Care au fost momentele cele mai importante din cariera dumneavoastră?

R. Consider că nu oricine poate fi asistent medical și nu orice asistent poate lucra cu competenţă maximă în orice domeniu de asistenţă medicală. Decizia de a alege ramura chirurgicală a fost influenţată de domnul Dr. Silveanu- chirurg la Fundeni, în timpul stagiului de vară după primul meu an de studii: ”ai curaj şi delicateţe, ai răbdare şi perseverenţă; dacă te şi atrage, ești bună pentru chirurgie”, mi-a spus dânsul.

Spitalul Judeţean Ilfov a devenit apoi Spitalul Clinic al sectorului 4, din 1999 Spitalul Clinic de urgenţă Sf.Ioan, iar  eu,  proaspăt angajată la blocul operator urologie,  intram pentru prima oară-n viaţă într-o intervenţie chirurgicală, direct la instrumentar cu Prof. Dragoş Bocancea, primul şef al clinicii. La un moment dat mi-a zis:”bravo, se cunoaşte că ai mai intrat în operaţii”. Nu ştia că pentru mine era o premieră. Din acel moment, niciodată n-am mai avut ezitări, doar emoţii, uneori foarte mari, şi rugăciuni în gând pentru fiecare bolnav.

Am început apoi faza de acumulare de experienţă, am conştientizat că asistentul în echipa operatorie are atribuţii şi responsabilităţi autonome care sunt în sincron, dar diferite, de cele ale medicului, şi care se contopesc ca un întreg în rezolvarea chirurgicală. Contribuţia asistentului nu se încheie la sfârşitul unei intervenţii.  Urmează strângerea instrumentarului şi trecerea prin etapele de decontaminare – sterilizare, pregătirea sălii pentru o nouă intervenţie. Eram câţiva asistenţi în schemă şi se lucra program început de dimineaţă şi care de multe ori se încheia pe înserat. Am simţit cum e să fii empatic, am dăruit.

 

Uitându-vă la toate aceste experiențe, aveți momente pe care le considerați speciale pentru devenirea dumneavoastră profesională?

R. Panta ascendentă a clinicii  a început în 1996, odată cu venirea ca şef de clinică a conferenţiarului, pe atunci, astăzi Prof. Dr. Petrişor Geavlete. Foarte entuziast, cu stagii de perfecţionare în clinici importante din Europa, dânsul a devenit treptat un ”maestru“ al intervenţiilor endoscopice, cu recunoaştere internaţională.

A fost adusă în clinică aparatură endourologică performantă şi aşa s-a putut diversifica patologia abordată, au intervenit schimbări de atitudine chirurgicală. Am petrecut mult timp studiind aparatura nouă, învăţam din cărţile tehnice componentele echipamentului, asamblarea, tehnicile de utilizare, întreţinerea acestora. Aparatele erau foarte scumpe şi de o fineţe şi fragilitate deosebite.

Mentorul meu, Prof. Dr. Geavlete, a fost cel care a introdus în clinica noastră, ca premiere naţionale, multe dintre tehnicile însuşite la specializările din străinătate.  Pentru mine a fost greu atunci, pentru că nu aveam cu cine să mă consult în situaţii noi. Eram coordonatoarea “dintotdeauna” a activităţii blocului operator, iar, în 1997, am fost numită asistentă şefă. S-au produs schimbări şi în structura posturilor, treptat de la 3 asistenţi şi 2 infirmiere s-a ajuns la 9 asistenţi şi 4 infirmiere plus un brancardier. Astăzi avem 15 asistenți şi 10 angajaţi ca personal auxiliar şi un număr mare de rezidenţi care-şi desăvârşesc pregătirea şi în blocul operator.

Numai că, în afară de continua mea perfecţionare profesională, de sarcinile administrative care ocupă o mare parte din timp, aveam şi sarcina de “formator” al noilor generaţii de asistenţi şi personal auxiliar. Blocul operator este considerat ”motorul”  unei secţii chirurgicale şi activitatea este diferită de a celorlalte  secţii ; aici se cere  pricepere şi calitate maximă în toate privinţele.

Din păcate, nici în şcoala postliceală sanitară românească şi nici în învăţământul superior de asistenţi medicali nu există specializarea de asistent de sală de operaţie instrumentar ori instrumentist ca-n Germania, Italia, Anglia, Elvetia şi alte ţări dezvoltate. Peste volumul de cunoştinţe generale cu care iese din şcoală un asistent medical generalist, odată cu venirea în blocul operator, începe completarea cunoştinţelor necesare:  pregătirea fizică a unei săli de operaţii, instrumentarul, echipamentele medicale, aparatura minim invazivă, sterilizarea instrumentarului, poziţionarea şi păstrarea în siguranţă a pacientului.

Prima perioadă la sala de operaţii este cea de acumulare rapidă de experienţă şi a micilor victorii, cu bucuria unor laude stimulative. Urmează faza de “deschidere a ochilor”, când înţelegi ce fac mai bine colegii mai experimentaţi şi de ce.

La sala de operaţii, acordăm multă răbdare şi perseverăm până la obsesie asupra ordinii, conştiinciozităţii, sentimentului de umanitate care trebuie să însoţească activitatea noastră,  respectului colegial, adaptabilităţii la efort fizic prelungit în situații de necesitate.

