Interviu cu Mihaela Sandu, Asistent-șef, secția obstetrică și Gabriela Ciobanu, Asistent-șef, secția de neonatologie, ambele moașe licențiate la Spitalul Clinic de Obstetrică și Ginecologie Filantropia

Premiu FilantropiaVorbim despre două dintre membrele echipei de moașe care oferă cursul “Școala Viitorilor Părinți” la Spitalul Clinic Filantropia. În anul 2000, când au pornit la drum, echipa era formată din moașe tinere, la început de carieră, care s-au pregătit zi de zi, sub îndrumarea Șefului de Clinică, Profesor Dr. Peltecu, și a unei moașe cu experiență, precum și cu ajutorul unor cursuri ținute în spital în colaborare cu Asociația Moașelor din Marea Britanie.

În primul an, moașele de la Filantropia pășeau cu emoție în fața cursantelor- de cele mai multe ori viitoare mămici însoțite de mamele lor, dar nu și de parteneri. Au reușit să le câștige încrederea viitoarelor mămici prin căldură, implicare, dăruire și profesionalism. Treptat- treptat au început să apară și viitorii tătici la cursuri. Din ce în ce mai mulți, pentru că se anunțau unii pe alții. Când, la sfârșit, primeau diploma -”Cel mai bun tătic”, aveau ochii în lacrimi.

Școala nu a stat, însă, pe loc. Conținutul cursurilor “Școlii Viitorilor Părinți” a fost permanent adaptat la cerințele momentului, pentru a ține pasul și a reflecta ultimele descoperiri științifice din domeniu.

Pentru rezultatele deosebite obținute, echipa “Școala Viitorilor Părinți” de la Spitalul Clinic Filantropia a fost premiată în cadrul secțiunii Echipă Medicală – Secțiunea “Mama și Copilul” la a IV-a ediție a Galei premiilor de excelență OAMGMAMR filiala București.

Sunt românii deschiși și interesați să învețe să devină părinți?

MS Cred că vor să fie mai pregătiți, de aceea sunt interesați de aceste cursuri. Pentru că, altfel, nu am fi avut un număr așa de mare de participanți la curs, săptămână de săptămână. Sunt minimum 30 de participanți pe curs. Noi îl ținem de obicei în amfiteatrul spitalului, care are o capacitate de 90 de locuri. Au fost situații în care a trebuit să suplimentăm numărul de scaune luându-le din biblioteca spitalului. Practic, viitorii părinți sunt din ce în ce mai implicați. Acesta a fost, de altfel, și scopul cursului, să implicăm cât mai mult și partenerul în îngrijirea copilului și chiar în actul nașterii. Avem 4 module, iar cursul durează 4 săptămâni (4 marți la rând, fiecare întâlnire fiind de 2 ore). Sigur, noi ne propunem 2 ore, dar ajungem, uneori, și la 3 ore și jumătate. Începem cu mici prezentări teoretice, după care facem o lecție deschisă. Viitorii părinți ne adresează întrebări și noi ne adaptăm la temele care îi interesează pe ei. A fost o perioadă în care s-a vorbit foarte mult despre cezariană, iar acum ne-am întors foarte mult la discuții despre nașterea vaginală. Din ce în ce mai multe viitoare mămici aleg nașterile vaginale, naturale, fără intervenții medicamentoase. Am observat această schimbare acum 2 ani.

GC – Acum 10 ani, când m-am alăturat eu acestui proiect, românii nu erau atât de încântați să devină părinți. Acum sunt din ce în ce mai deschiși ideii și își doresc să aibă nu numai un copil – media de până acum – ci 2 sau chiar 3. Sunt foarte interesați și să vină la Școala Părinților, ca să afle cum trebuie să se pregătească, cum să îngrijească bebelușul. Își dau seama că informațiile la care au acces pe internet nu îi ajută prea mult. Și atunci vor să ia informația de la sursă. Au încredere în noi, ne caută și după curs și ne întreabă, dacă nu se descurcă într-o anumită privință. Da, sunt din ce în ce mai interesați. Citesc, pun foarte multe întrebări, vin pregătiți la discuții, mai ales față de acum 10 ani. Acum sunt din ce în ce mai interesați și pregătiți.

Cât de mult credeți că ați reușit să zduncinați tiparele clasice în care bunica sau nașa erau ”guru” pentru educația viitorilor părinți?

