Care a fost parcursul dumneavoastră profesional? Cum v-ați decis să alegeți profesia aceasta și ce a urmat?

În școala generală făceam parte din echipa Mici Sanitari. Îmi plăcea și purtam cu mândrie acel halat alb. Purtam pe braț o banderolă cu o cruce roșie și o boneta alba pe care aveam cusută o cruciuliță, tot roșie, făcută din panglici. Așa era în perioada 1978-1980 când eram în școala generală. Însă, nu mă gandeam că voi urma această profesie mai departe. Pur și simplu, așa s-a întâmplat. Și s-a întâmplat ce trebuia.

Am absolvit Școala Postliceala Sanitară Christiana, pe care am urmat-o între anii 1991-1994. Era perioada de început a școlilor sanitare private. Am fost a doua promoție de la înființare. Cerințele erau mari. Mi-a plăcut foarte mult. Țin minte că am mers la toate stagiile de pregătire practică și m-am implicat foarte mult în ceea ce făceam. Lucram, în același timp și în altă parte.

Apoi, am terminat școala și m-am angajat la I.C.C.Iliescu la Reanimare Cardio-Vasculară. Cu toate că făcusem stagii de practică în multe spitale și învățasem foarte multe lucruri, atunci când m-am angajat la Reanimare cardio-vasculară m-am simțit ca și când n-aș fi fost la școală înainte. Erau atât de multe monitoare, atât de multă aparatură și pacienții foarte complicați. Erau injectomate, ventilatoare, erau robineți, erau caterere. Pacientul nu se vedea, practic, dintre atâtea cabluri și tubulaturi și tot felul de sonde. Țin minte că mergeam acasă și mă gândeam dacă a doua zi să mai merg sau nu la serviciu.

Datorită echipei, a asistentei șefe, a medicilor și a faptului că în fiecare zi aveam de învățat despre câte un aparat, iar la sfârșitul zilei ne ascultau, ca la școală, am reușit să învăț tot ce trebuia. Tin minte ca aproape o lună am învățat să fac doar diluții ale medicamentelor. Cinci ani cât am lucrat acolo am învățat foarte multe lucruri. Am lucrat și reanimare și anestezie. Atunci când am plecat, am simțit că indiferent unde m-aș duce, nu-mi va mai fi teamă și voi fi foarte bine pregătită, indiferent pe ce secție voi lucra.

Când am venit aici, la Spitalul ”Prof. Dr. Dimitrie Gerota”, tot în reanimare, în luna martie 1998 (18 ani de atunci), am constatat că reanimarea în care se îngrijeau pacienți de chirurgie generală, avea particularitățile ei. Și aici am avut foarte multe lucruri de învățat. Am învățat și dializă și îngrijirea specifică pacienților operați pe abdomen. Aici, în reanimare, am lucrat 14 ani. Apoi, nopțile, turele și oboseala au început să-și spună cuvântul, odată cu vârsta. Fetița trebuia să înceapă clasa 1 și m-am gândit că un program de 8 ore ar fi mult mai potrivit pentru noi ca familie și pentru sănătatea mea. Atunci a apărut această oportunitate oferită de poziția de Asistent Șef în secția neurologie pentru care am susținut și luat examenul.

Niciodată nu mi-a plăcut să lucrez pe o secție să împart pastille, să măsor tensiunea și să pun o perfuzie. Mi se părea, față de ce făcusem și învățasem, că este mult prea simplu, că mă plafonez. Chiar dacă aveam mai mult timp să stăm de vorba cu pacienții și ei erau fericiți, iar noi ne simțeam încântați când eram pe tură, căci stăteam mult de vorba cu ei și le zâmbeam, le explicam, îi țineam de mână (cred că 50% din terapie constă din comunicarea cu pacienții), voiam mai mult. Oricat cât de bine ai fi pregătit, indiferent de vârstă și de vechimea pe care o ai în acest sistem, întotdeauna mai ai de învățat.

