Cercetătorii au ajuns la o înțelegere mai nuanțată și cuprinzătoare a Bolii Alzheimer și a demenței, în general

Timp aproximativ de lectură: 9 minute

Dintre toate provocările medicale cu care s-au confruntat oamenii de știință, boala Alzheimer, cea mai frecventă formă de demență, a fost una dintre cele mai dificile. Între 1995 și 2021, s-au investit zeci de miliarde de dolari în cercetare, însă nu s-a reușit descoperirea niciunui medicament capabil să încetinească boala. În 2025 vor fi în curs de desfășurare 182 de studii clinice pentru tratamentul bolii Alzheimer – o creștere de 11% față de anul precedent – în care vor fi testate 138 de medicamente diferite, dintre care 12 își vor încheia studiile finale de „fază 3” în acest an. Toate aceste cercetări și studii clinice reflectă o înțelegere din ce în ce mai sofisticată a proceselor moleculare care ar putea sta la baza bolii Alzheimer și a demenței, în general.

În anii 2000, cercetătorii dezbăteau care dintre cei mai importanți markeri din creier ai bolii Alzeheimer, plăcile de amiloid sau încurcăturile neurofibrilare tau, sunt principalii factori determinanți. Balanța a înclinat spre plăcile de amiloid. Ipoteza amiloidului a fost susținută de dovezi genetice, care au arătat că mutațiile în gene-cheie din cadrul familiilor sunt legate de apariția timpurie a bolii.

Faptul că cele două medicamente care tratează Alzheimer –lecanemab și donanemab, care au ajuns pe piață în 2023 și, respectiv, 2024, care țintesc eliminarea amiloidului, oferă un ajutor, chiar dacă moderat, multor pacienți, demonstrează că plăcile de amiloid joacă un rol în progresia bolii. Aceste medicamente încetinesc progresia bolii cu aproximativ o treime, conform studiilor clinice, ceea ce înseamnă că pacienții își pot păstra calitatea vieții pentru mai mult timp.

Din păcate, „ipoteza plăcilor de amiloid„, care a dominat de atunci domeniul și a informat multe cercetări privind dezvoltarea de medicamente, a dat puține roade. Cercetătorii cred acum că ipoteza amiloidului este incompletă, în timp ce alte ipoteze privind cauzalitatea bolii au rămas neexplorate. Alți factori, inclusiv neuroinflamarea, stresul metabolic, degenerarea vasculară și încâlcirea proteinelor tau, sunt din ce în ce mai importanți pe măsură ce boala progresează, cred din ce în ce mai mulți cercetători. Astfel, James Rowe, profesor de neurologie cognitivă la Universitatea Cambridge, spune că, deși acumularea de amiloid este un „declanșator timpuriu” critic al bolii, în momentul în care pacienții ajung la clinică există alte procese neuronale care accelerează boala. Acestea includ acumularea unei versiuni deformate a unei proteine numite tau; creșterea stresului metabolic asupra celulelor creierului; neuroinflamarea și degenerarea alimentării cu sânge a creierului. Ca urmare, în prezent, cele 138 de medicamente în 182 de studii clinice vizează multe procese biologice diferite, cum ar fi inflamația, disfuncția metabolică, sănătatea sinaptică și sistemul vascular.

Alte teme emergente în cercetare includ concentrarea din ce în ce mai mare asupra terapiilor combinate, care ar acționa simultan pe diferite căi, și utilizarea biomarkerilor pentru a permite diagnostice mai timpurii și mai precise. Acest lucru ar garanta că studiile privind medicamentele pentru Alzheimer includ numai pacienți care suferă efectiv de această formă specifică de demență – un criteriu pe care multe studii inițiale nu au reușit să îl depășească.

Se pune, de asemenea, mai mult accent pe înțelegerea dimensiunii genetice a bolii, mai ales că studii anterioare arată că genetica poate crește riscul unei persoane de a dezvolta boala Alzheimer. O variantă genetică asociată cu evoluția bolii Alzheimer este presenilina 2 (PSEN2), care este corelată cu un risc crescut de apariție timpurie a bolii Alzheimer familiale (EOFAD).