MS O perioadă de timp, cursantele veneau însoțite de mame. Prin 2003-2004 am avut o perioadă cu ceva întreruperi, fiindcă nu făceam față programului și turelor, noi fiind voluntari. Din 2005 încoace am încercat să nu mai întrerupem programul. Și întreruperile au fost la minimum, de exemplu, dacă a picat o zi de marți într-o zi de sărbătoare națională, 1 decembrie sau alte zile libere, să zicem. Oricum am încercat să recuperăm pe parcurs acea zi liberă. În perioada de început, cursantele erau însoțite, cel mai adesea, de mame, după care am reușit să îi implicăm și pe tați și chiar să le spunem doamnelor să îi invite chiar și în sala de nașteri pentru a le sprijini în timpul travaliului. Și unii dintre ei preferă să rămână chiar și la naștere.

GCCâteodată vin la curs doar viitori tătici, fără mămici. Dacă viitoarea mămică nu poate să vină la o ședință, vine tăticul. Sunt foarte dornici să nu piardă informația și vin singuri. Este o schimbare de atitudine și lucrul acesta este îmbucurător. În felul acesta poate ne schimbăm și noi mentalitatea, potrivit căreia copilul este numai responsabilitatea mamei, iar tatăl nu se implică nici în creșterea, nici in educația lui. Din punctul meu de vedere, relația dintre tată și copil este la fel de puternică ca cea dintre mamă și copil. Asta este o familie: 2 adulți și cel puțin un copil. Astfel părinții au un interes comun, au o grijă comună, o bucurie comună. Din punctul meu de vedere, copilul îi leagă pe cei doi parteneri și atunci se formează o adevărată familie.

Și cum ați reușit să îi faceți pe tătici să vină?

MSCred că insistând cu acest aspect în discuția noastră cu gravidele, ele au început să îi atragă ușor-ușor pe parteneri. Iar în momentul în care bărbații au venit la curs, au văzut că nu le arătăm filme horror cu nașteri, ci niște filmulețe de desene animate cu procesul nașterii. Am pus accentul pe suportul psihic pe care ei îl pot da în travaliu și cât de important este ca ei să fie acolo, să le ajute, fiind nașterea familiei lor. Cu asta am reușit să îi atragem.

Credeți că a ajutat și faptul că erați tinere, de vârsta lor?

MSEste posibil, da, dar cred că, în primul și primul rând, au înțeles care este rolul lor. Am reușit să îi convingem că sunt importanți și că trebuie să fie acolo pentru partenere și pentru copilul lor.

Voi cum ați ajuns să faceți “Școala Viitorilor Părinți”, cum a pornit proiectul acesta?

MSCel puțin la nivelul spitalului nostru, a pornit de la Asociația Moașelor din România. Una dintre colegele mele era vice-președinte și era foarte implicată. A și fost una dintre cele care a reușit să convingă mai departe, aducând colege de aceeași vârstă. Marea lor majoritate erau din Municipal și din Polizu, chiar în perioada înființării facultăților de moașe. Ele aveau colaborări și cu Asociația Moașelor din Anglia. Sunt cele care au fost plecate în 1999-2000 în Bulgaria și apoi în Anglia. Au plecat 2, dar a fost suficient – au venit extrem de încântate și de atunci au realizat că așa putem fi valorizate mai mult, mai ales că moașa era, la momentul respectiv, o persoană care făcea strict ce îi spunea medicul și nu cred că realiza ce verigă importantă era ea între gravidă și medic. Atunci ne-am apucat de aceste cursuri. Eram foarte la început – eu în 1999 am dat concurs la Filantropia și mi-am început activitatea pe 3 ianuarie 2000. Am fost foarte atrasă și mi-a plăcut extrem de tare. Atunci cred că aveam 1-2-3 participante maximum și aproape niciodată venite din afară, ci doare gravide internate la noi în spital. Apoi s-a dus vestea din gură în gură că se țin aceste cursuri gratuite, că le învățăm proceduri de respirație, că le învățăm metode naturale de calmare a durerii, poziții de alăptare. Fiecare dintre noi veneam cu completări, în funcție de ce învățam nou, inclusiv după stadiile de pregătire în străinătate, unde am început să mergem și noi, cele tinere. Am făcut o echipă foarte bună la nivelul spitalului și am continuat cursurile, fără să întrerupem niciun an, în comparație cu alte maternități, care au pornit mai târziu cursurile (după 2006).

Care este componența echipei?