Nu a existat funcția de Director de Îngrijiri, în spital, până în februarie 2013. Atunci mi s-a propus să preiau această funcție. Inițial a fost o numire pentru 1 an, după care am fost împuternicită pentru încă un an, am fost iarași numită pe acest post, iar în octombrie 2015 postul a fost scos la concurs. Am promovat examenul și, de atunci, ocup această funcție.

Mi-a fost destul de greu, eu neavând un predecesor cu care să mă consult sau de la care să preiau anumite lucruri. Cel mai important a fost că echipa managerială mi-a fost alături – m-au susținut, m-au trimis la cursuri, m-au invatat și astfel am putut face față cerințelor și exigențelor postului. În această perioadă, spitalul a fost acreditat și noi am ajuns unde suntem acum.

E o poveste de destin profesional foarte frumoasă. Mă gândeam că există totuși o diferență între terapia intensivă și orice altceva, iar relatarea dumneavoastră este un pic nostalgică.

Da, așa cred și eu. Terapia intensivă mi s-a părut cel mai complex loc. Acolo poți învăța cele mai multe lucruri. Atunci când poți și știi să acorzi primul ajutor unei persoane, știi să îi faci resuscitare, știi să citești o electrocardiogramă, știi să intubezi, să faci atât de multe lucruri, te simți pregătit. Este foarte important să știi să acorzi primul ajutor. Restul vine de la sine.

Ce înseamnă, de fapt, a fi Director de Îngrijiri într-un spital? Cum vedeți dumneavoastră lucrurile?

Directorul de îngrijiri are o responsabilitate enormă într-un spital. Chiar dacă sună pompos – Director – niciodată nu am ținut la titulatură, la denumire. Ba, dimpotrivă. Fiind asistentă șefă atâția ani, lumea s-a obișnuit să-mi spună Mirela și prefer să-mi spună așa în continuare. Este foarte complicat să fii director de îngrijiri – tot ce se întâmplă în spital și ține de partea de îngrijiri, de coordonare, de verificare, tot ce ține de îngrijirea pacientului este responsabilitatea acestuia. Noi ne întâlnim cu asistentele șefe, dimineața, la raportul de gardă și discutăm, în fiecare dimineață, despre tot ce s-a întâmplat pe parcursul nopții si vedem ce probleme au fost ce si cum putem rezolva. O dată pe săptămână ne întâlnim și asistentele șefe de la Medicală și cele de la Chirurgie, la raportul mare pe spital, împreună cu medicii si medicii șefi de secții.

Am o colaborare foarte strânsă cu asistentele șefe din spital. Ne ajută și faptul că toate colegele mele sunt de vârste apropiate (în jur de 45 de ani). Avem o echipă puternică, omogenă și comunicăm foarte bine.

Și cum este colaborarea echipa? Chiar dacă sunteți foarte apropiată de ele și prietenoasă, sunteti totuși șeful lor.

Să știți că stilul meu de a conduce nu este unul autoritar. Am constat că stilul autoritar de conducere împarte oamenii în două categorii – cei care se tem și cei care se revoltă. De aceea, eu am încercat și am reușit până acum să ascult oamenii într-un mod activ. Nu să îi ascult pentru a le da un răspuns, ci să îi ascult că să îi înțeleg.

Piatra de temelie a consolidării relațiilor mele cu asistenții șefi a fost încrederea pe care o avem unii în ceilalți, faptul că suntem toti oameni de cuvânt, că îi ascult activ, că am dat dovadă de compasiune și că am spus întotdeauna adevărul, chiar adevărul dificil de spus, aceastea au consolidat și legat relațiile noastre.

Cum faceți să spuneți și adevarurile care sunt dificil de spus? Este o artă.

