Cele mai vechi însemnări ale malformațiilor congenitale se găsesc pe tablete de lut originare din Babilon. Acestea datează din 4000 î.Hr. și includ o listă de șaizeci și două de malformații umane prezentate împreună cu implicațiile lor profetice. Una dintre acestea, ectopia cordis, era legată de o serie de calamități naturale, deoarece se credea că „atunci când o femeie naște un copil … care are inima deschisă și care nu are piele peste ea, țara va suferi de calamități”.

Perioada clasicismului grec aduce și o nouă perspectivă asupra gândirii medicale, mutând accentul de la modelul magico-religios la o perspectivă mai rațională.

Această schimbare este susținută de medicul grec Hipocrate (460-375 î.Hr.). Modelul lui Hipocrate privea boala drept „izonomie”, un exces ale uneia dintre cele patru umori sau fluide din corp – teoria umorală, iar regimul de tratament recomandat implica, de exemplu, și provocarea sângerării, menită să restabilească echilibrul umoral.

Anticii considerau funcționarea inimii și a vaselor de sânge un mare mister. Pentru grecul Alcmaeon din Croton (circa 500 î.e.n.), somnul era cauzat de migrarea sângelui din creier prin vene, iar moartea era rezultatul creierului complet drenat.

Două sute de ani mai târziu, Aristotel (384-322 î.e.n.) credea că inima dă omului puterea de a gândi, conținând și sufletul acestuia. El face și primele observații ale funcției cardiovasculare normale, prin descrierea pulsărilor fetale la un embrion de pui.

După moartea lui Hipocrate, gândirea și practica medicală continuă să se dezvolte datorită primei școli medicale importante din antichitate, cea din Alexandria. Odată ce disecția umană avea să fie permisă, studiul corpului uman atinge dezvoltarea deplină.

Printre cele mai cunoscute nume ale școlii din Alexandria sunt și Herophilus și Erasistratus. Deși scrierile originale ale acestora nu s-au păstrat, câteva dintre ideile lor au fost preluate și redate de scriitorii romani de mai târziu, inclusiv Pliniu, Celsius și Galen.

Herophilus din Calcedon (circa 280 î.e.n.) va fi considerat de Pliniu primul medic „care a cercetat cauzele bolii”. Elev al lui Praxogaras, el a fost primul care a legat pulsul de un grup distinct de vase și a considerat că acesta poate fi folosit ca indicator al bolii, cea mai importantă contribuție a lui Herophilus la medicina clinică fiind dezvoltarea unei teorii a valorii diagnostice a pulsului.

Claudius Galenus (129-201 e.n.) a arătat prin experimente că arterele transportau sânge, a studiat acțiunile inimii, valvele inimii și pulsiunile arterelor. El a remarcat, de asemenea, diferențele structurale dintre artere și vene, dar nu și-a dat seama că sângele circula. El a crezut că sângele era produs de ficat care l-a trimis la periferia corpului pentru a forma mușchi. Galen a crezut în teoria umorală a fluidelor corporale, dar a crezut, de asemenea, și că boala poate apărea dintr-o insuficiență a uneia dintre cele patru umori și nu numai dintr-un exces, un principiu călăuzitor al medicinei galenice.

Galen credea și că viața era susținută de alimente, care erau transformate în sânge de către ficat și trimise în restul corpului pentru hrănire. El a crezut, de asemenea, că sângele era folosit la îndepărtarea reziduurilor din organism. Galen a fost astfel primul care a sugerat o relație între hrană, sânge și aer. Autoritățile medicale și bisericești au considerat că opera lui Galen se bazează pe inspirația divină și, prin urmare, este infailibilă, numindu-l Divinus Galenus.

Opiniile lui Galen s-au păstrat câteva secole până la nașterea științei moderne în timpul Renașterii italiene din secolele XV și XVI. În această perioadă, cunoștințele medicale au fost propagate prin traducerile multor lucrări antice, precum cele ale lui Hipocrate și Galen.

În 1513, artistul și savantul Leonardo da Vinci (1452-1519) a desenat și a descris un caz de defect septal atrial. Leonardo a susținut și el teoria galenică a fluxului și refluxului prin vene.

Perioada teoriei galenice a fost depășită prin publicarea în 1543 a primului manual complet de anatomie umană a lui Andreas Vesalius (1514-1564). El a descris inima ca fiind centrul rețelei vasculare, a crezut că venele pulmonare transportau aer din plămâni spre atriul stâng și a deschis porțile către progresele ulterioare.

Medicul spaniol Michael Servetus (1511-1553) este cel care a devenit celebru pentru abilitățile sale de disecție și terapeutice. El a descoperit, de asemenea, că o parte din sânge circulă prin plămâni. Însă, pentru că și-a publicat părerile împotriva doctrinei Trinității, va fi condamnat la arderea pe rug. Execuția sa a fost aprobată de Martin Luther, John Calvin și Sir Thomas More.

Medicul englez William Harvey (1578-1657) este cel care a elucidat în sfârșit misterul sistemului circulator. El a arătat experimental funcția valvelor în menținerea fluxului centripet în vene, stabilind astfel adevăratul concept al unei circulații propulsate de inimă, punând bazele fiziologiei moderne. Harvey a propus și existența capilarelor, care ar lega sistemele arteriale și venoase, dar nu a putut demonstra rețeaua capilară din cauza lipsei unui microscop.