MSEchipa principală, cele care venim frecvent la cursuri, suntem 5. Noi suntem oricum 12 moașe pe sălile de nașteri, dar cele foarte tinere, împreună cu cele din generația mea, suntem cele care participăm la curs. Pe cele foarte tinere le formăm. Ele vin la partea introductivă – prezentarea spitalului sau care sunt semnele premergătoare nașterii, iar noi, cele cu experiență, asigurăm partea de nașteri, iar pe Gabriela Ciobanu am reușit s-o implicăm pe partea de îngrijire nou născuți și alăptare.

GC – Eu vorbesc despre îngrijirea nou-născutului: la ce să se aștepte părinții de la nou născut, noțiuni de îngrijire – băița, toaleta ombilicală – și, în ultima parte a cursului, discutăm despre alăptare și cât de importantă este ea, atât pentru copil, cât și pentru mamă. Avem o lecție dedicată alăptatului, în care milităm pentru lucrul acesta și sperăm să mișcăm lucrurile în România, să le ajutăm pe mame, pe părinți, să înțeleagă importanța alăptatului la sân. Pentru că, daca ei înțeleg acest lucru, vom avea o evoluție foarte pozitivă. Deja am observat că mămicile își doresc să alăpteze cât mai mult și multe reușesc să ajungă până la 6 luni. Din punct de vedere statistic, s-a constatat că acum 7-8 ani rata de alăptare până la vârsta de 6 luni era undeva la 3-5% în România, în timp ce acum suntem undeva la 12%. Este încă infim, dar este totuși o creștere în ultimii ani. Și cred eu că a contribuit foarte mult și faptul că noi milităm pentru acest lucru, că le spunem că alăptatul este cel mai important, că nu trebuie să renunțe. În primul rând, nu este dreptul lor ca mame să aleagă dacă alăptează sau nu, ci este dreptul copilului să fie alăptat, hrănit cu cel mai bun lapte, hrana cea mai potrivită pentru vârsta lui. De altceva nu are nevoie până la 6 luni. Nu pot să spun că este numai meritul nostru, al Școlii Viitorilor Părinți, că a crescut rata de alăptare până la 6 luni. Probabil că sunt și mulți alți factori. Dar noi am contribuit în mod sigur. Și a crescut adresabilitatea față de spital. A contat că în spital, după naștere, le aducem copilul în salon, li-l punem la sân și nu le dăm biberoane. Venind la Școala Viitorilor Părinți, mamele știu ce le așteaptă. Nu mai sunt luate pe surprindere. În schimb, multe mame care nu au fost la curs sunt surprinse când le aducem copilul în salon și ne spun “credeam că dumneavoastră aveți grijă de el și nu ni-l aduceți atât de repede să stăm cu el în salon.” În momentul în care ele sunt informate, lucrurile vin mai natural. Li se explică de ce facem acest lucru, ce implicații are modul acesta de îngrijire pentru relația mamă-copil, că se cunosc mai repede și mai bine, că se adaptează amândoi la viața nouă, căci nu numai copilul trebuie să se adapteze, ci și cei doi părinți. Nu este atât de ușor. Venirea pe lume a unui copil este un pas extrem de important și pentru membrii cuplului și pentru familia extinsă. Se schimbă totul, statutul tuturor, chiar și al bunicilor. Când copiii ajung să aibă copii, este o piatră de hotar și pentru viitorii bunici. În momentul acela, se schimbă prioritățile tuturor. Viața nu mai seamănă cu ce a fost înainte. Un copil schimbă efectiv viața familiei restrânse, dar și pe cea a familiei extinse.

Care au fost momentele dătătoare de cele mai mari satisfacții din proiectul acesta al vostru de suflet, cu Școala Viitorilor Părinți? Aveți un exemplu?

MSMie cel mai mult mi-a plăcut când am văzut că se umple sala și nu mai avem locuri. Cred că acela a fost momentul cel mai emoționant. Aș mai adăuga și faptul că atunci când ajungem la al patrulea modul, ultimul, cu o serie de cursanți, ne simțim ca și când ne cunoaștem de multă vreme. Se crează așa o legătură, râdem, suntem relaxați. Avem chiar niște poze draguțe cu un grup de viitori tătici, atât de înalți și solizi, încât mă simțeam ca și când aș fi fost lângă o echipă de rugby. Cu toate acestea au fost extrem de calzi și de prietenoși și haioși. Chiar mi-i aduc aminte cu mare drag și plăcere. Apoi mă bucur când continuăm să ținem legătura după curs prin mesaje. De obicei, după ce nășteau, multe mămici ne trimiteau mesaje de genul “fix acum 2 luni bebițului meu îi aranjai moțișorul când încă era în burtica mea”. Acestea au fost momentele cele mai frumoase: când ne dădeam seama că pentru ele chiar am contat, când continuau să ne mulțumească, când se vedeau cu cel mai frumos dar din viața lor și continuau să țină legătura cu noi. Noi chiar aceasta ne dorim, să fim o amintire frumoasă în viața lor.

