Siguranța pacientului – o filă de istorie

Timp aproximativ de lectură: 6 minute

În 2018, au fost publicate trei rapoarte importante privind defectele de calitate în asistența medicală globală:

„Depășirea decalajului global în privința calității îngrijirilor medicale” – din partea Academiilor Naționale de Științe, Inginerie și Medicină din SUA
”Sistemele de sănătate de înaltă calitate în era Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă” – din partea Comisiei The Lancet
”Furnizarea serviciilor de sănătate de calitate – Un imperativ global pentru accesul universal la serviciile de sănătate ” – din partea Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), OCDE și Băncii Mondiale.

Deși au fost realizate separat, fiecare dintre aceste rapoarte a estimat că peste cinci milioane de decese pe an în lume pot fi atribuite defectelor de calitate ale asistenței medicale, printre aceste cauze numărându-se problemele legate de siguranța pacienților.

Dar ce este, mai exact, siguranța pacienților?

Potrivit OMS, siguranța pacienților este definită ca „absența vătămărilor care pot fi prevenite la un pacient și reducerea riscului de vătămare inutilă asociată asistenței medicale la un minim acceptabil„.

În contextul mai larg al sistemului de sănătate, siguranța pacienților este „un cadru de activități organizate care creează culturi, procese, proceduri, comportamente, tehnologii și medii în domeniul asistenței medicale care reduc în mod constant și durabil riscurile, reduc apariția daunelor evitabile, reduc probabilitatea erorilor și reduc impactul daunelor atunci când acestea apar„.

Momentul de naștere al domeniului siguranței pacienților este considerat decizia Institutului de Medicină din SUA de a înființa un Comitet privind calitatea îngrijirii în America, al cărui prim raport, „To Err Is Human”, din 1999, a constatat că erorile medicale au provocat între 44.000 și 98.000 de decese pe an în Statele Unite, echivalentul prăbușirii unui avion jumbo în fiecare zi, raport care a stimulat intensificarea activității de siguranță a pacienților în medicină. În acel raport, Dr. Leape și coautorii săi au evidențiat faptul că majoritatea erorilor medicale care au condus la 100.000 de decese pe an în SUA au fost cauzate de sisteme disfuncționale, nu de indivizi care au comis greșeli, așa cum au crezut mult timp profesia medicală și publicul.

Dar chiar înainte de acest „moment de naștere” al domeniului siguranței pacienților, în diferite părți ale lumii și în diferite perioade s-au depus eforturi pentru a dezvolta și îmbunătăți sistemele și protocoalele aplicate în asistența medicală. În acest sens, câteva nume ies în evidență – pacientul Ernest Amory Codman, Florence Nightingale, Ellison C. („Jeep”) Pierce, David Gaba și Richard Cook, de exemplu, sunt doar câțiva dintre pionierii medicali ai secolelor XIX și XX care, cu curaj, au început să tragă semnale de alarmă cu privire la răul pe care îl pot face îngrijirile medicale bine intenționate de altfel și, la fel de important, să ofere idei cu privire la modul în care transparența, știința sistemelor, standardele și buna conducere pot salva vieți, făcând ca furnizarea îngrijirilor să fie mai sigură, la fel cum îngrijirile în sine pot salva vieți prin utilizarea descoperirilor biomedicale.

Științele moderne ale siguranței și primele lor rude apropiate, științele erorii umane, au apărut pentru prima dată în anii 1960 și 1970. Semințele au fost prezente în studiile de psihologie cognitivă, psihologie socială și teoria generală a sistemelor din secolul precedent.

Cu toate acestea, domeniul științei siguranței nu s-a conturat până când un grup de ingineri și psihologi nu au început să numească problemele erorilor umane și ale siguranței sistemelor începând cu anii 1960. Printre fondatori s-a numărat profesorul James Reason, de la Universitatea din Manchester, a cărui carte din 1990, „Human Error”, a fost și rămâne cea mai importantă monografie pe această temă.

Lucian L. Leape, care a murit anul acesta, a devenit un student al acestor științe emergente ale siguranței la scurt timp după apariția cărții lui Reason și, mai târziu, a fost creditat cu nașterea domeniului siguranței pacienților în medicină prin lucrarea din 1994 intitulată „Error in Medicine”, care a fost primul articol important pe tema siguranței pacienților în literatura medicală generală.

După ce a obținut diploma de licență în chimie la Universitatea Cornell în 1952, Lucian Leape a servit ca locotenent în Marina SUA, iar în 1955 a intrat la Harvard Medical School. După obținerea diplomei de medic în 1959, Dr. Leape s-a pregătit ca chirurg pediatru la Massachusetts General Hospital și Children’s Hospital din Boston. În 1973, a devenit profesor de chirurgie la Facultatea de Medicină a Universității Tufts și șef al secției de chirurgie pediatrică la Centrul Medical Tufts-New England (în prezent Centrul Medical Tufts).

Raportul din 1999 intitulat „To Err is Human”, publicat de Committee on the Quality of Care in America (Comitetul pentru calitatea îngrijirii medicale în America), în cadrul căruia Dr. Lucian L. Leape a fost un membru-cheie, este considerat momentul de naștere al domeniului siguranței pacienților.

Ca urmare a reglementărilor și a presiunii publice, sistemele de sănătate din întreaga țară au început să abordeze greșelile medicale ca pe o problemă la nivel de sistem, lansând departamente pentru siguranța pacienților și angajând responsabili pentru siguranța pacienților.

O altă piatră de hotar în dezvoltarea domeniului siguranței pacienților a fost publicarea în 2021 a cărții Dr. Leape intitulată „Making Healthcare Safe”. Acoperind dezvoltarea domeniului de la sfârșitul anilor 1980 până în 2015, Dr. Leape detaliază evoluțiile, actorii, organizațiile, cercetarea și activitățile de elaborare a politicilor care au marcat evoluția și progresele majore ale siguranței pacienților în acest interval de timp.

În plus, și poate cel mai important, această carte nu numai că detaliază în mod cuprinzător cum și de ce apar prea des erori umane și de sistem în procesul de furnizare a asistenței medicale, dar promovează și o înțelegere aprofundată a principiilor și practicilor siguranței pacienților, inclusiv modul în care acestea au fost influențate de științele moderne ale siguranței și de teoria și proiectarea sistemelor de astăzi.

Programele de siguranță a pacienților care au apărut în anii care au urmat publicării lucrărilor, rapoartelor și cărții de referință a Dr. Leape sunt în vigoare astăzi în întreaga lume și au salvat nenumărate vieți, cum arată rapoartele menționate mai sus. Cele mai eficiente dintre aceste programe sprijină sistemele de testare și răspândire a intervențiilor și strategiilor tangibile de siguranță, de învățare din excelență și de îmbunătățire continuă, prin implementarea unor elemente importante, la diferite niveluri.

Dar despre aceste elemente și cum s-au rafinat ele vom discuta pe larg în numărul viitor al revistei.

Mirela Mustață, redactor executiv

Surse de documentare: