Transplantul de organe face parte din top 10 progrese medicale din istorie (Episodul 2)

Timp aprox. de lectură: 8 minute

În numărul precedent vorbeam despre pașii care au precedat primul transplant de organe al cărui beneficiar a supraviețuit operației. Iar succesul avea loc în decembrie 1954, când doctorii Joseph Murray și David Hume au efectuat cu succes primul transplant de rinichi, în Boston, SUA.

Mai spuneam atunci că succesul general și acceptarea publică a donării și transplantului de organe în prezent se datorează echipelor multidisciplinare de cercetători, imunologi, chirurgi și avocați publici. Între timp, cercetarea propulsează acest domeniu cu progrese precum experimentele cu organe cultivate în laborator și multe altele, care merită amintite.

Dar, înainte de toate, să amintim și reușitele în domeniu legate de transplantul de ficat sau inimă de la donatori decedați, începând cu finalul anilor 1960, precum și despre inima artificială care oferea un timp de așteptare pentru găsirea unui donator.

După ce a efectuat peste 400 de transplanturi de plămâni la câini, echipa doctorului James Hardy de la Universitatea din Mississippi a transplantat în 1963 primul plămân uman de la un donator a cărui inimă se oprise. Primitorul, care primise transplantul din cauza diagnosticului de carcinom bronșic, a murit la 18 zile după operație.

Primul transplant experimental de ficat a fost efectuat de Dr. Stewart Welch la un câine și a presupus introducerea ficatului donatorului în abdomen fără îndepărtarea ficatului nativ. Insuficiența fluxului portal a cauzat eșecul grefei, care, la acea vreme, a fost atribuit respingerii mediate de ficat. În operațiile ulterioare, ficatul donatorului a înlocuit organul original. Deși îndepărtarea ficatului nu a împiedicat respingerea, această tehnică ortotopică rămâne standardul și în ziua de astăzi. În 1967, Dr. Thomas Starzl a efectuat primul transplant de ficat la un om la Universitatea din Colorado, ajutat de rezultatele modelului canin și de imunosupresia pe bază de azatioprină și steroizi. Primii trei pacienți au supraviețuit între 7 și 22 de zile. Doctorii Starzl și Calne au perfecționat tehnicile chirurgicale, conservarea organelor și imunosupresia până în anii 1970, în timp ce ratele de supraviețuire la un an au rămas sub 25%. Această investigație a continuat, iar descoperirea și utilizarea clinică a ciclosporinei la sfârșitul anilor 1970 au crescut perioada de supraviețuire.

În ceea ce privește transplantul de inimă, doctorul Christiaan Barnard, un chirurg cardiotoracic sud-african, și fratele său, un alt chirurg cardiolog, au fost printre cei care au practicat la câini tehnicile de transplant cardiac ce fuseseră dezvoltate de doctorul Norman Shumway la Universitatea Stanford. Barnard și-a luat un concediu sabatic la Universitatea din Virginia pentru a dobândi experiență cu imunosupresia folosită la pacienții cu transplant renal. După ce a efectuat cu succes un transplant renal, Barnard a încercat primul transplant de inimă din lume. Legea sud-africană era vagă, în sensul că prevedea că un pacient era mort doar după ce un medic declara decesul. Barnard a declarat-o pe Denise Darvall, în vârstă de 25 de ani, moartă, după ce un accident de mașină i-a provocat un traumatism cranian ireversibil. Barnard a deconectat ventilatorul și a așteptat până când electrocardiograma a indicat absența debitului cardiac, aproximativ 6 minute. Beneficiarul, Louis Washansky, care fusese până la transplant țintuit la pat cu diabet, boală cardiacă ischemică și insuficiență cardiacă, a murit la 18 zile după operație. Următorii pacienți ai lui Barnard au avut rezultate mai bune; al doilea a dus o viață activă timp de aproape 19 luni, iar al cincilea și al șaselea pacient au trăit 12 și, respectiv, 24 de ani.