Cercetătorii au descoperit un bărbat în vârstă de 75 de ani considerat un „evadat” din Alzheimer, deoarece nu a prezentat încă semne ale bolii, în ciuda mutației genei PSEN2 din familia sa. Oamenii de știință, al căror studiu a fost publicat recent în revista Nature, încearcă acum să găsească mecanismul care stă la baza rezistenței creierului său, în speranța de a identifica noi ținte terapeutice pentru boala Alzheimer.

Într-o altă abordare, un studiu recent constată o legătură între tulburările de dispoziție apărute sau reapărute spre sfârșitul vieții și riscul de a dezvolta demență. Tulburările de dispoziție la sfârșitul vieții sunt probleme de sănătate mintală, cum ar fi depresia sau boala bipolară, care apar pentru prima dată sau reapar la o vârstă înaintată. Cercetările anterioare arătaseră deja că persoanele cu o tulburare de dispoziție de lungă durată pot prezenta un risc mai mare de a dezvolta demență. Un nou studiu a constatat că persoanele cu aceste tulburări de dispoziție la sfârșitul vieții au cantități mai mari de proteine beta-amiloide și tau în creier decât cele care nu au probleme de sănătate mintală cu debut tardiv.

Cercetătorii au descoperit, de asemenea, că aceste niveluri anormale de proteine din creier pot fi detectate cu aproximativ 7 ani înainte de apariția primelor simptome tradiționale de demență. „Întâlnim adesea cazuri în practica clinică în care pacienții care dezvoltă tulburări de dispoziție mai târziu în viață – după vârsta de 40 de ani – progresează în cele din urmă spre demență”, a declarat Dr. Keisuke Takahata, cercetător șef la National Institutes for Quantum Science and Technology din Japonia, pentru Medical News Today. Studiul condus de Dr. Takahata sugerează că astfel de tulburări de dispoziție pot reprezenta, în unele cazuri, simptome timpurii ale neurodegenerației. Studiile postmortem anterioare asupra creierului sugerează, de asemenea, că depresia și demența care apar la bătrânețe au patologii comune. Cu toate acestea, mecanismele fiziopatologice subiacente au rămas neclare, a explicat el. Alți cercetători subliniază că, dacă depresia sau mania după vârsta de 40 de ani semnalează patologia de bază a demenței cu peste șapte ani înainte de simptomele cognitive, se poate câștiga o fereastră terapeutică fără precedent pentru întârzierea debutului manifestărilor bolii.

De asemenea, un nou studiu a identificat un simplu test de sânge utilizat pentru măsurarea rezistenței la insulină care ar putea, de asemenea, să ajute medicii să determine care persoane cu boala Alzheimer în stadiu incipient sunt cele mai susceptibile de a suferi un declin cognitiv rapid. Testul a constatat că o rezistență mai mare la insulină indică riscul accelerării declinului cognitiv. Persoanele aflate în stadiul incipient al bolii Alzheimer încep să prezinte o ușoară deteriorare cognitivă care le poate afecta memoria și capacitatea de a îndeplini sarcini și de a comunica. Studiile anterioare au arătat că detectarea bolii Alzheimer în stadiul incipient permite ca medicamentele disponibile în prezent și modificările stilului de viață precum managementul stresului, exercițiile fizice și limitarea consumului de carne să fie mai eficace în încetinirea evoluției bolii.

La încheierea studiului, echipa de cercetare a constatat că, atunci când a grupat participanții la studiu în funcție de rezultatele indicelui de rezistență la insulină, cei din grupul cu cel mai ridicat indice au prezentat o deteriorare mai rapidă a declinului cognitiv decât cei cu rezultate mai scăzute ale indicelui. În ceea ce privește următorii pași în această cercetare, cercetătoarea care a condus studiul a declarat că grupul de cercetare explorează în prezent dacă indicele acesta se corelează, de asemenea, cu biomarkerii neuroimagistici de degenerare a creierului.

Următorul obiectiv al cercetătorilor este de a integra profilul metabolic cu datele genetice și imagistice pentru a rafina modelele de risc și pentru a ghida intervențiile timpurii și personalizate.