GC– Legat de Școala Părinților, cea mai mare bucurie a mea și cea mai mare realizare este când vorbesc cu părinții, după finalizarea cursurilor. De obicei, tăticii mă opresc când trec și-mi spun “Doamnă, așa este, ați avut dreptate, este extraordinar!”. Acest lucru mă mulțumește cel mai mult, când văd că viitorii părinți nu se mai îndură să plece nici după terminarea cursului, care durează oricum destul de mult și vin cu întrebări. Iar la plecare ne mulțumesc frumos și ne spun cât de instructiv este cursul. Lucrurile acestea ne motivează să mergem mai departe, chiar dacă venim obosite după ture. În afară de Școala Părinților, am foarte multe satisfacții și pe plan medical, pe sectie. Cea mai mare bucurie a mea este când, după câțiva ani, ne trezim că vin părinții cu copilul de mână în vizită. Și ne spun –”Azi facem 3 ani de viață și vă mulțumim frumos. Dacă nu ați fi fost aici, noi ne-am fi avut ce sărbători astăzi”. O să vă invit odată să veniți să vedeți cum arată pereții de pe holul secției de TI. Sunt tapetați cu poze ale copiilor: cum arătau în incubator și apoi la 8 sau la 12 luni. Aceasta este satisfacția noastră cea mai mare!

În plus de aceste satisfacții de suflet, vă ajută această Școală și în plan profesional? Vedeți o colaborare diferită a viitoarelor mămici care trec prin Școală?

MSDa. Categoric, da. Sunt mult mai pregătite, au încredere în noi. Din păcate, din ce în ce mai multe femei nu mai au încredere, mai ales în maternitățile de stat. Probabil că și din cauza “bombardamentului” din presă despre toate lucrurile negative din sănătate. Au fost perioade în care, pur și simplu, nu aveau încredere în noi. Contează enorm să cunoști gravida și să te cunoască și ea dinainte. Acesta este un lucru foarte important. Să vadă că suntem oameni de calitate și buni profesioniști.

Dar momente dificile, care v-au pus la încercare încrederea în acest proiect, au fost?

MS – Pe parcurs nu am simțit că am avea moment dificile, dar am simțit așa la început. El a fost greu. Până când am reușit să facem ca lumea să afle despre noi, neavând posibilitatea să ne facem reclamă. Pe atunci oamenii nu aveau acces la internet decât în foarte mică măsură. Acestea au fost momentele dificile – de a demara, pur și simplu și de a avea adresabilitate. În momentul în care am reușit să avem participanți la curs, lună de lună, déjà eram super-încântate că am dat roade și nu am mai simțit nicio dificultate.

GC Momente cu adevărat dificile nu am avut. La un moment dat, aveam senzația că după o zi de muncă extraordinar de grea nu am să fac față la curs, n-am să pot să mă controlez și să fiu cursivă în ceea ce spun. Dar acest lucru nu mi s-a întâmplat niciodată. M-am relaxat, de fiecare data, văzându-i pe ei cât de captivați și cât de dornici sunt să afle mai multe, încât am trecut peste această oboseală. Nu pot să spun că am avut momente dificile, chiar nu.

Echipa principală, cele 5 persoane care vin în mod frecvent la curs, cum s-au pregătit, cum ați ajuns să deveniți traineri?