“Şlefuirea” fiecărui nou coleg este urmată de testări orale, practice şi o testare scrisă, apoi de examenul de trecere la gradul de asistent plin.  În această primă perioadă, noi, colegii, decidem care este momentul în care poate trece “în linia întâi” noul coleg, adică să intre singur în ture, cu responsabilitate pe cont propriu. Dar satisfacţia personală este maximă când ştii că partea ta de contribuţie, de susţinere, de acţiune a fost dăruită cu pricepere şi la momentul cel mai potrivit. Este foarte important să ştii că te poţi baza pe echipa ta de colegi profesionişti, echipă pentru care ai muncit, ai pus suflet.

Am trecut eu însămi prin toate aceste etape şi momente şi vă pot spune că sunt speciale.

Alte momente speciale au fost participarea mea într o echipă chirurgicală cu interventii “live” în diferite centre universitare din ţară, Timişoara, Oradea, Iaşi, Tg. Mureş.

Memorabilă pentru mine a fost şi organizarea în 1998, chiar de către clinica noastră, a celui de-al VIII-lea Simpozion de Endourologie, cu participare multiplă internaţională. Muncă intensă, rezultate excelente, bucurie pentru întregul colectiv. La fel şi în cazul acreditării spitalului în 2016.

Nu în ultimul rând, un moment special l-a reprezentat, în 2005, şi şedinţa de constituire a Societăţii asistenţilor medicali din urologie la iniţiativa inimoasei Doamne Carmen Doina Mazilu, pe atunci asistent medical la Spitalul Panduri. În 2006 am fost aleasă vicepreşedinte, iar preşedinte a fost şi este sârguincioasa şi eleganta Doamnă Laura Codoiu, asistent şef la Institutul Fundeni. Funcţionăm oficial pe lângă ARU (Asociaţia Urologilor din România). Avem întâlnire anuală şi este o manifestare recunoscută pentru calitatea lucrărilor asistenţilor medicali, atât a celor cu experienţă, cât şi a tinerilor, pentru cursurile oferite de urologi renumiţi ori de lectori cooptaţi de OAMGMAMR. La împlinirea unui deceniu de existenţă ne-a onorat cu prezenţa şi cu amintiri evocatoare Preşedintele OAMGMAMR Filiala Bucureşti, doamna Carmen Mazilu.

 

Cum simțiți că sunt asistenții tineri cu care lucrați acum?

R. Tinerii asistenţi angajaţi astăzi prin concurs pentru sălile de operaţii sunt, din fericire, mult mai bine selecționaţi. Asta pentru că nu vin aici din întâmplare, nu mai sunt repartizaţi automat, ci se înscriu pentru un loc de muncă pe care îl analizează, ştiu despre ce e vorba şi consideră că le place.

Văd că se adaptează şi îşi însuşesc mai rapid tehnicile şi procedurile specifice. Sunt foarte atraşi de noile metode endoscopice, laparoscopice, robotice şi altele. E drept că am avut colegi care s-au format în colectivul nostru, după care şi-au găsit uşor de lucru în Belgia, Italia, Anglia. Experienţa din sala de operaţii dă bine în orice CV.

 

Care este acel lucru care n-ar trebui să lipsească unui asistent medical?

R. Dacă nu eşti echilibrat, responsabil şi dacă nu ai empatie faţă de suferinţă, în general, nu îţi alege profesia de asistent medical!

 

În domeniul dumneavoastră, ce credeți că-și dorește un pacient de la un asistent medical? Care este acel lucru care n-ar trebui să lipsească unui asistent medical?

R. Pentru pacient, orice tip de intervenţie chirurgicală este un eveniment important al vieţii. De regulă, este dominat de sentimente ca nelinişte, frică faţă de operaţie sau anestezie.  Pacienţii intră destul de puţin timp în contact direct cu un asistent de la sala de operaţii. Dar fiecare dintre ei vrea să fie întâmpinat cel puţin cu bunăvoinţă de personalul medical.

 

Legat de relația cu medicii, cum ați reușit dumneavoastră să conlucrați cu ei?

R. În timp se leagă un anumit gen de relaţie între chirurgi şi asistenţii de sală de operaţii, o relaţie gen familie mare, extinsă. Colaborarea nu este dificilă, indiferent de personalitatea şi caracterul fiecăruia, dacă te impui prin profesionalism, exigenţă, dar nu duritate.  Suntem coechipieri, toată echipa doreşte victoria! Desigur există și momente mai tensionate. Privind înapoi, dar nu cu “mânie”, cred că acestea nu fac decât să întărească regula.

 

Dacă ați fi s-o luați de la capăt, ce profesie v-ați alege?

R. Am făcut cu drag meseria de asistent de sală de operaţii, m-am ghidat după reperul moral: dacă faci ceva, fă bine ceea ce faci! Cred că la fel de mult mi-ar fi plăcut şi cariera didactică.

 

Cum v-ați simțit când ați luat premiul la Gala de Excelență?

R. Am fost tare surprinsă când doamna Director de Îngrijiri medicale de la Spitalul Sf. Ioan, Mariana Ghica, mi-a anunţat nominalizarea. Apoi m-au inundat o mare bucurie şi emoţie. Acest premiu de excelenţă pentru întreaga carieră este mult, foarte mult pentru mine. Am o stare excelentă ştiind că oameni competenţi şi de caracter au jurizat şi apreciat munca mea de o viaţă. Este o încununare şi sunt foarte onorată şi… mândră de acest premiu. Un mare mulţumesc DOAMNEI Preşedinte Carmen Mazilu care mi-a spus la acordarea premiului:”Am ţinut să-ţi înmânez personal acest premiu”. Este aprecierea maximă pe care o puteam primi.

Vă doresc tuturor, colegi asistenţi şi nu numai, să trăiţi numai momente de bucurie, ca mine, acum!

 

A consemnat Mirela Mustață, Redactor Executiv E-Asistent