Un alt studiu cu o abordare novatoare, condus de cercetători de la Samsung Medical Center din Coreea de Sud, a examinat prevalența bolii Alzheimer la supraviețuitoarele cancerului mamar. Oamenii de știință implicați în noul studiu au utilizat date de la Serviciul național coreean de asigurări de sănătate pentru a examina riscul de Alzheimer la supraviețuitoarele cancerului de sân. Ei au inclus un grup de aproximativ 70 000 de supraviețuitoare ale cancerului de sân și un grup de control de aproximativ 180 000 de femei. Participanții au suferit intervenții chirurgicale și tratamente pentru cancer între 2010 și 2016; cercetătorii au utilizat o medie de 7 ani de date de urmărire pentru supraviețuitorii cancerului de sân. Cel mai frecvent tratament împotriva cancerului pentru grup a fost radioterapia, pe care au primit-o 71,7% din grup. Mai mult de jumătate dintre femei au primit medicamente de chimioterapie, iar aproape jumătate au primit tratamente hormonale.

În comparație cu grupul de control, femeile care au urmat un tratament împotriva cancerului de sân au prezentat un risc cu 8% mai mic de a dezvolta Alzheimer. Această reducere a riscului a fost cea mai pronunțată în rândul femeilor care au fost supuse radioterapiei, ceea ce i-a făcut pe cercetători să creadă că radiațiile ar fi putut fi responsabile pentru scăderea riscului de Alzheimer. Cu toate acestea, oamenii de știință au observat că acest efect protector a dispărut cu timpul. În timp ce radioterapia a arătat un potențial beneficiu protector, studiul nu a găsit niciun impact semnificativ asupra riscului de Alzheimer din partea altor tratamente. Autorii subliniază necesitatea unor cercetări suplimentare, menționând că perioada maximă de urmărire în acest studiu a fost de doar 11 ani, ceea ce a fost potențial prea scurt pentru a înțelege pe deplin relația pe termen lung dintre tratamentele pentru cancerul de sân și riscul de Alzheimer. Mecanismele biologice din spatele acestui risc mai scăzut pe termen scurt sunt potențialul radioterapiei de a reduce astroglioza și microglioza și de a avea efecte antiinflamatorii și neuroprotectoare. Aceasta este una dintre ipotezele avansate de cercetători, însă sunt necesare mai multe cercetări pe termen lung în acest domeniu.

De asemenea, actualizarea din 2024 a Comisiei Lancet privind demența aduce și ea noi dovezi dătătoare de speranță cu privire la prevenirea, intervenția și îngrijirea demenței. Există multe constatări din diferite studii care arată modul în care rezerva cognitivă și fizică se dezvoltă pe parcursul vieții și modul în care reducerea daunelor vasculare (de exemplu, prin eliminarea fumatului și tratarea hipertensiunii arteriale) este probabil să contribuie la reducerea incidenței demenței legate de vârstă. Dovezile sunt din ce în ce mai numeroase și mai puternice că abordarea numeroșilor factori de risc pentru sănătate, în general, precum un nivel scăzut al educației, pierderea auzului, hipertensiune arterială, fumat, obezitate, depresie, inactivitate fizică, diabet, consum excesiv de alcool, leziuni cerebrale traumatice, poluarea aerului și izolarea socială, reduce riscul de a dezvolta demență. Deși abordarea factorilor de risc într-un stadiu timpuriu al vieții este de dorit, există, de asemenea, beneficii din abordarea riscurilor pe tot parcursul vieții; niciodată nu este prea devreme sau prea târziu pentru a reduce riscul de demență. Multe dintre dovezi sugerează că intervențiile la mijlocul vieții sunt importante, dar unii factori de risc își au originea la nivelul societății și pe tot parcursul vieții.

Progresele substanțiale în înțelegerea protecției și a riscului și în intervențiile farmacologice și ne-farmacologice pentru persoanele cu demență înseamnă că, acum mai mult ca niciodată, putem preveni, diagnostica și ține sub control demența, inclusiv boala Alzheimer, din ce în ce mai bine, îmbunătățind viața persoanelor, familiilor și societății.

Mirela Mustață, redactor executiv

Surse de documentare:

Cercetătorii au ajuns la o înțelegere mai nuanțată și cuprinzătoare a Bolii Alzheimer și a demenței, în general

Timp aproximativ de lectură: 9 minute

Arhive

Recomandări

Link-uri utile