COVID-19, o boală a incertitudinii
COVID-19 se dovedește a fi, din multe puncte de vedere, o boală a incertitudinii. Potrivit unui nou studiu realizat în Italia, aproximativ 43 % dintre persoanele cu acest virus nu prezintă deloc simptome. Dintre cei care dezvoltă simptome, în mod frecvent se regăsesc cazuri de pacienți care se simt bolnavi, dar stările lor, deși neplăcute, nu sunt foarte neobișnuite – congestie, febră, dureri și stare generală de rău. Unii dintre aceștia ajung să se simtă puțin mai bine și, dintr-odată, apare un moment critic. Iar medicii nu pot spune cui nu i se poate întâmpla acest lucru. Aceștia sunt cei care încep să aibă probleme respiratorii, tahicardii, iar mintea li se detașează de realitate. Sunt cei ale căror organe ajung să cedeze și care petrec săptămâni în secțiile de terapie intensivă, dacă supraviețuiesc.
„Există o mare diferență în modul în care fiecare om reacționează la acest virus. Ce este neobișnuit este că această variabilitate nu se potrivește cu niciuna dintre bolile pe care ne-am obișnuit să le tratăm”, spune Robert Murphy, profesor de medicină și director al Centrului pentru Boli Transmisibile Globale de la Universitatea Northwestern din Statele Unite ale Americii.
Acest grad de incertitudine are mai puțin de-a face cu virusul, cât cu modul în care organismele noastre răspund la acesta. După cum spune Robert Murphy, când medicii văd această variabilitate referitoare la severitatea bolii, „concluzia este că aceasta nu este data de virus, ci de organismul gazdă.”
Chiar de la începutul pandemiei, oamenii din întreaga lume au auzit mesajul potrivit căruia persoanele mai în vârstă și bolnavii cronici sunt cei expuși și care pot să moară din cauza COVID-19.
Dar aceasta este departe de a reprezenta o imagine completă, pentru a putea spune cine este în pericol de a face o formă de boală care-i poate pune viața în pericol. A înțelege exact cum și de ce unii oameni se îmbolnăvesc, în timp ce alții nu au aproape niciun simptom, va reprezenta cheia tratamentului.
Una dintre experiențele cele mai neobișnuite legate de COVID-19 este pierderea mirosului – și, apoi, a gustului. Este știut că orice răceală comună care provoacă congestie poate modifica aceste senzații într-un anumit grad. Dar o degradare aproape totală a gustului și mirosului se întâmplă în cazul infecțiilor cu coronavirus, chiar și în absența altor simptome.
Jonathan Aviv, medic ORL-ist din New York, a raportat o creștere a numărului tinerilor care au apelat la el ca urmare a dispariției bruște a gustului sau mirosului. Iar el nu era sigur ce să le spună că li se întâmplă. „Scenariul cel mai puțin înfricoșător este acela că efectul inflamator al infecției modifică temporar funcția nervului olfactiv”, a spus el. „Posibilitatea mai înfricoșătoare este ca virusul să atace nervul”. Virusurile care atacă nervii pot provoca tulburări pe termen lung și pot afecta alte părți ale sistemului nervos.
Deși nu s-a raportat faptul că noul coronavirus afectează direct creierul și coloana vertebrală, predecesorul său – virusul SARS-CoV – pare să aibă această capacitate. Chiar dacă celulele nervoase par a fi cruțate de noul virus, acestea ar fi printre puținele care au această șansă.
Ce se întâmplă, de fapt, în organismul atacat?
Coronavirusul se atașează de celule, pătrunde în ele și apoi începe să se reproducă. O face cel mai bine în celulele naso-faringelui și mai jos, în plămâni, dar este cunoscut și că acționează asupra celulelor ficatului, intestinelor și inimii. Virusul se răspândește în corp, timp de zile sau săptămâni într-un fel tăcut, invadând celulele gazdă și evitând răspunsul imun. Poate dura o săptămână sau două până când organismul recunoaște pe deplin măsura în care a fost copleșit. În acest moment, adesea reacția sa nu este deloc calmă și echilibrată. Sistemul imunitar intră într-o stare hiper-reactivă și apelează la toate sistemele de alarmă disponibile pentru a mobiliza mecanismele de apărare ale organismului. Acesta este momentul când oamenii se prăbușesc brusc.
