În timp ce multe țări din întreaga lume au recunoscut amploarea pandemiei COVID-19 în martie 2020, încă de la acel moment, unele păreau să mizeze pe imunitatea de turmă.

De exemplu, au existat voci precum cea a consilierului pentru pandemie Graham Medley din Marea Britanie care a declarat că obiectivul ar trebui să fie „să generăm ceea ce numim imunitate de turmă”, ceea ce ar implica „o epidemie în masă”. Ideea a fost întâmpinată cu critici furioase, așa că oficialii britanici au retractat și negat că imunitatea de turmă a făcut vreodată parte din planul lor. Povestea imunității de turmă care a făcut parte din planul inițial al Suediei l-a determinat pe matematicianul Marcus Carlsson să obiecteze: „suntem păstoriți ca o turmă de oi spre dezastru”.

În august 2020, Organizația Mondială a Sănătății avertiza jurnaliștii, prin vocea lui Michael Ryan, că „nu suntem nicidecum aproape de nivelurile de imunitate necesare pentru a opri transmiterea acestei boli. Trebuie să ne concentrăm asupra a ceea ce putem face de fapt acum pentru a opri transmiterea și nu să trăim cu speranța că imunitatea de turmă este salvarea noastră”.  Această declarație nu a pus capăt dezbaterii. La sfârșitul aceleiași luni, surse au dezvăluit că și Casa Albă părea să se gândească la o politică de tip imunitate de turmă. Oficialii au emis prompt o dezmințire pe această temă.

Dar care este, de fapt, problema și de ce imunitatea de turmă este un subiect incomod?

Desigur, problema nu este obținerea imunității, un concept cu care istoria este familiară încă din secolul 5 î.e.n. Pe atunci, Tucidide a scris despre indivizi care s-au recuperat de pe urma ciumei, care în acel moment făcea ravagii în Atena. Aceste persoane, care contractaseră deja boala, și-au revenit și au devenit „imuni”. Cu toate acestea, cea mai veche încercare recunoscută de a induce intenționat imunitatea la o boală infecțioasă a fost în secolul al X-lea în China, unde variola era endemică.

Chiar dacă sistemul imunitar al fiecăruia dintre noi este diferit, ca regulă generală, el devine mai puternic în timpul maturității, deoarece, până la acea vârstă, am fost expuși la mai mulți agenți patogeni și am dezvoltat mai multă imunitate. De aceea, adolescenții și adulții tind să se îmbolnăvească mai rar decât copiii.

Odată ce un anticorp a fost produs, o copie rămâne în corp, astfel încât dacă același antigen apare din nou, acesta poate fi tratat mai repede. De aceea, facem doar o dată unele boli, cum ar fi varicela, deoarece corpul are stocat deja un anticorp de varicelă, care e pregătit să distrugă antigenul data viitoare când mai apare. Aceasta se numește imunitate.

Practic, la oameni există trei tipuri de imunitate – înnăscută, adaptativă și pasivă.

Cu toții ne naștem cu un anumit nivel de imunitate față de invadatori. Sistemele imune umane, similar cu cele ale multor animale, vor ataca invadatorii străini încă din prima zi. Această imunitate înnăscută include barierele externe ale corpului nostru – prima linie de apărare împotriva agenților patogeni – precum pielea și membranele mucoase ale gâtului și intestinului. Acest răspuns este mai general și nespecific.

Imunitatea dobândită (adaptativă) este protecția împotriva agenților patogeni care se dezvoltă pe măsură ce trecem prin viață. Pe măsură ce suntem expuși bolilor sau ne vaccinăm, construim ca o ”bibliotecă de anticorpi” împotriva diferiților agenți patogeni. Aceasta este uneori denumită memorie imunologică, deoarece sistemul nostru imunitar își amintește de dușmanii anteriori.

Imunitatea pasivă este „împrumutată” de la o altă sursă, dar nu durează la nesfârșit. De exemplu, un copil primește anticorpi de la mamă prin placentă înainte de naștere și în laptele matern după naștere. Această imunitate pasivă protejează bebelușul de unele infecții în primii ani de viață.