René Descartes va susține parțial doctrina lui Harvey cu privire la circulația sângelui. Mecanic de profesie, Descartes privea omul ca pe o mașină, iar ideile lui Harvey despre circulația sângelui se potriveau conceptelor mecanice. Descartes nu credea însă că inima se contractă, ci mai degrabă că se extinde. El credea că inima acționa ca un cuptor, încălzind sângele până când devenea gazos, după care acesta se recondensa în fluid în plămâni.

Legătura finală cu conceptul lui Harvey a fost făcută prin descoperirea capilarelor prin experimentele pe broaște ale lui Marcello Malpighi (1628-1694). De asemenea, Malpighi a demonstrat existența celulelor roșii din sânge și a arătat că acestea dau culoarea sângelui.

Descoperirile lui Malphigi au fost confirmate și dezvoltate de Antoni van Leeuwenhoek (1632-1723), care a demonstrat modul în care globulele roșii circulau prin capilarele urechii unui iepure și într-un picior de broască. În 1674, Leeuwenhoek a făcut prima descriere exactă a corpusculilor roșii din sânge.

Primele decenii ale secolului XX au cunoscut o acceptare din ce în ce mai mare a metodelor tehnologice de diagnostic legate în special de radiologie. La începutul anilor ’30 au fost introduse investigațiile cardiologice eficiente cu utilizarea cateterismului cardiac. Această metodă a permis realizarea unui diagnostic precis care, combinat cu progresele în chirurgie și anestezie, a determinat realizarea unor intervenții operative asupra inimii și sistemului cardiovascular, în anii 1940, în principal prin proceduri extracardiace. Operațiile intracardiace, inițial fără și mai târziu cu bypass cardiopulmonar, au început să fie implementate la începutul anilor ’50.

Operații mai complexe au fost în cele din urmă concepute cu redirecționarea intracardiacă a sângelui și înlocuirea structurilor lipsă prin împletirea cu tuburi homografe. Aceasta a însemnat că operațiunile au început să fie mai puțin paliative și mai mult curative.

La jumătatea anilor ’60 s-a realizat următorul pas major, odată cu primele cateterizări intervenționale, permițând amânarea intervenției chirurgicale și, în cele din urmă, înlocuirea chirurgiei pentru anumite afecțiuni, la începutul anilor ’70.

În ultimele decenii au fost introduse facilități de calcul care au capacități de prelucrare și stocare de date din ce în ce mai mari. Acestea au permis introducerea ecocardiografiei, o tehnică imagistică intens computerizată. Această tehnică s-a dovedit a fi o etapă importantă a procesului de diagnostic, care încearcă să înlocuiască cateterismul pentru diagnosticul și monitorizarea majorității malformațiilor cardiace congenitale.

În fapt, domeniul cardiologiei a parcurs un drum lung de când John Warren a publicat „Observațiile sale despre Angina Pectoris” în primul număr al New England Journal of Medicine din 1812.

Deși descrierea sa despre angina pectorală are valoare și astăzi, înțelegerea și tratamentul bolii s-au schimbat drastic.

Una dintre primele contribuții majore la înțelegerea modernă a bolilor cardiovasculare a fost Framingham Heart Study, început în 1948. El a fost primul studiu care a identificat hipertensiunea și hipercolesterolemia ca factori de risc pentru bolile de inimă și a deschis calea pentru terapia medicamentoasă, baza terapiilor de astăzi. Implementarea ulterioară a strategiilor de prevenire a bolilor de inimă a redus semnificativ ratele de deces cardiac ajustate la vârstă.

Progresele în diagnosticare și intervenția propriu-zisă au fost susținute și ele de progresele farmaceutice care au urmărit o mai bună înțelegere a fiziologiei inerente a funcției cardiace. Diureticele și inotropele au fost inițial folosite ca paliative, ulterior fiind utilizate ca suport până la efectuarea intervenției.

Inovația și dezvoltarea medicamentelor sunt cele care au continuat să modeleze domeniul cardiologiei în ultima jumătate a secolului XX. Dezvoltarea arteriografiei coronariene în 1958, împreună cu prima utilizare a streptokinazei (un agent fibrinolitic) în 1976, constituie astăzi baza tratamentului pentru infarctul miocardic acut. Mai multe studii importante din anii 1980 și 1990 (SOLVD – Studiul disfuncției ventriculare stângi, MERIT-HF – Metoprolol CR / XL Intervenția pilot randomizată în Insuficiența cardiacă congestivă, EMPHASIS-HF – Eplerenonă la pacienții cu spitalizare redusă și Studiul supraviețuirii în insuficiența cardiacă încă definesc modul cum se tratează insuficiența cardiacă congestivă în prezent.

Pe măsură ce domeniul evoluează, cercetătorii descoperă alternative minim invazive la chirurgia cu risc ridicat pe cord deschis, ceea ce permite pacienților care anterior nu îndeplineau condițiile pentru intervenție să fie incluși într-o procedură care le prelungește viața și care dezvoltă domeniul cardiologiei intervenționale.

“Instrumentarul” de diagnostic și tratament disponibil astăzi le-a oferit practicienilor mijloacele de a face față eficient problemelor care apar în malformațiile cardiace. Iar noul mileniu va aduce fără îndoială noi evoluții inovatoare.

 

Mirela Mustață, redactor executiv eAsistent.ro, traducere și adaptare după: Concepts in cardiology – a historical perspective, Ventura C Savona și  V Grechhttps://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3232476/
https://resident360.nejm.org/content_items/278

Sursa foto 1: https://www.larousse.fr

Sursa foto 2:https://www.ncbi.nlm.nih.gov

Sursa foto 3 și 4: http://www.sfatulmedicului.ro