De multe ori, asistentul medical și pacientul se întâlnesc doar în contexte foarte speciale, când pacientul are o nevoie legată de propria sănătate și relația dintre ei pare strict profesională. Cu toate acestea, relația dintre asistentul medical și pacient nu este superficială. Pentru pacientul care ajunge să fie spitalizat, asistentul medical este prima persoană pe care o întâlnește la internare și ultima pe care o vede la externare. Strict statistic vorbind, pacientul petrece mai mult timp cu asistentul medical decât cu oricare alt membru al echipei medicale din spital. Iar această relație poate contribui mult la modul în care pacientul își percepe experiența în spital.
În acest context, este foarte important atât ce face asistentul medical, cât și cum percepe și înțelege pacientul ce se întâmplă, de fapt, pe parcursul acestei experiențe, precum și care sunt motivele din spatele acțiunilor personalului medical.
Așa că am citit cu mare interes un articol[1] despre ce își doresc asistenții medicali ca pacienții lor să știe despre munca lor. Am reținut aici câteva gânduri din aceste mărturii care validează și confirmă experiențe pe care le avem, poate, mulți dintre noi.
De exemplu, dacă am întreba un asistent medical care lucrează în zona de triaj ce și-ar dori să știe și să înțeleagă pacienții despre munca lui, probabil că ar vrea ca aceștia să conștientizeze că, deși timpul tuturor este la fel de important, triajul nu se face după principiul „primul venit, primul servit”, ci după principiul „primul risc”.Asta poate face ca un pacient care ajunge mai târziu la spital, dar cu simptome care sugerează un pericol imediat, să fie preluat mai repede. Practic, triajul este una dintre principalele modalități prin care asistenții medicali previn vătămările evitabile atunci când cererea sau numărul de prezentări la spital depășește capacitatea acestuia. Un asistent medical cu experiență în triaj ne spune că, într-un departament aglomerat, se iau continuu decizii cu privire la cine s-ar putea agrava în câteva minute și cine este suficient de stabil pentru a aștepta puțin mai mult, chiar dacă se simte îngrozitor. Aceste judecăți depind de imaginea de ansamblu, nu doar de un singur simptom.
De obicei, așteptările mai îndelungate reflectă presiunea asupra sistemului și blocajele, nu o lipsă de preocupare. Problema apare atunci când oamenii presupun că nimănui nu-i pasă. Atunci frustrarea crește în mod firesc, iar conflictele de la recepție sau din sala de așteptare pot încetini îngrijirea tuturor și pot distrage personalul de la evaluarea clinică. Având în vedere personalul redus la limită și numeroasele îngrijiri care se desfășoară simultan, un mediu mai calm ajută asistenții medicali să ia decizii mai bune și mai sigure. Iată de ce, înțelegerea acestor constrângeri și presiuni poate ajuta.
Apoi, indiferent de secția în care lucrează asistentul medical, are nevoie de dovezi de umanitate din partea pacienților, la fel ca pacienții, care au nevoie de dovezi de umanitate din partea personalului medical.
Niciun pacient și nici familiile acestuia nu vor să fie în spital. Uneori chiar și asistenții medicali se plâng de faptul că trebuie să fie acolo. Totuși, asistenții medicali au ales să fie zilnic în acel loc, în fiecare tură, să întâlnească oameni care au probleme medicale și care au zile pe care le simt dificile, neobișnuite. Iar cei mai mulți dintre asistenții medicali care și-au ales profesia din vocație se străduiesc să le facă viața mai ușoară pacienților.
Cu siguranță, aceștia și-ar dori ca pacienții să știe cât de profund le pasă asistenților medicali de bunăstarea lor și că își doresc să fie tratați ca oameni obișnuiți, într-o manieră similară. Discuțiile dintre pacienți și asistenții medicali, glumele și poveștile despre prieteni și familie pe care pacienții le împărtășesc cu aceștia sunt importante. Ele le reamintesc ambelor părți, cu putere, că în spatele bolii, al rănilor sau al cererilor de ajutor se află o persoană exact ca ele.
Iar legătura creată prin aceste momente îi ajută pe asistenții medicali să le descopere pacienților umanitatea, ceea ce, în cele din urmă, îi inspiră să ofere cea mai bună și cea mai plină de compasiune îngrijire posibilă. Indiferent de felul în care un pacient sau un membru al familiei sale îl tratează pe asistentul medical în timpul unui schimb dificil, acela care are vocație pentru munca sa își asumă ca misiune personală să încerce să-l facă pe pacient să zâmbească sau să râdă măcar o dată. Dacă reușește să facă asta, chiar și doar pentru o clipă, el știe că i-a ușurat puțin durerea și i-a făcut ziua acelui pacient puțin mai puțin mizerabilă decât era deja.
În plus față de astfel de gânduri-mărturie, pe care voi continua să le aștern în paginile revistei în numerele viitoare, pentru că vorbesc despre nevoi importante pentru normalitatea relației asistent medical-pacient, ca de obicei, vă încurajez să citiți articolele lunii septembrie din revistă și vă doresc să vă păstrați energia și să vă găsiți motivația în munca pe care o faceți în fiecare zi.
Doina Carmen Mazilu, Președinte OAMGMAMR – filiala București
[1] Ce-și-doresc-asistentele-medicale-ca-pacienții-lor-să-știe
