Istoria medicinei de urgenţă

medicinaurgentaSe consideră că medicina modernă de urgenţă a apărut la sfârşitul anilor 1700, odată cu organizarea de către Jean Dominique Larrey a unui sistem pentru a îi trata şi transporta pe soldaţii francezi răniţi. Larrey a dezvoltat o metodă de a trimite personal medical pregătit pe teren pentru a acorda îngrijiri medicale pentru soldaţii răniţi, inclusiv în timpul transportului către spitalul de campanie. Aceste măsuri au crescut şansele lor de supravieţuire şi au contribuit la succesul campaniilor lui Napoleon. Baronul Larrey a proiectat o trăsură specială, care avea personal medical, pentru a putea accesa toate zonele câmpului de bătaie. Această trăsură a devenit cunoscută drept ambulanţă volantă sau ambulanţă zburătoare.

Baronul Larrey a dezvoltat toate principiile cheie ale medicinei de urgenţă folosite azi: 1. Accesul rapid la pacient al unui personal medical pregătit în domeniu. 2. Tratament şi stabilizare pe teren. 3. Transportul rapid înapoi, înspre facilitatea medicală, pe parcurs continuându-se oferirea de îngrijri medicale.

Principiile dezvoltate de Baronul Larrey şi lecţiile învăţate în timpul Războiului Civil din Statele Unite ale Americii în legătură cu evacuarea soldaţilor răniţi de pe front au fost apoi folosite pentru formarea sistemului civil de medicină de urgenţă, la sfârsitul anilor 1800.Unul dintre primele momente importante pentru dezvoltarea acestui sistem civil a fost apariţia primului serviciu de ambulanţă din SUA în 1865, în Cincinnati, în cadrul Spitalului General. În sistemul civil, ambulanţele erau organizate în cadrul spitalelor şi personalul care le gestiona era format din doctori. În unele regiuni, se foloseau telegraful şi telefonul pentru a fi apelată poliţia, care trimitea apoi ambulanţele unde era nevoie.

În timpul Primului Război Mondial, ambulanţele motorizate le-au înlocuit pe cele trase de cai.

După primul Război Mondial, a început să se schimbe şi dotarea ambulanţelor. Astfel, pe baza dovezilor colectate în război, au apărut, de exemplu, atelele pentru imobilizarea fracturilor de femur.Acestea scădeau comorbiditatea pacienţilor, femururile fiind stabilizate pe câmpul de luptă, nemai fiind apoi nevoie de amputare, în cele mai multe cazuri.

Comunicaţiile se îmbunătăţeau în aceeaşi perioadă. Multe ambulanţe au început să aibă aparate de emisie-recepţie, ceea ce a permis folosirea mai eficientă a resurselor. Dispecerii puteau trimite acum ambulanţele acolo unde era cel mai mult nevoie de ele.

medicinaurgenta1

Tot în perioada interbelică au început să apară şi ambulanţele aeriene. În Australia, deoarece distanţele dintre medici şi pacienţi sunt foarte mari, mulţi medici, care erau şi piloti, au început să zboare către pacienţi şi, în caz de nevoie, să îi transporte pe aceştia la spital cu avionul.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a înregistrat un deficit de medici pentru efortul de război, astfel încât mulţi medici de pe ambulanţe au fost chemaţi în armată. Acest război a arătat buna capacitate a corpurilor medicale ale armatelor de a evalua corespunzător starea răniţilor pe câmpul de bătaie şi de a gestiona bine prima etapă a îngrijirii militarilor răniţi. Şi deşi sistemul militar al medicinei de urgenţă s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, sistemul civil era rămas mult în urmă în acea perioadă.

În timpul războiului din Coreea, armata amerciană a început să folosească elicoptere pentru a transporta răniţii către spitalele chirurgicale mobile ale armatei (celebrele MASH – Mobile Army Surgical Hospitals).

Peste 18 000 de militari răniţi au fost transportaţi cu elicopterul în timpul acestui război.

Istoria ambulanţelor a început să se schimbe în 1952, după un grav accident de tren în Marea Britanie, când au murit 112 persoane, iar 340 altele au fost rănite. Multe dintre decese ar fi putut fi prevenite dacă ambulanţele de la faţa locului ar fi fost altfel dotate. Începand cu acel moment, ambulanţele au început să devină spitale mobile, mai degrabă decât doar vehicule de transportat pacienţii.

