Sunetul înfundat al deșteptătorului mă trezește, îl opresc printr-o mișcare rapidă. Colegele mele dorm, nu ne permitem să ne deranjăm, fiecare are programul ei și o noapte întreagă de somn este o dulce binecuvântare. Este ora 3.30, să mai zăbovesc 5 minute în căldura patului, dar nu mai mult, atât cât să încerc să-mi pun ordine în gânduri, un plan de bătaie, să-mi fac curaj să ies în frigul nopții afgane. O avalanșă de gânduri la poarta rațiunii: Luminița viseazăși murmură ceva nedeslușibil în somn; copilul meu oare ce o fi făcut ieri; nu am vorbit cu el de două zile, oare mama mea a reușit să vorbească cu el? Mă rog, o să-l sun diseară după ce mă întorc. Acum am alte priorități care mă obligă să mă “scurg” din pat, băieții au început să mișune prin curtea bazei și să încălzească motoarele. Simona, o altă colegă, cu somnul întrerupt, se întoarce cu fața la perete și se acoperă pe cap în timp ce eu mă echipez la lumina lanternei. Am o ordine foarte precisă de așezare a fiecărui articol din ținută, de seara mi-am pregătit fiecare piesă din echipament exact în ordinea în care trebuie să le îmbrac. Aceste reguli îți intră în obișnuință, devin un mod de a fi, poate te fac un robot sau un ceas elvețian, sau poate te fac nesuferit pentru cei care nu sunt nevoiți să se îmbrace pe întuneric, să trăiască după reguli, ordine și dispoziții. Cu toată grija mea, podeaua scârțâie sub greutatea corpului aproape dublată de întreg echipamentul – cu bocanci în picioare nu calci ca o balerină, unde mai pui că arăt ca un pom de Crăciun, iar când ies din baracă mă folosesc doar de două degete libere ca să trag ușa, o țin cu piciorul dar vârful armei se agață de zăvorul ușii, trusa medicală se lovește cu zgomot de ușă și într-o clipă s-au trezit toate colegele. “Misiune ușoară!” Îmi șoptește una dintre ele.

Echipajul se adună, ne identificăm rapid, ne ocupăm locurile prestabilite, coloana se formează și la ora 4.00 plecăm. Vom avea un traseu lung și greu, vremea nu ține cu noi, plouă și este foarte frig. Când spun că este frig, este foarte frig! Tabla groasă nu ‚ține de cald, prin oblonul deschis al militarului cu mitraliera ploaia este biciuită de curentul aerului. Am casca pe cap, nu mă udă! Dar genunchii unde să-i ascund? Nu am decât o poziție,  locul strâmt, și frigul îmi intră în oase. Am locul meu, sectorul meu de observare și tragere, arma în poziție cu cartuș pe țeavă, responsabilitatea de a observa și apăra în caz de atac asupra convoiului, sunt numai ochi și urechi. Dar în gând mai inventariez încă o dată, pentru a mia oară, cu ce situații mă pot confrunta, inventarul și locul fiecărui material și medicament din trusă. Scot o pungă pentru gunoi, o tai pe lateral cu foarfeca de pansament avută la îndemână și gata, am pelerina mea. Mai pregătesc vreo două pentru colegii mei care îndură cu dârzenie situația, nu ne vorbim, zgomotul este prea mare pentru a ne face auziți, dar ei înțeleg și-mi răspund cu un zâmbet de mulțumire.

Mecanicul conductor este sub tratament. În Afganistan nu-ți iei concediu medical pentru afecțiunile curente, dar sunt atentă la el și pusă în gardă.

