Monografie de Roxana Maria Nemeș, Ed. Prouniversitaria, 2022

Astmul, o boală cu o vechime istorică incredibilă, cu relatări datând din epoca faraonilor și din anul 450 I.Hr., care a marcat și intrarea în analele patologiei respiratorii a denumirii etimologice a bolii (descrisă de Hipocrate din Kos) sub numele grecesc „gâfâit”, a pus, de-a lungul timpului, probleme serioase de natură epidemiologică, diagnostică și terapeutică. Parcurgerea unui drum lung de descifrare patogenică a bolii a fost corelată cu conturarea unor strategii terapeutice și a unor definiții diagnostice. Astfel, rând pe rând s-a crezut că este o boală emoțională, psihosomatică, că poate fi tratată cu cloroform, pilocarpină i.v., adrenalină etc., pentru că ulterior să se instaleze epoca autoritară a corticosteroizilor inițial orali, injectabili și apoi inhalatori și a combinațiilor cu bronhodilatatoare de lungă durată. Ei au domnit decenii, ca în final să asistăm la progresul către terapiile biologice, cele mai recente achiziții terapeutice. Progresul a mers odată cu deconspirarea, pe parcurs, a din ce în ce mai multor cazuri de astm la copii și adulți, ajungând astfel la cifre impresionante la nivel global: 300 de milioane de cazuri și peste 250.000 de decese anual. Și etapa diagnostică s-a regrupat din mers, plecând de la o clasificare simplă cu astm atopic, infecțios, mixt și ajungând la fenotipuri, genotipuri, endotipuri, ierarhizări care au păstrat ritmul dictat de explorarea funcțională, de investigația bronhoscopică și de corelațiile cu markeri biologici; aceștia s-au lăsat cu greu descoperiți, dar s-au dovedit a fi de utilitate maximă în noua eră a terapiei biologice.