Am învățat să fac asta, pentru că oamenii au nevoie să îi asculți, să îi motivezi. Am încercat să fac un ritual din a-i motiva pe oameni și din a le recunoaște calitățile reale, chiar dacă nu fac ceva bine în totalitate sau dacă nu duc totdeauna la bun sfârșit. Întotdeauna i-am apreciat. Și le-am spus asta. De exemplu, persoana care se ocupă de curățenia la rampa de deșeuri, pe care o vedeam cu mătura în fiecare dimineață când treceam. L-am chemat la mine și i-am spus – știi că te apreciez foarte mult, dar vreau să-ți mai spun acest lucru încă o dată, fiindcă ori de câte ori când trec te văd acolo, la datorie. Știu că oamenii simt nevoia să le fie recunoscute eforturile și realizările lor, dacă vreau să rămână motivați și să fac treabă cu ei.

Întotdeauna, când fetele mele au venit la mine și m-au rugat ceva, eu am fost foarte maleabilă, m-am pliat după fiecare situație. Maleabilul este net superior față de cel rigid. De aceea, atunci când a fost vorba despre o schimbare, nu am privit schimbarea ca pe un lucru rău. Nu am încercat să mă opun. Am folosit-o în avantajul meu și am avut de câștigat în felul acesta. Nu m-am luptat cu ea. Iar fetelor, când am stat de vorbă cu ele la ședințe, le-am explicat că trebuie să încerce și lucrurile care sunt dificile. Că nu este chiar așa. Poate că lucrurile par dificile pentru că noi nu le încercăm. De exemplu, am trecut printr-o acreditare și a fost destul de greu, pentru că am avut de îndeplinit în jur de 2000 de indicatori. Și, pe lângă faptul că asistentele șefe aveau atât de multe de făcut în spital ca parte a activității curente – supraveghere, coordonare, control – au trebuit să mai facă fel de fel de tabele, grafice, rapoarte, pentru a putea îndeplini cele 170 de criterii care le reveneau asistentelor șefe. Sigur că nu e deloc ușor. Când ai de făcut ceva în plus peste ceea ce faci de obicei, pe lângă faptul că suntem suprasolicitați din cauza numărului mic de personal, acel lucru nou nu este deloc bine privit. Cu toate acestea, prin perseverența noastră, prin abilitatea de a comunica și de a le fi alături, am reușit să îndeplinim toate criteriile de acreditare a spitalului. Fără ajutorul lor, dacă nu se implicau, nu dovedeau seriozitate și nu puneau umărul alături de echipă, nu reușeam să facem lucrul acesta.

De unde rezultă că avem o comunicare și o implicare foarte bune. La fel, am învățat să fim autodisciplinați și să facem lucrurile la timpul lor, am avut încredere unii în ceilalți și că vom reuși. Și nu m-au dezamăgit.

Ați reușit să le prezentați beneficiile acreditării sau cum le-ați motivat să coopereze?

Acreditarea spitalului înseamnă creșterea adresabilității pacienților, pentru că aceștia sunt foarte bine informați și știu dacă un spital este acreditat sau nu și aleg în consecință. Dacă spitalul este acreditat, ei vin și ni se adresează cu încredere, sunt siguri că vor beneficia de servicii medicale de calitate. Știu că la noi în spital confortul este crescut, interesul și eforturile noastre se canalizează spre creșterea permanentă a calității actului medical, a confortului pacientului și deci spre creșterea satisfacției acestuia. Știu că aici se lucrează conform unor proceduri și protocoale foarte bine stabilite și implementate la nivelul spitalului nostru. Așa am reușit să îi convingem să se implice, prezentându-le acest gen de avantaje.

Aveți în practică asistente medicale tinere?

Da, avem. Avem un contract cu Școala Postliceală Fundeni și elevii vin în practică la noi în spital. Există un coordinator al acestora – Asistenta Șefa de la Chirurgie. Dumneai ține evidența și îi împarte pe secții, împreuna cu mine. Fetele care au venit în practică sunt foarte interesate, vor să învețe și le primim cu drag.

Vedeți vreo diferență la ele, față de cum erați dumneavoastră când ați început, în urmă cu 20 de ani?

Mie, una, mi-a plăcut extrem de mult ce făceam. De când am început, nu m-am gândit niciodată să fac altceva. Dar aici depinde de fiecare persoană.

Deci nu există un anumit tipar generațional?

Nu, depinde de fiecare în parte.