După 7-8 ore de drum, ajunși la destinație fără incidente, răsuflăm ușurați că ne putem dezmorți picioarele și usca hainele. Comandantul patrulei ne anunță că programul s-a modificat, rămânem în această locație până mâine, nu ne întoarcem în bază în aceeași zi, ora de plecare urmând a fi comunicată la momentul potrivit. E bine? E rău? Eu când mai vorbesc la telefon cu băiatul meu? Nu l-am auzit de două zile! Șirul gândurilor mi-l întrerupe mecanicul conductor – Doamnă, cred că mi-a crescut temperatura, nu mă simt prea bine. Prioritățile revin:consultație, evaluare, 39,5^o, tratament. Cine se gândește că sunt condiții de campanie? Rezultatul așteptat este unul singur: – Doamna plutonier adjutant, avem nevoie de el să fie apt mâine dimineață la ora 4.00, nu are cine să conducă în locul lui.

Explicațiile suplimentare sunt de prisos, știu, nu pun întrebări, nu mă plâng, este problema mea, responsabilitatea mea, nu pot să nu mă ridic la nivelul așteptărilor, este în firea lucrurilor.

Ora 3.30, sunetul înfundat al deșteptătorului, etc., etc. . . .  Noi nu ne ghidăm după ceasul astrologic sau biologic, nici măcar după ora României, sunte gata de plecare. Toți suntem apți și nerăbdători să ajungem “acasă”. Drumul uscat, ploaia a încetat, cerul plin de stele și un ger cumplit ne învăluie km cu km. Îmi amintesc de iernile de acasă și, prin comparație, ajung la concluzia că nu am mai trăit asemenea momente de frig în viața mea. Probabil curentul de aer care intra pe oblonul deschis și tabla blindatului, fără sistem de încălzire, un cumul de factori au fost toți împoriva noastră. Țeava pistolului s-a albit, firele de brumă s-au lipit într-un joc al iernii, și ceasul parcă a înghețat. Înaintăm încet, atenți, din nou cu simțurile ascuțite, numai ochi și urechi, eu fiind militarul de pe partea stângă, spate, cu ”sectorul de la ora 10.00 la 14.00”.

La intrarea prin punctul de control al bazei ne salută cu respect și căldură în glas militarul român. Am ajuns ”acasă”.

–  Doamna plutonier adjutant! Doamna plutonier adjutant! Din primul vehicul mă strigă cu disperare în glas un militar, domnul căpitan, nu mai poate să coboare, este aproape leșinat, este înghețat de frig, nu-și mai simte picioarele,, nu poate să coboare, este alb ca varul! Cu arma și trusa medicală după mine, uit cât sunt de înghețată, altcineva este mai înghețat decât mine, așteaptă ajutorul meu! Am tot ce-mi trebuie? Da, am!

Anticiparea și pregătirea pentru orice tip de pericole posibile specifice zonei și tipului de misiune este foarte importantă în munca mea. Pregătesc fiecare misiune pornind de la formula: pe cine și câți am în echipaj cu istoricul (medical) al fiecăruia, ce misiune avem de îndeplinit și ce pericole posibile implică, unde ne deplasăm, posibilități de evacuare din zonă, durata misiunii, specificul zonei, condițiile meteo, contactul cu persoane din zonă, etc. Sunt singură, eu și trusa mea, pentru a face față oricărei situații medicale.

Experiența te călește, te pregătește și te învață să nu fii niciodată luat prin surprindere, cu atât mai mult în teatrele de operații unde regula este –  nu rămâne nimeni în urmă, nu ești cu o echipă medicală, cu instrumente și aparate, unde ochii celui în disperare te privesc fix în ochi și mâna lui se agață de haina ta, te trage spre el și vede în tine salvarea lui.

Acum am ajuns la sfârșitul zilei, a unei zile din Afganistan, de 36 ore, una dintre zilele obișnuite, fără incidente. Mă îndrept spre cameră, tot ca un pom de Crăciun, împing zăvorul cu cotul și deschid ușa cu piciorul, cu gândul la telefon să vorbesc cu fiul meu, și mă întreb în gând, în timp ce mă eliberez de toată povara echipamentului: ce sunt eu și în care ordine- militar, asistent medical, mamă? Răspund tot eu – Sunt eu, subofițerul sanitar, călit și pregătit ca militar, specialitatea Serviciul medical, cu suflet și dragoste de mamă!

Plt.adj.

(asistent medical principal) Mihaela Drăgoi