva: faptul că ele se dezvoltă odată cu tehnologia. Iar Programul acesta de priorități naționale în ATI care ne-a permis să luam material și device-uri moderne, mai scumpe, mai performante, pe care altfel nu ni le-am fi permis, ne-a forțat să ne preocupam și mai mult să învățăm. De exemplu, pregătirea pentru o operație de by-pass sau o prostatectomie laparoscopică durează acum o oră, timp în care ele montează aparatura în sală. Este complicat. Trebuie să înțeleagă și alarme, și culori, să și regleze aparatura. Piuie prea tare, piuie prea încet…este un efort în plus, mai mare decât în alte secții (medicul șef de secție, Alida Moise).

Poate tocmai de aceea se și simt asistente medicale complete, pentru că acesta a fost mesajul pe care l-am auzit mai devreme.

Da, așa e, mai ales că aceste aparate vin și cu niște proceduri foarte stricte. Este o muncă în plus și asta. Și mai suntem și brancardiere și infirmiere din când în când.  N-ai ce să faci, e normal să faci asta când e nevoie. Și așa se mai prinde de noi și câte o durere și apoi încă una (Eugenia Petre).

Pentru că doamna doctor a scos în evidență un aspect interesant, aspectul emoțional, aș vrea să vorbim puțin și despre asta. Dumneavoastră aveți parte de foarte multe emoții, cum reușiți să vă protejați?

Nu avem voie să ne arătăm emoția în fața pacienților. Și încercăm să respectăm acest lucru. În timp, chiar și fără să vrei, te călești (opinie comună).

Însă ele rămân marcate în timp. Le văd. Mai ales când anumite cazuri din prezent le aduc aminte de cazuri dureroase din trecut. Este clar că impactul a fost atunci unul puternic și nu au putut să uite cazul respectiv (medicul șef de secție, Alida Moise).

Și cum reușiti, totuși? Ce faceți? Discutați între dumneavoastră, vorbiți cu un psiholog?

Facem lucruri frumoase împreună, ca să ne deconectăm. De exemplu, mergem la petreceri. Uneori mai facem o sfeștanie…și știm că avem cele mai bune intenții și facem tot ce ne stă în putință ca să ajutăm. Și așa căpătăm curaj să mergem mai departe.

Cum ați simțit momentul premierii de la Gală? Mi-aduc aminte de momentul urcării echipei pe scenă și abia așteptam să ne întâlnim, pentru că atunci ați avut o reacție emoționantă și autentică. Și am văzut o echipă foarte frumoasă.

Personal, m-am simțit foarte bine și la fel și soțul, căci am venit cu el. Și el este foarte bucuros că sunt apreciată la locul de muncă. Ne prinde tare bine o asemenea festivitate, caci ne simțim recompensate. Ieșim din mediul spitalului într-un mediu în care ne simțim puse în valoare (Cristina Stroe).

Pentru premiul de la OAMGMAMR București, eu am făcut propunerea și vreau să completez ceva. Nu știu dacă le spunem mulțumesc, de fiecare dată când sunt alături de noi la un caz, de câte ori fac un lucru deosebit, pe lângă activitatea de zi cu zi, care este foarte grea. Și atunci, măcar din când în când, simt nevoia să fac ceva special, ca să le mulțumesc. Eu așa simt ca trebuie să fac, ca și conducător al echipei. Trebuie să fac ceva ca ele să înțeleagă că noi, cei care lucrăm alături de ele, le apreciem. Că cei din conducerea spitalului –  fiindcă să știți că mi-a fost alături în trimiterea nominalizării și managerul spitalului – le apreciază și că ne dorim să reușim să îi convingem și pe alții. Fiindcă degeaba știm noi aici, între pereții spitalului, că suntem extraordinari, trebuie să știe și cei din afară, ca echipa să se simtă și mai apreciată pentru ce face aici. Și am impresia că în societate, în general, ești mult mai tentat să arăți cu degetul ce s-a făcut rău și nu ce s-a făcut bine. Având în vedere că este atât de mult de muncă și atât de mult consum și emoțional și fizic, o recunoaștere publică a efortului este mai mult decât binevenită.  Și cred că acest premiu ar trebui să le ajute pe colegele mele să conștientizeze mai mult că sunt valoroase, căci nu te poți duce să faci o propunere pentru un asemenea premiu, dacă nu ai argumente solide. Așa că îmi doresc să accepte că sunt bune. Asta le spun mereu și le încurajez în acest sens. Trebuie să schimbăm atitudinea care a predominat în spital, în trecut, de genul noi cu noi aici, nu ieșim în afară. Ele fac față foarte bine concurenței, așa că merită scoase ”la rampă” (medicul șef de secție, Alida Moise).