În acelasi timp, apăreau noi tehnici şi echipamente de resuscitare. Astfel, resuscitarea cardio-pulmonară (CPR) şi defibrilarea au început să devină un standard printre manevrele personalului medical de pe ambulanţă. Sistemele de furnizare a oxigenului şi nevoia de a avea mai mult spaţiu în spatele ambulanţelor au dus la apariţia unor ambulanţe mai mari şi bine aprovizionate.

În anul 1957, profesorul Karl Heinz a început primul serviciu de ambulanţă operat de medici. Idea lui era ca aceştia să efectueze operaţii de urgenţă asupra victimelor accidentelor chiar la faţa locului. Deşi conceptul lui s-a dovedit ineficace, aşa s-au pus bazele tratării victimelor situaţiilor de urgenţă înainte de transport.

medicinaurgenta2

Un alt moment important care a accelerat dezvoltarea serviciilor medicale de urgenţă la nivel internaţional s-a înregistrat în Statele Unite ale Americii. În 1966, Preşedintele Lyndon B. Johnson a primit raportul numit Deceselor şi dizabilităţilor cauzate de accidente: Boala neglijată a societăţii moderne, în care accidentele au fost identificate drept cauza principală a morţii în prima jumătate a vieţii. Raportul arată că, în 1965, accidentele rutiere omorâseră mai mulţi americani decât în Războiul Coreean şi, în secţiunea dedicată evaluării sistemului medical pre-spitalicesc de urgenţă, că şansele de supravieţuire erau mai bune în zonele de combat decât pe străzile oraşelor americane. În acelaşi timp, raportul a subliniat o lipsă a reglementărilor sau standardelor operaţionale pentru serviciul de ambulanţă si a standardelor de formare pentru personalul acestuia.

În raport s-au făcut câteva recomandări pentru prevenirea şi managementul traumelor cauzate de accidente, inclusiv standardizarea formării personalului care operează în sistemul de urgenţă (personal medical, şoferii de ambulanţă, paramedici, poliţişti, pompieri). Această standardizare a dus la apariţia în SUA a primului curriculum naţional pentru medicina de urgenţă, pe care mulţi specialişti îl consider drept naşterea sistemului modern de medicină de urgenţă. Acesta a continuat să se dezvolte, incorporând învăţămintele din timpul Războiului din Vietnam şi, de asemenea, mulţumită integrării multor dintre veterani într-un grup de personal care avea să devină ulterior corpul paramedicilor din SUA.

În aceeaşi perioadă (1967), în Irlanda de Nord, s-a demonstrat importanţa defibrilării efectuate la faţa locului, în unităţi mobile, din afara spitalelor, de către medici şi asistenti. Ramura medicinei de urgenţă a evoluat exponenţial în ultimele decenii, de la dotarea ambulanţelor, la serviciile de dispecerat care le coordonează, până la formarea personalului medical şi paramedical şi la integrarea cu unităţile de primiri urgenţe din spitale.

De asemenea, medicina de urgenţă este recunoscută din ce în ce mai mult drept o disciplină importantă, fiind acum parte din lista de specialităţi a Uniunii Europene.15 ţări ale UE recunosc medicina de urgenţă drept o specialitate primară, altele drept o supra-specialitate. În acelaşi timp, Europa se îndreaptă cu paşi siguri spre o armonizare a formării, evaluării şi certificării medicilor care activează în serviciile de urgenţă. Aceste evoluţii vor consacra medicina de urgenţă drept o specialitate cu adevărat globală.

 

Autor: Mirela Mustață, Redactor executiv eAsistent

 

Surse de documentare:

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/23672367

http://www.mvau.org/ems-history.html

https://www.jems.com/articles/print/volume-38/issue-10/features/birth-ems-history-paramedic.html?c=1

https://onlinelibrary.wiley.com/doi/pdf/10.1111/acem.12126

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1470509/

http://www.euro.who.int/__data/assets/pdf_file/0016/114406/E92038.pdf

http://www.emt-resources.com/History-of-Ambulances.html

https://hkcem.com/html/publications/Journal/2001-2/84-89.pdf

http://www.emt-resources.com/History-of-Ambulances.html

 

Share This Post