Timp aproximativ de lectură: 7 minute
Ziua internațională a fetelor și femeilor cu activități în domeniul științei este celebrată, de 11 ani, pe 11 februarie.
Ea vrea să repareun decalaj semnificativ între femei și bărbați, decalaj care a persistat de-a lungul anilor la toate nivelurile disciplinelor științifice, tehnologice, inginerești și matematice din întreaga lume. Și asta deoarece femeile și fetele reprezintă jumătate din populația lumii și, prin urmare, și jumătate din potențialul acesteia. De aceea, emanciparea femeilor și a fetelor prin accesul acestora la studii superioare și cercetare ar putea contribui semnificativ la dezvoltarea economică a lumii.
Iată de ce, cu acest prilej, ne-am propus să prezentăm povestea a două femei care au avut o semnificație istorică crucială în medicină: Gerty Cory (1896-1957): prima femeie laureată a Premiului Nobel pentru medicină în 1947, cunoscută pentru activitatea sa în domeniul biochimiei și Barbara McClintock (1902-1992): premiată cu Premiul Nobel în 1983 pentru descoperirea „genelor săritoare” (transpozoni).
Gerty Cori s-a născut în 1896 sub numele de Gerty Theresa Radnitz într-o familie evreiască înstărită din Praga. Unchiul ei, medic pediatru, a fost primul care i-a susținut interesul pentru matematică și științe și a încurajat-o să se înscrie la facultatea de medicină. Universitatea permitea accesul femeilor, dar, întrucât școlile pentru fete nu ofereau cursuri de latină, matematică, fizică sau chimie, puține dintre ele reușeau să promoveze examenul de admitere.
S-a pregătit timp de 1 an pentru ceea ce ea a numit mai târziu „cel mai dificil examen pe care l-am susținut vreodată” și s-a înscris la facultatea de medicină în 1914, la vârsta de 18 ani. Aici și-a descoperit pasiunile vieții: biochimia și pe viitorul soț, Carl Cori. S-au căsătorit imediat după ce Cori a obținut diploma, la vârsta de 24 de ani.
Dar viața lor a fost tulburată de politică. Era anul 1920, Europa de Est încă se refăcea după război, iar antisemitismul era în creștere. Deși Cori se convertise pentru a se căsători cu Carl, originea ei evreiască reprezenta în continuare un risc pentru tânărul cuplu – pentru carierele și viețile lor. Așadar, familia Cori a părăsit Europa în 1922 pentru siguranța și prosperitatea Statelor Unite. Carl a fost angajat să conducă laboratorul de la Institutul de Stat pentru Studiul Bolilor Maligne din Buffalo, New York, și i-a obținut soției sale un loc de muncă acolo ca asistent patolog. În America, au găsit o comunitate științifică înfloritoare. Au devenit cetățeni americani în 1928.
Când soțul ei a devenit profesor la Facultatea de Medicină a Universității Washington în 1931, ea a devenit cercetător asociat. Șaisprezece ani mai târziu (și la două luni după ce a primit Premiul Nobel pentru Medicină 1947), Gerty a fost în sfârșit promovată la rangul de profesor.
Premiul a răsplătit-o pentru descoperirea procesului de stocare și eliberare a energiei celulare. Ea a răspuns la una dintre cele mai fundamentale întrebări despre modul în care funcționează corpul uman.
În 1929, ei au descris ciclul Cori, procesul celular de bază prin care organismul stochează zahărul în celulele musculare sub formă de glicogen, îl trimite la ficat pentru a fi transformat într-o formă utilizabilă, apoi îl trimite înapoi la mușchi sub formă de glucoză. Ciclul Cori poartă numele lor.
Însă una dintre realizările lor ulterioare a avut un impact și mai mare. Aceasta a avut loc la Universitatea Washington din St. Louis, unde s-au mutat în 1931. Acolo, cuplul și-a continuat studiile privind descompunerea glicogenului și, după mai mulți ani de teste, a identificat enzima care inițiază descompunerea în glucoză. Apoi, au inversat procesul de descompunere enzimatică pentru a crea glicogen într-o eprubetă. Au devenit astfel pionieri într-o metodă de cercetare biochimică într-un mediu controlat în afara celulelor vii.
După ce a primit premiul și, în sfârșit, un post de profesor, Cori a continuat să aprofundeze procesul metabolic, descoperind noi enzime, omniprezența funcțiilor enzimatice și deficiența enzimatică care stă la baza mai multor boli.