După ce propriul său tată murise din cauza unei boli de inimă, doctorul Robert Jarvik a inventat o tehnologie complet nouă pentru domeniul transplanturilor. La Universitatea din Utah, Jarvik a proiectat o inimă complet artificială, Jarvik-7. În 1982, doctorul William DeVries și echipa sa sub conducerea doctorului Reemtsma de la Universitatea din Utah, au petrecut 7 ore în sala de operație pentru a implanta Jarvik-7, primul implant de inimă artificială totală la un om. Această versiune de implant a necesitat ca pacientul să fie atașat la un compresor de aer de 350 de kilograme, iar pacientul a trăit în spital timp de 112 zile. Jarvik-7 a fost implantat la peste 150 de pacienți în anii 1990, atunci când inimile lor erau prea deteriorate pentru alte intervenții, până când au fost identificați donatori.

În ceea ce privește reglementarea și organizarea, acestea au ajutat ca transplantul să fie acceptat pe scară largă de către public. Prima implicare guvernamentală semnificativă în SUA în domeniul transplantului a fost Legea națională uniformă privind donațiile anatomice, elaborată în 1967. Aceasta a permis persoanelor fizice sau rudelor apropiate să doneze organe și/sau țesuturi pentru transplant în momentul decesului. Comunitatea medicală însăși a trebuit să ia decizii cu privire la aspecte unice în domeniul transplantului. Criteriile oficiale pentru moartea cerebrală au fost stabilite abia în 1968 de către un comitet de la Harvard Medical School. Raportul urmărea să definească coma ireversibilă ca fiind un criteriu de deces pentru a diminua povara pe care o reprezintă pacienții în comă permanentă pentru familii și spitale și pentru a clarifica controversele legate de obținerea de organe pentru transplant. Donarea după moartea cerebrală a devenit cea mai frecventă formă de donare.

Până la sfârșitul anilor 1960, fiecare centru de transplant era responsabil în mod individual de găsirea donatorilor și de recuperarea organelor. Centrele au înființat bănci de organe, care se ocupau de logistica donatorilor. În cazul în care un potențial donator nu se potrivea cu niciun primitor din acel centru de transplant, nu exista nicio modalitate de a potrivi organele cu primitorii din altă parte.

Pentru a depăși această barieră, în 1977, Fundația pentru procurarea de organe din sud-estul țării (SEOPF) a creat o bază de date computerizată pentru a crește eficiența potrivirii organelor cu un pacient compatibil din orice instituție membră. Această bază de date, denumită baza de date United Network for Organ Sharing (UNOS), a fost revoluționară. În 1982, SEOPF a deschis un centru de apeluri în statul Virginia, SUA, care a funcționat în permanență de atunci și care astăzi este Centrul de organe UNOS.

În 1984, Legea națională privind transplantul de organe a creat o rețea națională pentru alocarea de organe și colectarea de date privind donarea, transplantul și rezultatele pacienților. În 2013, criteriile pentru donatori s-au extins pentru a include un grup mai mare de potențiali donatori compatibili pentru primitori. Pe vremuri excluse de la donare, persoanele cu virusul imunodeficienței umane pot acum să doneze la pacienți cu același statut viral. Tratamentul actual al hepatitei C permite transplantul de organe pozitive la hepatita C și, ulterior, tratamentul și vindecarea.

În loc de concluzii…

În prezent, peste 110.000 de pacienți din Statele Unite se află pe lista de așteptare a UNOS pentru un transplant de organe care le poate salva sau îmbunătăți dramatic viața.

Numai în Statele Unite, peste 800.000 de pacienți și-au salvat sau și-au îmbunătățit semnificativ viața datorită transplantului, de când a început înregistrarea națională de către Rețeaua de prelevare și transplant de organe în 1988.

În același timp, potrivit unor surse,[1] în România pacienții așteaptă trei-patru ani pentru un rinichi nou. Unii bolnavii sunt chemați pentru transplant și după 18 ani de dializă.

Această nevoie evidentă ne spune că știința în continuă evoluție din spatele transplantului merită să mulțumească experților în știința fundamentală, imunologie, chirurgie, biologie și transplant. Și aceasta pentru că, în ultimii 70 de ani, oamenii de știință, medicii și pacienții au transformat transplantul din mitologie în realitate.

Însă doar timpul ne va spune unde ne vor duce următorii 70 de ani și dacă vor putea face lucrurile mai simple pentru cei care au nevoie de transplant.

Mirela Mustață, Redactor executiv E-asistent

Surse de documentare:

[1] În România, pacienții așteaptă trei-patru ani pentru un rinichi nou. Unii bolnavii sunt chemați pentru transplant și după 18 ani de dializă (euronews.ro)