Corelația pozitivă dintre educație și sănătate este demonstrată de diverse studii[1] și în mai multe discipline ca de exemplu: sănătatea publică, studiile privind educația în domeniul sănătății și educația pentru sănătate, sociologia și economia sănătății.
Cu toate că fiecare disciplină interpretează rolul educației și mecanismul prin care se explică corelația cu sănătatea într-un mod diferit, în general, ele ajung la concluzia că educația poate crește eficiența acțiunilor care au ca scop să ne protejeze propria sănătate, poate contribui la o mai bună alocare a resurselor spre propria sănătate sau, pentru că persoana cu un nivel mai ridicat de educație devine mult mai orientată spre viitor, persoana ajunge și săinvestească mai mult și în propria sănătate.Alții autori vorbesc despre faptul că persoanele educate au mai multe șanse de a fi angajate, ceea ce este mai bine pentru propria sănătate față de cazul șomerilor.
Un nivel de educație mai ridicat este, de asemenea, asociat cu potențialul de a obține un venit mai mare, care permite achiziționarea de servicii medicale și finanțarea unor obiceiuri sănătoase. În sociologie, educația este văzută ca o sursă de resurse socio-psihologice și, de asemenea, este asociată cu stiluri de viață sănătoase. În domeniul sănătății publice, persoanele mai educate au tendința de a prefera obiceiurile sănătoase sau de a le evita pe cele nesănătoase, iar educația este o componentă-cheie a culturii sanitare. În abordările privind sănătatea industrială, tipul de loc de muncă este, de asemenea, relevant, deoarece probabilitatea de a întâlni pericole în mediul fizic de lucru influențează sănătatea, iar cei cu un nivel de educație mai ridicat au mai multe șanse să lucreze într-un mediu mai sigur.
Chiar dacă studiile nu se pun de acord care este de fapt mecanismul cauzal (și probabil că nu o vor putea face, pentru că fiecare are propria manieră de a privi problema), adevărul este o combinație a tuturor acestora și duce la o concluzie simplă: educația și sănătatea merg mână în mână.
Plecând de la acest adevăr, următoarea întrebare de bun simț este: ne putem baza că fiecare persoană își poate construi auto-didactic propriul sistem de educație pentru sănătate, în funcție de propria educație și capacitate de a discerne între ceea ce face bine propriei sănătăți și ce nu, sau ar trebui să gândim mult mai strategic aceste acțiuni de educație pentru sănătate?
Ne putem aștepta ca un copil care este expus la informații și modele pe care nu le poate judeca singur, fie în mediul online, fie în cel social sau familial, să-și formeze singur atitudini și comportamente sanogene? Sau ar trebui să ne gândim că este nevoie ca educația pentru sănătate să fie făcută ca disciplină obligatorie și bine susținută în toate școlile din România?
Poate ar merita să ne uităm la exemplele din alte țări ale Uniunii Europene, unde marea majoritate a statelor membre au inclus în curriculum-ul școlar educația pentru sănătate, cu participare obligatorie.
Probabil ele o fac pentru că au înțeles și că este mult mai eficient să ai o populație educată și în ceea ce privește sănătatea, dacă vrei ca societate să ai o populație mai sănătoasă și un sistem în care sunt mai puține inegalități, de exemplu, pentru copiii din medii sociale dezavantajate.
Dincolo de această temă importantă de reflecție și acțiune, vă încurajez să citiți articolele lunii martie din revistă și vă trimit, ca de fiecare dată, cele mai bune gânduri.
Doina Carmen Mazilu, Președinte OAMGMAMR – filiala București
[1] https://academic.oup.com/heapro/article/26/2/163/594426