Felicitări că ați făcut-o! Să știți că Ordinul dorește să încurajeze acest lucru, să încurajeze asistenții să spună ”eu merit acest premiu” sau ” eu și colegul meu merităm acest premiu”.

Trecând acum la momentul tragic al accidentului de la Colectiv, ce vă aduceți aminte din perioada respectivă, cum v-a marcat momentul?

Eu am fost la spital în noaptea aceea când au venit răniții. Și, având băiatul de o seamă cu una dintre paciente, parcă l-am vazut pe el acolo. Mai ales că și lui îi place să meargă la concerte. Pur și simplu, din punctul meu de vedere, a fost poate cea mai lungă noapte de când lucrez aici. Nu neapărat ca efort, ci din punct de vedere emoțional. Din fericire, cazurile venite la noi nu au fost atât de grave și pacienții au plecat pe picioare, așa că am avut o foarte mare satisfacție (Eugenia Petre).

Față de cazurile pe care le avem noi de obicei în ATI, nu am avut pacienți atât de grav veniți de la Colectiv. Dar impactul emoțional a fost cu totul deosebit, legat de eveniment în general, deși, în sine, cazurile noastre nu au fost complicate. Însă o parte din colege au mers, timp de o săptămână, și au facut ture de zi și de noapte la Spitalul de Chirurgie Plastică și Arși. Colegele care au mers acolo au fost mai marcate de cazurile în sine. Acelea au fost mult mai complicate, într-adevăr. Iar cei care am rămas aici ne-am mobilizat și am făcut față cu brio solicitărilor din spital, chiar și cu mai puțin personal (medicul șef de secție, Alida Moise).

Care ar fi cea mai mare satisfacție a muncii de asistent medical în secția ATI?

Mi-aș dori să fiu sănătoasă și să pot face profesia aceasta mult timp de acum încolo și chiar să mă pensionez de aici, cu tot ce implică munca și cu tot ce va veni nou pe partea de îngrijire și de aparatură. Ne vom adapta și vom dobândi noi cunoștințe. Am visat întotdeauna să lucrez în secția ATI și vreau să-mi continui activitatea cu brio. Caracteristica cea mai importantă pentru această muncă este dăruirea și, implicit, dacă nu ne-am dărui, nu am putea profesa cu excelență și nu am putea rămâne în această specialitate (Rodica Cojocaru – asistent medical principal).

Doamna doctor, care este cea mai mare satisfacție a muncii din ATI?

Să poți să faci, de fiecare dată, tot ce trebuie. Asta prespune că știi, că vrei, că ai ce-ți trebuie. Că ai echipă cu care să lucrezi. Și când faci tot ce trebuie, lucrurile nu au cum să nu iasă bine. Dacă este acolo și Dumnezeu, căci uneori vrem și putem noi, dar nu întotdeauna vor și alte… entități. Când totul se aliniază și este bine, avem o mare satisfacție.

Doamnelor, v-ați sfătui copiii să îmbrățișeze profesia aceasta?

Da, da, aș face-o. De fapt, fiica mea, care a făcut jurnalism, mi-a reproșat de curând, într-un fel, că nu am canalizat-o spre această profesie. N-am făcut-o la vremea aceea, fiindcă mi s-a părut foarte grea munca mea în tinerețe. Am avut ture foarte lungi, copiii stăteau mult timp singuri, fiindcă și soțul lucra. Nu aveam telefon mobil să văd ce fac, să-i verific.  Este o meserie frumoasă, pe care eu, una, am făcut-o la îndemnul mamei mele, dar este și foarte solicitantă, într-adevăr. De aceea nu am încurajat-o pe fiica mea să o urmeze și ea (Cristina Stroe).

A fost și este greu, așa e, intervin colegele. Te privează, într-o anumită măsură, de multe momente din viața personală, dar acest lucru este compensate, dacă-ți place ce faci și reușești să salvezi oameni. Sunt într-adevăr perioade din zi când nu poți acorda familiei prezența și atenția ta – eu, de exemplu, trebuie să dorm 2-3 ore înainte și după tură. Iar acum este și mai solicitantă munca de asistent ATI față de acum 30 de ani. A apărut aparatură complexă, au apărut procedurile, a apărut calculatorul. Pe de altă parte, aparatura ne-a și făcut viața mai ușoară din alte puncte de vedere. Gândiți-vă la tensiometru, înainte pompam la pară, acum apăsăm pe un buton, spune o colegă. Înainte munca fizică era mult mai grea, până când au apărut aceste aparate moderne. Și pe mine m-au încurajat părinții să mă fac asistentă, mi-au spus că e o meserie frumoasă și nu te ninge, nu te plouă.

