Ce știm astăzi despre ADHD

(9 minute, timp de lectură)

Descoperirea a ceea ce astăzi numim tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) este legată de numele unui medic scoțian, Sir Alexander Crichton.

În anul 1798, el observa că unii oameni erau mult mai neatenți și mai incapabili să se concentreze asupra activităților lor decât alți semeni de-ai lor. Tot el este cel care nota că aceste simptome își au debutul în copilărie.

Într-o serie de prelegeri din 1902, ADHD a fost menționat pentru prima dată.

Pediatrul britanic Sir George Frederic Still menționa atunci că unii copii nu își puteau controla comportamentul așa cum ar face un copil obișnuit, dar erau totuși inteligenți. Acești copii erau mai impulsivi și aveau probleme cu atenția și autocontrolul. El a descris aceasta drept „un defect anormal de control moral la copii”. Studiul lui a cuprins observarea a 15 cazuri la băieți și cinci la fete.

Ponderea indicată este în concordanță cu cunoștințele moderne care indică faptul că bărbații sunt mai susceptibili de a fi diagnosticați cu ADHD decât femeile.

Inițial, ADHD a fost numită reacție hiperkinetică a copilăriei. În 1932, medicii germani Franz Kramer și Hans Pollnow descriau o afecțiune numită boală hiperkinetică. Copiii cu această afecțiune nu puteau sta nemișcați. Pentru că nu puteau respecta regulile, aveau probleme la orele de la școală și să se înțeleagă cu alți copii. Afecțiunea debuta la acești copii în jurul vârstei de 3 sau 4 ani și atingea apogeul la vârsta de 6 ani. Până la vârsta de 7 ani, neliniștea lor devenea mai puțin intensă. La majoritatea, situația s-a îmbunătățit pe măsură ce îmbătrâneau.

Abia în anii 1960, Asociația Americană de Psihiatrie (APA) a recunoscut-o oficial ca o tulburare mintală. ADHD fost inclus în „Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale” (DSM) al Asociației Americane de Psihiatrie abia la cea de-a doua ediție, cea din 1968. Atunci, această condiție a fost identificată drept reacție hiperkinetică a copilăriei. În cea de-a treia ediție, lansată în 1980, APA a redenumit condiția tulburare cu deficit de atenție (ADD) și a creat două variante: ADD cu hiperactivitate și ADD fără hiperactivitate. În 1987, APA a schimbat numele în tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD), care combina neatenția, impulsivitatea și hiperactivitatea într-un singur tip. În 1994, APA a lansat o a patra ediție a DSM. Aici a enumerat trei tipuri de ADHD: în cea mai mare parte neatent; preponderent hiperactiv și impulsiv; și un tip combinat care include toate cele trei simptome. Această ediție a recunoscut, de asemenea, că simptomele ADHD nu dispar întotdeauna când copiii devin adulți. În cea mai recentă ediție, publicată în 2013, APA a desemnat cele trei tipuri drept cele trei „prezentări” ale ADHD. Aceasta înseamnă că tulburarea poate afecta oamenii, dar acest lucru se poate schimba în timp.

Ce este, de fapt, ADHD și care este prevalența?

Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) este o tulburare comună de neurodezvoltare care are cauze neurobiologice și care este diagnosticată cel mai frecvent la copii.

Potrivit Centrului pentru Prevenirea și Controlul Bolilor (CDC), ADHD este cel mai adesea diagnosticat în anii de școală elementară.Cu toate acestea, adulții pot manifesta simptome și pot fi, de asemenea, diagnosticați.

În ceea ce privește prevalența, la nivel global, s-a estimat că aproximativ 5% dintre copii și adolescenți sunt afectați de ADHD.

Odată cu înaintarea în vârstă, atât prevalența ADHD persistent la adulți (care a debutat în copilărie), cât și ADHD simptomatic la adulți (indiferent de debutul în perioada copilăriei), au scăzut. Prin ajustarea pentru structura demografică globală în 2020, prevalența ADHD persistent în rândul adulților a fost de 2,58%, iar cea a adulților simptomatici ADHD a fost de 6,76%. Aceasta înseamnă 139,84 milioane, respectiv, 366,33 milioane de adulți afectați în 2020, la nivel global.