Fiindcă suntem la acest subiect, cu începuturile în profesie, ați avut vreun mentor, un model?

Da. Asistenta șefă de la primul meu spital, la Reanimare cardio vasculară – doamna Nuți Olteanu. A fost prima mea coordonatoare. Cred că imaginea ei îmi va rămâne tot timpul în minte, pentru că era o doamnă deosebită. În primul rând, era o prezență care nu putea fi trecută cu vederea. Purta veșnic un halat trei sferturi, deasupra genunchilor, cu o fustă care ieșea puțin de sub halat. Avea veșnic pantofi albi cu toc cui pe care-I purta de dimineața până la cel puțin ora 15.00, când plecam noi acasă. Era blondă și veșnic coafată. Avea tunsoarea aceea franțuzească cu părul un pic întors. Mie mi se părea, la momentul acela, că era foarte dură, dar ea era foarte exigentă și voia ca noi să învățăm corect lucrurile încă de la început. Acolo nu te puteai juca cu viața oamenilor care, fiind operați pe cord, erau într-o situație foarte delicată.

Prin felul ei de a fi, prin felul în care ne vorbea, atât de rar și clar și prin tonul apăsat, te făcea să nu comentezi nimic niciodată și să ai foarte mare încredere în ceea ce spune, căci era foarte convingătoare. Și, într-adevăr, noi i-am urmat sfaturile și am reușit să fim niște oameni de nădejde, zic eu.

Ați făcut parte din multe echipe medicale. Dincolo de dumneaei, v-au ramas în minte și alte colaborări, cu medici, să zicem, care v-au format?

Am colaborat cu foarte mulți medici și la Reanimare Cardio – Vasculară și aici, în spital. Mi-aduc aminte cu plăcere tot de la Reanimare Cardio – Vasculară de doamna doctor Filipescu, medicul nostru șef de secție care avea aceelași mod de a conduce, la fel de dură, la fel de corectă și vorbind la fel de apăsat. Țin minte că la un moment dat ne-a spus să scriem numele unor medicamente despre care nici nu auzisem căci abia terminasem școala. Și apoi ne-a luat deoparte și ne-a explicat. Dumneaei ne-a marcat dezvoltarea profesională, alături de doamna Nuți Olteanu

M-a marcat și echipa de la anestezie, tot de la Reanimare Cardio-vasculară. Doamna Doina de la Sala 8, care ne-a ajutat să învățăm să facem anestezie. Îmi amintesc cu mare drag de dânsa – ne-a învățat cum se monteaza cateterele, cum să montăm rampa cu toate relaxantele musculare, cum se face cardioplegia și multe alte lucruri.

În echipa din care faceți parte acum – echipa managerială a spitalului – cum vă simțiti?

Dacă nu era echipa managerială de acum, nu cred că aș fi acceptat să particip la concursul pentru postul de Director de Îngrijiri. Ei m-au motivat și m-au convins. Eu le mulțumesc pentru încrederea foarte mare pe care au avut-o în mine și cu siguranță nu îi voi dezamăgi. Ei au stat alături de mine, m-au învățat să fac anumite lucruri, lor le-am cerut părerea, când am vrut să fac ceva, ei m-au susținut. Mă simt ca acasă. Dacă nu era această echipă, repet, nu cred că aș fi participat la acest concurs. Dacă m-am format în altă parte, echipa de aici m-a șlefuit.

Ați fost norocoasă! Din perspectiva relației cu Ordinul profesional, cum vă ajută și ce v-ați dori să facă în plus?

Ordinul are o foarte mare importanță pentru noi, asistenții medicali, atât la nivel național, cât și la nivelul filialei municipiului București. Astfel, asistenții medicali simt că aparțin unei organizații care îi ajută.

