Interviu cu doamna Bianca Gabriela Tănase, asistent medical la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru copii M. S. Curie – Reprezentantă a echipei care a fost premiată la categoria Premiul special al juriului în cadrul Galei Premiilor de Excelență OAMGMAMR București, ediția a V-a

mscurieinterviu

 

 

 

 

 

 

Care sunt aspectele cele mai frumoase și mai motivante ale muncii pe care o faceți?

R. În viață suntem adesea puși să alegem. Convingerea mea este că toate alegerile trebuie făcute cu sufletul. Spun asta pentru că în urmă cu 21 de ani, atunci când a trebuit să decid ce parcurs profesional să urmez, după admiterea la facultatea de drept, am lăsat pragmatismul deoparte și mi-am ascultat inima.

Eu îmi petrecusem copilăria la spitalul M.S. Curie, pe atunci Budimex, între două mătuși, fiecare angajată pe câte o secție, uneori ca pacientă, deseori în vizită. De câte ori veneam aici, eram fascinată de tot ceea ce se petrecea în jurul meu.

De cele mai multe ori, seara, când se întorcea de la serviciu, mama știa că trebuie să mă ”recupereze” de la Budimex, pentru că după ce terminam orele de școală, mergeam acasă, îmi făceam temele și apoi „ieșeam să mă joc la spital”.

În acea perioadă am cunoscut oameni minunați, oameni „de aur”, pe domnul Profesor Pesamosca, pe doamna doctor Bratu Niculina, pe doamna doctor Petrescu Romaniţa, alături de care am avut și onoarea să lucrez, după terminarea studiilor. De la ei și cu ajutorul lor am învățat, încă de pe atunci, că a ajuta copiii bolnavi nu înseamnă doar a interveni chirurgical sau a le recomanda un tratament.

Tratarea lor înseamnă dedicație, profesionalism, altruism, sacrificiu personal, comunicare, blândețe și multă iubire.

Înseamnă nopți în care nu poți dormi cu gândul că poate trebuia să abordezi altfel un caz, sau pentru că tu crezi că ai fi putut să faci mai mult, ca profesionist sau ca om.

Înseamnă să empatizezi cu părinții copiilor aflați în suferință, să plângi cu ei, să prinzi curaj alături de ei, să te rogi, să speri, să te bucuri alături de ei, atunci când problemele medicale se rezolvă, să rămai tare și cu sufletul alături, atunci când speranța moare.

Înseamnă un munte uriaș de zâmbete ale miilor de copii care îți sunt pacienți într-o viață.

Înseamnă recunoștință.

Înseamnă să dăruiești și să primești din inimă și nu știu nicio altă profesie care să-mi poată hrăni sufletul, așa cum o face cea pe care am ales-o în urmă cu 20 de ani.

 

Ce este cel mai dificil în munca dumneavoastră?

R. Cred că dificil este mult spus. În viață nimic nu este prea greu, dacă există determinare, comunicare și deschidere.

Însă există situații când comunicarea poate fi afectată, fie aceea între colegi, din cauza suprasolicitării, în mare parte, fie cea cu aparținătorii, aici intervenind, pe de o parte, mesajele ce apar în mass-media care, de cele mai multe ori, afectează imaginea profesiei noastre, şi, pe de altă parte, lipsa educației medicale a acestora. Dar toate sunt lucruri ce pot fi depășite, pentru care personalul medical, în primul rând, poate face eforturi de compensare, atât timp cât primează interesul pacientului. Întodeauna poate fi găsită o cale care să ducă la tratarea corectă și eficientă a copiilor care vin la spitalul nostru.

 

Dintre pacienții pe care-i aveți, există vreo poveste care v-a impresionat în mod deosebit? Ne-o puteți împărtăși?

Da, și este o poveste cu final fericit.Este povestea lui Mădălin Alexandru și a mămicii lui adoptive, colega mea Violeta Bobeică. Vio, cum îi spunem noi, este un om special, optimist, altruist și de o bogăție sufletească rar întâlnită.

Drumul lui Mădălin în viață a pornit cu stângul. S-a născut cu o malformație rară, ectopia cordis și un defect septal ventricular, asociat cu un omfalocel uriaș, astfel încât din a doua zi de la naștere a fost internat la noi în spital, în vederea tratamentului chirurgical. Așa a devenit pacientul Violetei.

Patologia lui complexă presupunea o operație laborioasă prin intervenția a trei specialiști: chirurgul cardio-vascular, chirurgul specializat în intervenții toracice și un chirurg plastician. Neavând un medic plastician și dorindu-se ca toate problemele lui să fie corectate într-o singură operație, s-a decis transferul la clinica San Donato din Milano cu care noi tocmai începusem colaborarea și unde o astfel de intervenție era posibilă.

Mădălin avea nevoie de un însoțitor și, pentru că mama naturală nu era pregătită, a desemnat-o pe Vio, prin procură, să facă acest lucru. Intervenția a fost urmată de trei săptămâni în care Violeta l-a îngrijit, alături de colegii italieni, trei săptămâni în care „s-a îndrăgostit” iremediabil, cum spune ea, de micuț. Întorși acasă, au urmat luni de îngrijire post-operatorie, multe nopți nedormite, în afara programului și multă dragoste reciprocă.

În timpul acesta, mama lui Mădă a hotărât că nu îl poate îngriji și atunci a început lupta colegei mele cu birocrația, pentru a-l putea adopta. Știm cu toții cum decurg lucrurile în astfel de cazuri. Au existat o mulțime de piedici, dar și oameni adevărați care au apărut cumva în viața celor doi și au făcut ca ei să devină și pe ”hârtie” mamă și fiu, nu doar în sufletele lor. Astăzi Vio se bucură, împreună cu soțul ei și cei doi băieți mai mari, de copilăria lui Mădălin Alexandru, împărtășind cu noi fericirea de a-l avea lângă ei. Însă, pentru a înțelege exact, ar trebui să o auziți pe ea povestind despre cum este să fii mamă din nou, la 50 de ani.

 

Ce sentimente ați avut în timpul Galei OAMMR, când ați ajuns pe scenă?

R. Astfel de momente îți ating sufletul și la fel au simțit și colegii mei. Deși încercam cu toții să ascundem asta, am fost extrem de emoționată, mândră și bucuroasă, alături de ei și pentru ei.

 

Ce înseamnă acest premiu, în realitate, pentru dumneavoastră și echipa din care faceți parte?

R. Este recunoaşterea meritelor noastre profesionale. Este semnul că munca noastră este prețuită și contează. Este și o mare responsabilitate. El vine cu un angajament – acela de a ne menține la fel de buni, la fel de închegați ca echipă. Este un premiu, dar și o ştachetă ridicată pentru noi performanțe.

 

Profesional, ce vă doriți în continuare?

R. Important este să ne menținem standardele. Îmi doresc să evoluăm profesional. Vreau să acumulăm și mai multă experiență. Iar toate acestea nu sunt pentru noi, de fapt le dorim și obținem ca să putem ajuta inimile copiilor să bată în același ritm cu al nostru.

 

A consemnat Mirela Mustață, Redactor Executiv E-Asistent

Share This Post