Vaccinarea introduce antigeni sau agenți patogeni slăbiți unei persoane în așa fel încât individul să nu se îmbolnăvească, dar totuși ca sistemul lui imunitar să producă anticorpi. Deoarece corpul salvează copii ale anticorpilor, este protejat dacă amenințarea reapare mai târziu în viață.

Dacă nu obținerea imunității e problema, atunci poate că limbajul despre imunitatea de turmă este de fapt aspectul problematic. În timp ce toți înțelegem cu ușurință ce înseamnă, nivelul îmbolnăvirilor și al morților cerute de o astfel de abordare este cel care generează această reacție puternică. Animalele de turmă precum vacile, caprele sau oile sunt de obicei sacrificate pentru consumul uman. Puțini oameni vor să facă parte din acest gen de turmă.

Practic, conceptul vine din domeniul medicinei veterinare, fiind folosit pentru prima dată de medicul veterinar George Potter din Kansas. Conceptul lui Potter a ajuns în Marea Britanie în 1917 și 1920 în rezumate din Veterinary Review și Scottish Agriculture. Momentul era crucial. Pe uscat și pe mare, armatele și soldații se luptau, ca de altfel pe tot parcursul Primului Război Mondial, împotriva infecțiilor. Lumea medicală se zbătea să identifice și să trateze agenții patogeni și, de asemenea, să înțeleagă ecologia populațiilor lor. Cum au condus virulența patogenului și rezistența populației la creșterea și scăderea valurilor epidemice? În The Lancet, în iulie 1919, bacteriologul W. W. C. Topley a descris epidemiile experimentale pe care le-a creat în grupuri de șoareci. Cu excepția cazului în care a existat un aflux constant de șoareci sensibili, prevalența în creștere a indivizilor imuni avea să pună capăt unei epidemii. Într-un articol din 1923 din Journal of Hygiene, el și G. S. Wilson au descris acest fenomen drept „imunitatea turmei”.

Ideea și-a găsit utilitatea în medicină.

În 1922, Topley a sugerat o paralelă între focarele de șoareci și cele care-i implicau pe copiii de vârstă școlară. El s-a întrebat, de asemenea, dacă măsurile deja „la modă în tratarea epidemiilor în rândul animalelor, în care metodele de segregare sunt mult mai ușor de aplicat decât în rândul populațiilor umane”, ar putea furniza informații utile pentru deciziile cu privire la închiderea școlilor pe fondul epidemiilor.

Întrebarea lui Topley și-a găsit în curând ocazia de a fi testată. În 1923, Sheldon Dudley, profesor de patologie la Royal Naval Medical School, a avut ocazia să studieze epidemiile de difterie de la Royal Hospital School din Greenwich. Școala a oferit condiții de laborator, cu un grup omogen de elevi de sex masculin, într-o formă fizică bună, care dormeau în cămine de 70 până la 126 de paturi.

Dudley a publicat rapoarte pentru Medical Research Council cu privire la difterie și scarlatină. El credea că analiza lui Topley despre „epidemiile experimentale în rândul comunităților de șoareci oferă mai multe asemănări izbitoare cu fenomenele observate la băieții de la școala Greenwich”. Într-un articol din The Lancet din 1924, Dudley a aplicat conceptul de „imunitate de turmă” oamenilor.

Primii cercetători ai subiectului nu s-au fixat niciodată pe o definiție clară. Dudley a preferat să se concentreze asupra procentului dintr-o comunitate (”turmă”) care dobândise rezistență prin expunerea naturală sau prin vaccinare. Topley a elaborat un concept mai extins. Așa cum a explicat în Journal of the Royal Army Medical Corps în 1935, imunitatea de turmă cuprindea nu doar distribuirea imunității, ci și factorii sociali care determinau expunerea acesteia la vectorii care provocau boala. De exemplu „turma engleză” – cei care trăiau în Anglia – avea imunitate de turmă la ciumă, malarie și tifos, deoarece nu mai trăia în strânsă asociere cu vectorii care provocau aceste boli.