Noi, de câte ori am avut o nelămurire în spital, am discutat și cu colega noastră, reprezentanta OAMGMAMR, cu care avem o colaborare foarte bună, doamna Emilia Fulga. Întotdeauna am întrebat-o – Emilia, care este punctul de vedere al Ordinului și ea ne-a sprijinit și ne ajută în continuare foarte mult. Fetele au o anumită vechime, pot participa la concurs sau nu? Am avut cazuri în care am avut asistenți PFA și trebuiau să participe la concurs, dar condiția era să aibă minimum 6 luni de vechime. Atunci am întrebat Ordinul ce părere are, dacă se consideră vechime în specialitate perioada acumulată pe acest gen de contract? Am primit lămuriri și am reușit să trecem mai departe.

Ordinul are un rol foarte important. La fel și în cazul cursurilor de educație medicală continuă, de care asistenții medicali au mare nevoie. Oricât de mult ai fi învățat, în oricat de multe spitale sau secții ai fi lucrat, oricâtă experiență ai avea, tot apar noutăți și trebuie sa fii la curent cu ele.

Este binevenit acest Ordin și eu cred că în continuare colaborarea cu el va fi de bun augur. Ne-am dori ca asistenții noștri medicali să poată face schimburi de experiență cu asistenți medicali din alte țări. Aș mai vrea ca Ordinul să aibă mai multe protocoale și ghiduri de lucru pentru asistenții medicali conform normelor Ministerului Sănătății. Acesta este progresul medicinei.

În plan profesional, ați avut evoluție de admirat, ați ajuns cât de sus se putea în profesia de asistent medical. Ce vă mai doriți?

Îmi doresc să păstrăm o echipă managerială care să conducă spitalul cu tot atâta succes, astfel încât adresabilitatea să fie și mai mare și să ne extindem. Noi a trebuit să reorganizam spațiile din spital acum câțiva ani. Mi-aș dori un spațiu mai mare, mai multe resurse umane. Am făcut față până acum, dar a fost destul de greu – în anul 2015, am avut 13 000 de internări continue și 4000 de internări de zi, cu aproximativ 180 de asistenți, aproximativ 70-80 de infirmiere, 25 de îngrijitoare și 9 brancadieri. Echipa este mică și, cu toate acestea, am avut realizări foarte mari. Tocmai de aceea, ei sunt de apreciat. Mi-aș dori ca în viitor să avem spații și saloane mult mai generoase, să avem mai multe rezerve, saloane cu bai individuale. Și o echipă veșnic tânără care să fie cel puțin la fel ca cea de acum!

Mi-ați povestit cât de importantă este comunicarea în profesia aceasta. Pe dumneavoastră cine v-a învățat, ați făcut cursuri de comunicare?

Am făcut și ceva cursuri, dar experiența m-a învățat foarte multe dintre aceste lucruri.

Dacă ar fi să vă alegeți încă o dată profesia, v-ați alege altceva?

Nu mi-aș alege altceva. Eu am terminat și facultatea de drept. Cred ca aș fi putut face o carieră și în drept, căci mi-a plăcut foarte mult. Dar balanța înclină tot către partea medicală, pentru că îmi plac oamenii, îmi place să-i ajut. În general, eu gândesc pozitiv, aproape până la extrem. Nu aș putea face nimic altceva decât să contribui la îngrijirea oamenilor. Iar recompensa vine atunci când oamenii îți zâmbesc, atunci când tu le spui bună dimineața în salon și îi întrebi cum au dormit și cum se simt. Sau când vin la tine să-ți spună cât de bine au fost îngrijiți, că de acum înainte știu unde să vină când au o problemă. Și se întorc. Aceasta înseamnă că oamenii se simt bine îngrijiți, calitatea serviciilor este ridicata, au confortul adecvat și se simt în siguranță.

Acest lucru înseamnă să ai vocație pentru profesia aceasta?

Dacă nu ai vocație, nu poți să faci bine această profesie.

Și aș mai dori să spun că sunt fericită și pe plan personal – am o fetiță, este în clasa 7, și în jurul ei se învârte viața noastră de familie. Și ea se gândește să se alăture profesiei medicale, să fie un medic bun.

Mulțumesc foarte mult, a fost o mare plăcere discuția noastră!

Cu mare drag, și pentru noi la fel!