MSO perioadă m-am ocupat mai mult eu de această școală, fiindcă aveam o promisiune de ținut și nu voiam să o încalc – o promisiune față de Domnul Profesor Peltecu. Și mi-a fost mai greu și să concep cursul și să ma întâlnesc cu colegele, căci nu voiam să mă privească la momentul acela diferit. Noi învățaserăm împreună. Multe merseseră către spitalul privat care apăruse atunci și aproape că rămăseserăm singure. Și atunci a venit provocarea: a trebuit să începem, să ne facem propriul curs, să ne gândim noi la proiect, să vedem ce se cere. Dar ne-am înțeles foarte bine. Sigur că fiecare își ține cursul în felul ei, dar avem pașii clari pe care trebuie să îi parcurgem, pentru că noi ne pliem foarte mult și pe ce îl interesează pe cursanți. Iar pe cele care s-au angajat după noi și au fost deschise și cu abilități de comunicare, le-am cooptat în echipa de traineri. Colegele noi au fost spectatori la început, apoi au început să ne pună din ce în ce mai multe întrebări. Cu cât le-am văzut mai interesate, cu atât le-am implicat mai mult și apoi au reușit să devină traineri ca noi. Sigur că fiecare ne-am născut cu talentul lui de a comunica și aprecierile pot fi diferite. Dar la curs toate parcurgem niște pași bine stabiliți. Noi i-am creat. După întoarcerea mea în spital, care a fost facilitată de reluarea aceluiași post și pentru că am fost primită cu brațele deschise, am promis că voi continua acest proiect. Este practic cursul gândit și dezvoltat de noi. Am folosit și ce am învățat de la Asociația Moașelor din Marea Britanie, pe care le-am întâlnit ultima oară în 2001, în cadrul spitalului. Am învățat de la colegele de acolo ce face o moașă în Anglia, ce înseamnă acolo îngrijirea pre- și post-natală, îngrijirea la naștere. Iar noi am pornit dezvoltarea modulelor cu ce se întâmplă într-o sală de nașteri la noi. Apoi am extins conținutul și ne-am adaptat și în funcție de ce trend era în profesie la momentul respectiv, ca de exemplu cezarienele sau, mai recent, nașterile vaginale naturale.

GC Am 20 de ani de când lucrez în Maternitatea Filantropia. De când am început, sunt în această secție. Îmi este foarte dragă. Pot să spun că atunci când am născut primul meu copil nu am primit niciun fel de sprijin să-l alăptez. Și lucrul acesta s-a văzut, căci atunci când bebelușul meu a împlinit o lună și jumătate, am renunțat la alăptat. Apoi a trecut timpul. La al doilea copil, m-am încăpătânat și am început să citesc, să văd tot felul de emisiuni pe la posturile TV gen Discovery. Am înțeles cât de importantă este alăptarea și atunci am început să cercetez de una singură. Apoi am început să aplic și în profesia mea aceste lucruri. Am vorbit cu doamna doctor Preda, care, pe atunci, era șef de secție, să regândim modul de îngrijire al bebelușilor pre-maturi, să lăsam mamele să se mute alături de copii, tocmai ca să întărim relația aceasta dintre ei. După ce pe al doilea copil am reușit să-l alăptez până la un an și jumătate și am văzut diferența dintre ei, am avut o revelație. Dacă citești din cărți nu este același lucru ca atunci când simți pe propria ta piele. Apoi mi s-a oferit și șansa să vorbesc despre îngrijirea nou-născutului cu alți viitori părinți. Încet-încet am devenit parte din echipa de traineri. Am făcut-o cu din ce în ce mai mult drag și mai puțină teamă. La început, îmi era teamă că nu am să reușesc să adaptez cursurile la nivelul părinților, să comunic în limbajul lor, fără termeni academici. Dar am reușit să adaptez tot ce știu și tot ceea ce am acumulat ca experiență și să o spun ca pe o poveste pe înțelesul tuturor, o poveste frumoasă care să îi captiveze, să le placă. Îi stimulez să pună întrebări, le răspund, le spun de ce facem într-un anumit fel și nu în altul. De ce unele lucruri pe care le făceau bunicii și care se transmiteau din mamă în fiică sunt bune de păstrat, de ce altele, nu. Acum mi-e din ce în ce mai drag să merg la curs. Unii medici le și spun viitoarelor mămici, mai în glumă, mai în serios, sperând să le convingă “nu vin să te asist, până nu te duci la “Școala Viitorilor Părinți” și nu afli ce au fetele de spus“. Și e mare lucru, fiindcă după ce vin la curs știu ce au de făcut și atunci ne este tuturor mai ușor. Numărul de nașteri a crescut, ceea ce face ca și volumul de muncă pentru fete, pe secție, să fie destul de mare. Însă faptul că din ce în ce mai multe viitoare mămici sunt pregătite, face totul mult mai ușor, în primul rând pentru mămici, care sunt mai răbdătoare, se implică mai mult. În fond, acesta este și beneficiul, ca și mama și copilul să fie multumiți de experiență.