Atunci situația începe să devină gravă. De exemplu, jumătate dintre pacienții cu COVID-19 care ajung în secția de terapie intensivă a Spitalului Presbiterian din New York sunt internați aici pentru 20 de zile, deși, în mod normal, media națională este de 3,3 zile. Mulți dintre acești pacienți ajung la spital în stare aproape critică, testele de sânge prezentând niveluri crescute ale markerilor inflamatori. Un marker care pare a fi în mod special predictiv pentru destinul nefast al unei persoane infectate este o proteină cunoscută sub numele de D-dimer. Medicii din Wuhan, China, unde a fost raportat pentru prima dată focarul de coronavirus, au descoperit că o creștere de patru ori a dimerului D este un puternic predictor al mortalității. Ei sugerează, într-o lucrare recentă, că testul „ar putea fi un marker timpuriu și util”, care indică ce pacient intră în fazele periculoase.
”Aceștia și alți markeri sunt, de cele mai multe ori, semne ale unui proces imunitar extrem de critic cunoscut sub numele de furtună de cytokine”, potrivit doctorului Randy Cron, directorul secției de reumatologie de la Spitalul Children’s of Alabama, din Birmingham. O citokină este o moleculă de semnalizare pe care organismul o poate elibera pentru a activa inflamația, în încercarea de a inhiba și elimina un virus. Într-o furtună de citokine, sistemul imunitar inundă corpul cu astfel de molecule.
În acest moment, prioritatea pentru medici se schimbă și, de la speranța că sistemul imunitar al unei persoane poate combate virusul, se trece la încercarea de a potoli răspunsul imunitar, astfel încât să nu provoace leziuni permanente ale organelor și să ucidă persoana. După cum spune doctor Cron, „Dacă vezi o furtună de citokine, trebuie să o tratezi.” Dar tratarea oricărei infecții prin împiedicarea sistemului imunitar este întotdeauna dificil de gestionat. Nu este niciodată soluția ideală să fie lăsat la voia lui un virus care ne poate ucide celulele. Provocarea este de a atinge un echilibru în care nici furtuna de citokine, nici infecția nu acționează în mod extins.
Doctorul Cron și alți cercetători consideră că un astfel de echilibru este posibil. Furtunile cu citokine nu sunt unice pentru COVID-19. Același proces de bază se întâmplă și ca răspuns la alte virusuri, cum ar fi dengue și Ebola, precum și la gripă și alte coronavirusuri. El reprezintă un pericol pentru viață și este greu de tratat, dar poate fi gestionat, totuși.
Care sunt direcțiile de tratament investigate?
La Universitatea Johns Hopkins din SUA, bioinginerul Joshua Vogelstein și colegii săi au încercat să identifice care sunt elementele commune și de diferențiere la persoanele care au supraviețuit furtunilor de citokine și la cele care nu au făcut-o. O corelație pe care echipa a observat-o a fost că persoanele care luau medicamentul tamsulosin (folosit pentru a trata retenția urinară) păreau să reacționeze mai bine. Joshua Vogelstein nu este sigur de ce. Furtunile de citokine declanșează eliberarea de hormoni precum dopamina și adrenalina, pe care tamsulosinul le poate bloca parțial. Echipa a lansat un studiu clinic pentru a vedea dacă abordarea este de vreun ajutor.
Una dintre abordările cele mai promițătoare este chiar blocarea citokinelor – odată ce au fost deja eliberate în sânge. O țintă curentă este un tip de citokină cunoscut sub numele de interleukina-6 (IL-6), care este cunoscut a fi crescută în situațiile grave de insuficiență respiratorie. Benjamin Lebwhol, director de cercetare la Centrul pentru Boala Celiacă de la Universitatea Columbia, spune că persoanele cu afecțiuni imune, cum ar fi boala celiacă și boala inflamatorie a intestinului, pot avea un risc mai mare de a deveni cazuri severe de COVID-19. Dar el speră că medicamentele care inhibă IL-6 sau alte citokine ar putea împiedica răspunsurile inutile, dar le lasă pe celelalte intacte. Analizele preliminare în această direcție sunt promițătoare, iar studiile clinice sunt în desfășurare.