Eu am simțit că vreau să mă fac asistentă în clasa a 11-a. Așa am simțit eu atunci. Iar fetiței mele i-am spus, dacă-ți place, fă-te asistentă, dacă nu, nu. Dacă nu simți asta, nu ai ce să cauți în această profesie. Îți trebuie ceva venit din interior, nu neapărat talent, ca să poți face bine profesia pe care ți-o alegi (Eugenia Petre).

La mine în familie nu erau nici medici, nici asistenți medicali, ai mei nici măcar nu m-au lăsat să mă fac asistent medical. Dar mie mi-a plăcut, am vrut și asta am ales (Elena Ghergu).

Cândva, profesiile medicale erau privite ca fiind aspiraționale și mulți dintre părinții noștri, chiar fără să știe foarte multe lucruri despre ele, ne îndemnau să le urmăm.

Exact, liceul sanitar și liceul pedagogic erau foarte căutate și dacă intrai, erai considerat copil bun. Și ieșeai cu o specializare, ceea ce nu era puțin la vremea aceea.

Și ce s-a întâmplat de atunci, de ce s-a schimbat modul în care opinia publică percepe această profesie? De ce s-au răsturnat valorile?

Poate fiindcă oamenii au avut la un moment dat o experiență mai mult sau mai puțin plăcută și au povestit despre ea și s-a format o percepție… Așa, dacă se întâmplă ceva la calculator, se blochează calculatorarele de la Biroul de permise de conducere, de exemplu, oamenii trec repede peste acest lucru, mult mai repede decât atunci când sunt împărtășite experiențele negative prin care au trecut în interacțiunea cu sistemul medical. Se și generalizează prea mult greșelile individuale. Pe de o parte, este cumva de înțeles, fiindcă impactul e mare. Noi lucrăm cu oamenii și sănătatea lor. Nu este vorba despre a strica o mașină…Dar se și exagerează mult.

Iar mulți dintre cei care răspândesc aceste opinii negative și care generalizeză nu știu ce înseamnă, de fapt, să îngrijești un pacient, să fii la capul patului lui.

Este și inerția noastră, totuși. Ar trebui să existe niște lideri de opinie printre noi, profesori din diverse specialități, să zicem, care să iasă și să mai explice situația. În afară de perioada tragediei de la Colectiv, eu nu prea am văzut anesteziști să iasă să explice ce se întâmplă. Se vorbește în mass media despre diverse patologii și alte lucruri legate de profesia noastră, pe care medicii ar trebui să le lămurească.  Cred că, dacă liderii de opinie din specialitățile medicale ar lua o atitudine publică, poate că s-ar schimba ceva în percepția opiniei publice. Nu se încearcă, cu mici excepții, să se explice de ce au apărut acele cazuri negative și să le prezinte pe cele pozitive (medicul șef de secție, Alida Moise).

Ce așteptări aveți de la OAMGMAMR București? Vă doriți ceva în plus, ca profesioniști reprezentați de această organizație?

Poate că Ordinul ar putea da mai multe premii de recunoaștere a excelenței profesionale, gen – asistentul lunii, pe specialități, pe spitale, pe spital clinic, pe policlinică, pe cabinet medical. Ar fi o mândrie să ai în spital un Asistent al Lunii recunoscut de Ordin (medicul șef de secție, Alida Moise).

Și poate Ordinul ne poate ajuta să promovăm către Ministerul Sănătății recunoașterea activității de PFA ca vechime în muncă și găsirea unei modalități prin care asistentele care și-au finalizat pregătirea înainte de apariția facultăților de profil să poată da un examen (de echivalare), pentru a se putea încadra în aceeași treaptă de salarizare precum colegele lor care au absolvit facultatea, mai ales că fac o muncă de complexitate și răspundere similară. Sau poate promova sau susține obținerea unor facilități pentru noi (deși lucrăm în sistem, nu avem facilități la diferite investigații medicale sau pentru medicamente).

Doamnelor, vă mulțumesc pentru timpul acordat, ideile împărtășite și pentru sinceritatea dumneavoastră. Acest interviu de grup a fost o experiență cu totul specială. Mă bucur că am întâlnit o asemenea echipă!

 

A consemnat Mirela Mustață, Redactor E-Asistent, Specialist în comunicare și relații publice, PhD