Imunitatea de turmă a căpătat importanță, în anii 1950 și 1960, pe măsură ce noile vaccinuri ridicau întrebări cruciale pentru politica de sănătate publică. Ce parte dintr-o populație trebuia vaccinată pentru a controla sau eradica o boală? Ideea a revenit în forță după 1990, în timp ce oficialii din domeniul sănătății publice lucrau pentru a atinge niveluri suficiente ale acoperirii vaccinale pentru diferite boli. Dar expresia „imunitate de turmă” a continuat să provoace probleme etice pentru că sugera abordări în care oamenii sunt tratați ca animalele. Asocierea dintre animale și sacrificiu ar fi putut și ea contribui la obiecțiile din martie 2020 la politicile care ar fi cerut multor persoane să ajungă să se îmbolnăvească și, poate, să fie ucise de SARS-CoV-2 în căutarea imunității de turmă.

Expresia „imunitate de turmă”, însă, nu a dispărut. Publicul se confruntă cu aceeași problemă în plină pandemie de COVID-19 în 2020 ca și Dudley cu difteria în anii 1920: dacă o infecție produsă prin inhalarea unor particule provenite din tuse, strănut, picături de salivă sau secreții nazale poate fi controlată, fără vaccin sau tratament, numai prin distanțare socială și igienă.

Studiile din iunie și iulie 2020 au pus la îndoială validitatea modelului bazat pe imunitatea de turmă obținută prin infectare: în ciuda lunilor de expunere, studiile privind nivelul de anticorpi au constatat o seroprevalență scăzută, mai mică de 10%, în orașele din Spania și Elveția. Cei care și-au exprimat opinia în revista medicală The Lancet au concluzionat că „în lumina acestor constatări, orice abordare care vizează obținerea imunității de turmă prin infecție naturală nu este doar lipsită de etică, ci și improbabilă”. În plus, scepticii au exprimat și alte îngrijorări, observând că alte coronavirusuri induc doar apărare tranzitorie prin anticorpi.

Cu toate acestea, apărătorii imunității de turmă au continuat să susțină viabilitatea teoriei. Unii susțin că anticorpii nu sunt esențiali, deoarece SARS-CoV-2 ar putea induce o imunitate durabilă a celulelor T. Alții speculează că, dacă cei mai sensibili membri ai unei comunități sunt infectați mai întâi, atunci imunitatea colectivă ar putea fi atinsă după expunerea a doar 20% din populație.

Salvarea evidentă este adusă de vaccinuri care pot asigura imunitatea colectivă. Aceasta poate asigura ieșirea din cercul vicios al carantinării și distanțării sociale care generează probleme sociale și economice greu de cuantificat. În lipsa acestor vaccinuri, mulți oameni ar fi trebuit să moară de COVID-19 înainte să se obțină imunitatea colectivă necesară stopării pandemiei.

Până când vaccinurile existente nu vor ajunge să facă ambele lucruri, adică să protejeze persoanele care se vaccinează și să genereze imunitatea de turmă/colectivă, societățile vor trebui să continue să încerce să controleze răspândirea virusului la nivel local prin măsuri de sănătate publică și acțiuni comunitare, pentru a proteja persoanele cele mai vulnerabile și pentru a sprijini sănătatea publică și sistemele medicale.

De aceea, vaccinarea trebuie să rămână acțiunea de sănătate publică prioritară, singura care poate salva vieți.

Mirela Mustață, Redactor executiv E-asistent

Surse de documentare

1. https://www.thelancet.com/journals/lancet/article/PIIS0140-67362031924-3/fulltext
2. http://www.columbia.edu/itc/hs/medical/pathophys/immunology/readings/ConciseHistoryImmunology.pdf
3. https://www.medicalnewstoday.com/articles/how-the-immune-system-watches-over-the-brain?utm_source=Sailthru%20Email&utm_medium=Email&utm_campaign=MNT%20Daily%20News&utm_content=2021-02-10&apid=32792208&rvid=beaf58282096d50d2dec1156befbe9a46ec8516b489641db27394c944714b7f8
4. Foto: Copyright © 2020 Medical Research Council/Special Report Series, No 195/London: HM Stationery Office/1934