Totuși, acest tip de medicamente sunt, în mod tradițional, folosite pentru cazurile rare, al persoanelor cu condiții imune, de aceea disponibilitatea și costul lor reprezintă o problemă. Ca rezultat, doctorul Cron este de părere că, “la final, ne putem baza pe corticosteroizi, pentru că aceasta este ce avem la dispoziție”. Totuși, aceasta este o direcție controversată. Chiar dacă ei pot acționa ca o frână de urgență pentru sistemul imunitar, modul lor extins de acțiune înseamnă mai multe efecte secundare decât atunci când ar fi țintită o anumită citokină. S-a demonstrat că o persoană sub o astfel de terapie are un risc mult mai mare de a contracta o altă infecție periculoasă, așa cum au arătat-o studiile pe acest subiect de la începutul epidemiei în China. Totuși, în alte clinici, au fost și situații de folosire a lor cu bune rezultate, iar săptămâna trecută, Societatea de Boli Infecțioase din America a emis instrucțiuni cu privire la corticosteroizi, recomandându-i în contextul unui studiu clinic atunci când boala atinge nivelul de suferință respiratorie acută.
Decizia asupra metodei precise de modulare a răspunsului imun – asupra medicației, dozei și momentului – depinde și este decisă prin monitorizarea atentă a pacienților, înainte de momentul critic. Persoanele cu risc de furtună de citokine ar putea fi monitorizate îndeaproape pe parcursul bolii și ar putea primi tratament imediat ce semnele încep să apară. Aceasta ar putea însemna detectarea markerilor din sângele unei persoane înainte să apară halucinațiile – înainte ca nivelul ei de oxigen să scadă.
Lumea și-a pus speranțele în medicamente care încearcă să încetinească replicarea virusului – dintre cele care sunt în prezent în diferite studii clinice menționăm remdesivir, ivermectină și hidroxicloroquina. Dar, ca și în cazul gripei sau al altor boli virale, medicamentele antivirale sunt adesea eficiente doar la începutul bolii. Odată ce virusul s-a răspândit pe scară larg în organism, sistemul nostru imunitar ajunge să fie cel care amenință să ne omoare. Iar răspunsul nu poate fi controlat complet. Tot ce se poate face este să fie modulat și îmbunătățit.
Ce ne spune, de fapt, sistemul imunitar în astfel de momente?
Variația răspunsului imun al diferitelor persoane este, însă, influențată de mult mai mulți factori decât vârsta sau bolile cronice. Sistemul imunitar este o funcție a stilului de viață și a mediilor cu care interacționăm în fiecare zi. Fundamentul este pus de genetică, dar și de expunerea timpurie la influențele din mediu – de la mâncarea pe care o mâncăm, până la aerul pe care îl respirăm. Răspunsul sistemului imunitar variază în funcție de mulți factori, de la hrană, la condițiile de locuit, la accesul la asistență medicală.
Persoanele care se îmbolnăvesc cel mai grav sunt, de multe ori, cele cu vulnerabilități multiple. Nivelul citokinelor precum IL-6 poate crește după o singură noapte lipsită de un somn bun. Pe parcursul vieții, efectele stresorilor zilnici se acumulează. În cele din urmă, persoanele care nu reușesc să se îngrijieasca corespunzător atunci când sunt bolnave – sau care nu au acces la alimente sănătoase și la aer curat – sunt susceptibile să suporte sarcina bolilor severe. Iată de ce situația aceasta este, dincolo de toate, și un semnal de alarmă referitor la stilul de viață și la felul în care fiecare lucru pe care-l facem zilnic, când alegem ce mâncăm sau cât timp alocăm odihnei sau activităților fizice, ne afectează rezistența la bolile grave.
Mirela Mustață, Redactor executiv e-Asistent.ro
Surse de documentare:
https://medium.com/the-atlantic/why-some-people-get-sicker-than-others-f64796b01486 (sursa foto)