Care a fost reacția față de premiul de la Gala Premiilor de excelență, cum l-ați primit?

MSPentru mine valorează foarte mult, la fel și pentru toată echipa, pentru că am fost într-adevăr noi și colegele care lucrau atunci când am început la Municipal, primele care am ținut un asemenea curs în București și probabil că în întreaga țară. Iar pentru mine acest moment de premiere a fost special, pentru că a fost o apreciere din partea unor profesioniști. Premiul a motivat echipa. Este important ca liderul să împartă succesul cu echipa sa, fiindcă au reușit împreună. Iar echipa își dorește atunci să realizeze și mai mult. Am văzut reacția asta la echipa noastră. S-au bucurat foarte mult, mai ales că este o acțiune voluntară. Și atunci aprecierea din partea unui organism profesional a fost supremă.

GC Și eu m-am bucurat foarte tare. Sincer, nu mă așteptam pentru că, nu știu dacă ne crede cineva, nu am făcut niciodată lucrurile acestea pentru vreun premiu. Le-am făcut pentru noi și pentru mulțumirea noastră sufletească. Pot să spun că, atunci când mi-am dat seama, după ce mi-am alăptat al doilea copil până la 1 an și jumătate, cât de important este acest lucru, am spus că am să fac tot posibilul să le învăț pe mamele care nu știu, mai ales că pentru primul meu copil nu am reușit să fac acest lucru. Nu fiindcă nu mi-am dorit, ci fiindcă nu am știut cât de important este și fiindcă nu a fost nimeni lângă mine. Am zis că dacă pot să schimb lucrul acesta pentru alți copii, merită tot efortul. Să știți că de multe ori am mustrări de conștiință că nu am putut face mai mult pentru primul copil, să-l alăptez măcar până la 6 luni. Și fac tot ce pot ca alți copii, cât mai mulți, să beneficieze de acest lucru.

Și ultima întrebare, care este lucrul de care sunteți mândre?

MSFaptul că lucrăm foarte bine în echipă, că suntem pe aceeași lungime de undă. Ne înțelegem chiar și de la distanță, prin 3 cuvinte. Sunt foarte mândră și că am reușit să schimbăm puțin mentalitatea femeilor din Romania, le-am ajutat să-și cunoască drepturile, pe care noi le respectăm. Eu zic că acolo unde există transparență, nu poate să existe conflict. Și așa mi s-a dovedit de-a lungul timpului. Cu cât suntem și noi (n.b.- personalul medical) mai deschiși, cu atât vor fi și pacienții mai cooperanți. Au fost și paciente care inițial au venit foarte reticente și chiar cu aere de superioritate, dar care, după o jumătate de oră în sala de nașteri și văzând că suntem deschiși și încercăm să acceptăm ce ne cer ele, ca de exemplu, o naștere fără medicație și că dacă vor să vadă ce pot și cât pot, noi suntem dispuși să ajutăm, până la urmă și-au schimbat atitudinea. De obicei, am reușit să colaborăm excelent, chiar și cu pacientele cele mai dificile. Probabil că și deschiderea noastră este foarte importantă. Și noi am născut, marea majoritate după 2000, și fiecare dintre noi am privit a doua naștere, dacă am avut, total diferit față de prima. A fost o împlinire totală pentru noi. Și eu, la a doua naștere, am ținut-o pe Sofia permanent cu mine și am alăptat-o din primele 15-20 de minute după naștere. A contat enorm. Și aceasta ne-a ajutat să ne înțelegem mai bine pacientele, căci am fost și noi în situația lor. Cel mai probabil, dacă nu aș fi fost mamă, n-aș fi avut aceeași deschidere. Te ajută să înțelegi ce simte acea femeie nu numai fizic, ci mai ales emoțional. Este și asta o parte a succesului.

GCSunt mândră de copiii mei! De cei de acasă și de ceilalți pe care i-am ajutat să vină pe lume. Aș vrea să vă invit încă odată să ne vizitați. În decembrie am avut procesul de acreditare și, când a aflat că avem Școala Părinților, una dintre doamnele doctor din comisia de acreditare și-a dorit să vină să vadă cursul. Am invitat-o, pentru că era rândul meu la curs. A venit și a fost surprinsă atât de pozitiv că nu îi venea să plece.

Vă mulțumesc pentru deschidere și că ne-ați rezervat timp pentru interviu într-un program atât de aglomerat. Și felicitări, încă o data – toată admirația pentru ceea ce faceți!

Share This Post