Barbara McClintock aproape că nu ar fi mers la facultate. Era o elevă talentată, dar mama ei credea că o diplomă universitară i-ar fi afectat șansele de a se căsători și i-a interzis să meargă la facultate. Din fericire, tatăl lui McClintock s-a întors la timp din Corpul Medical al Armatei din Franța pentru a interveni. În 1919, la vârsta de 17 ani, McClintock s-a înscris la Facultatea de Agricultură Cornell. A avut succes la facultate: s-a alăturat mediului studențesc, a cântat la banjo într-o trupă de jazz și a excelat la cursuri.
Acolo a urmat cursul care i-a schimbat viața: genetica. Era încă o disciplină nouă în anii 1920; Cornell oferea un singur curs la nivel de licență. Dar McClintock s-a atașat imediat de această disciplină, dezvoltând un interes pe tot parcursul vieții pentru domeniul citogeneticii – studiul cromozomilor și al expresiei lor genetice.
A obținut diploma de licență, masterat și doctorat la Cornell și a avut un mare succes în cercetările sale privind citogenetica porumbului. Cu toate acestea, nu a fost ușor să găsească un post permanent în mijlocul marii crize. În cele din urmă, McClintock a fost angajată ca profesor asistent la Universitatea din Missouri în 1936.
McClintock iubea să lucreze în laborator. „Eram atât de interesată de ceea ce făceam, încât abia așteptam să mă trezesc dimineața și să mă apuc de treabă”, a spus ea odată. Iar faptul că preda era o distragere. În 1941, a părăsit postul de la universitate pentru a se alătura Cold Spring Harbor Laboratory, un centru de cercetare finanțat de Carnegie Institution. Liberă să se concentreze exclusiv pe experimentele sale, McClintock a rămas la Cold Spring Harbor până la pensionare, în 1967, și chiar și după aceea, ca om de știință emerit, până la moartea sa, la vârsta de 90 de ani.
La începutul cercetărilor sale la Cold Spring Harbor, a început să studieze modelele mozaicate de culori ale porumbului la nivel genetic. Ea observase că modelele boabelor erau prea instabile și se schimbau prea frecvent de-a lungul mai multor generații pentru a putea fi considerate mutații. Ce era responsabil pentru acest fenomen? Răspunsul contrazicea teoria genetică de la acel moment.
Așa cum a observat ea studiind generații succesive de plante de porumb, acestea în loc să fie blocate, dând instrucțiuni fixe de la o generație la alta, unele gene se puteau deplasa sau „transpune” în cadrul cromozomilor, activând sau dezactivând trăsături fizice în funcție de anumite „elemente de control”.
Conștientă că munca ei se îndepărta de cunoștințele existente, McClintock a amânat publicarea teoriilor sale privind transpoziția genetică și elementele de control până când alți cercetători i-ar fi confirmat rezultatele. În cele din urmă, în vara anului 1951, ea a ținut o prelegere despre descoperirile sale la simpozionul anual de la Cold Spring Harbor Laboratory. Nu a mers prea bine. După cum și-a amintit mai târziu, publicul a fost fie perplex, fie ostil față de teoriile ei. „Au crezut că sunt nebună, absolut nebună.”
În fața unei astfel de rezistențe față de teoriile sale, McClintock a încetat să mai publice și să țină prelegeri – a încetat să mai încerce să îi convingă pe ceilalți –, dar nu a încetat niciodată să își urmărească teoriile. „Știam pur și simplu că aveam dreptate”, a spus ea mai târziu. „Oricine ar fi avut dovezile acelea aruncate în fața ochilor nu ar fi putut să nu ajungă la aceleași concluzii ca și mine.”
În cele din urmă, la mijlocul anilor 1960, comunitatea științifică a ajuns la aceleași concluzii, validând descoperirile ei și acordându-i recunoașterea meritată. McClintock a primit Premiul Nobel la mai bine de 30 de ani după ce a făcut descoperirile respective.
Barbara McClintock a făcut descoperire după descoperire de-a lungul lungii sale cariere în citogenetică. Dar ea este cel mai bine cunoscută pentru descoperirea transpoziției genetice („gene săritoare”). Înțelegerea fenomenului rămâne fundamentală pentru genetică și conceptele conexe din medicină, biologie evolutivă și multe altele.
Dincolo de descoperirile sale, însă, moștenirea lui McClintock este una despre o perseverență ieșită din comun. Așa cum ea însăși spunea: „Dacă știi că ești pe drumul cel bun, dacă ai această convingere interioară, atunci nimeni nu te poate descuraja… indiferent ce ar spune”.
Iată un motto care merită păstrat în minte.
Mirela Mustață, redactor executiv
Surse de documentare