Anii 1990 au adus și o creștere semnificativă a numărului de cazuri. Explicațiile sunt legate de capacitatea crescută de diagnosticare la nivelul sistemului medical, precum și faptului că din ce în ce mai mulți părinți au recunoscut și raportat simptomele și din ce în ce mai mulți copii au manifestat simptome.

Pe măsură ce numărul cazurilor de ADHD a crescut, din ce în ce mai multe medicamente pentru tratarea tulburării au devenit disponibile. De asemenea, medicamentele au devenit mai eficiente, iar multe dintre ele au beneficii pentru persoanele care au nevoie de ameliorarea simptomelor pe termen lung.

Ce ne spun o serie de cercetări recente despre ADHD și legătura cu alte comportamente la adolescenți și tineri sau sindroame la adulți?

Deși există diverse ipoteze despre cauzele genetice ale acestei tulburări, printre care unele care vorbesc despre afectarea creierului copilului în timpul dezvoltării fetale, ori în timpul sau după naștere, sau unele care spun că reprezintă urmări ale unor traumatisme, leziuni sau infecții, sau că sunt afecțiuni congenitale, acestea nu sunt clar dovedite. Tocmai această nesiguranță privitoare la cauzele exacte ale ADHD face ca studiile să continue să-i analize pe cei care par să joace cel mai important rol și anume genetica, factorii de mediu și neurotransmițătorii, cum ar fi dopamina.

Pe de altă parte, sunt analize care arată și că persoanele cu ADHD sunt expuse riscului de a dezvolta tulburări legate de consumul de substanțe. O astfel de analiză de literatură menționează că, în comparație cu populația generală, adolescenții cu tulburări de consum de substanțe au mai multe șanse de a avea și ADHD. De exemplu, într-un studiu privind tulburările legate de consumul de canabis, 38% dintre participanți aveau ADHD. Un alt studiu a arătat că 23% dintre adulții tineri cu tulburări legate de consumul de substanțe au și această afecțiune. Probabilitatea apariției tulburărilor legate de consumul de substanțe este aproape de două ori mai mare în rândul persoanelor cu ADHD și de patru ori mai mare în rândul celor cu ADHD și tulburări de conduită. În tulburarea de conduită, indivizilor pare că le face plăcere să se comporte inadecvat și să-i rănească pe alții.

Deși experții nu au ajuns la o concluzie clară cu privire la motivele exacte din spatele conexiunii, există mai multe teorii care leagă ADHD și consumul de substanțe. Ei spun, de exemplu, că trăsăturile ADHD, inclusiv impulsivitatea, problemele de concentrare și provocările școlare care rezultă pot crește probabilitatea ca un tânăr să înceapă să consume substanțe. De asemenea, poate să existe o legătură genetică între ADHD și riscul de a dezvolta o tulburare legată de consumul de substanțe. În plus, persoanele care trăiesc cu ADHD se pot simți tentate să încerce medicamente psihoactive, pentru a autotrata simptomele ADHD. Mai mult, creierul persoanelor cu ADHD și al celor cu adicții poate împărtăși caracteristici structurale similare, inclusiv un cortex frontal și un cerebel mai mici.

De asemenea, fumatul pare să influențeze probabilitatea dezvoltării tulburărilor legate de consumul de substanțe la copiii și adolescenții cu ADHD. De exemplu, unele cercetări arată că mai mult de 50% dintre adolescenții care fumează și au ADHD dezvoltă tulburări legate de consumul de substanțe ca adulți tineri. Studiul sugerează că acest lucru se poate datora faptului că prietenii care fumează ar putea folosi și alte substanțe. Autorii sugerează, de asemenea, că utilizarea nicotinei modifică creierul în curs de dezvoltare.

Există și o veste bună: se pare că acei copii care primesc tratament ADHD la o vârstă mai mică sunt mai puțin susceptibili de a dezvolta tulburări legate de consumul de substanțe decât cei care încep tratamentul mai târziu. În plus, tratarea problemelor de sănătate mintală, cum ar fi anxietatea și depresia, care apar adesea alături de ADHD, este esențială și ar putea reduce șansele unui individ de a dezvolta acest risc.

Toate indică faptul că legătura dintre ADHD și consumul de substanțe la tineri este complexă, iar cercetările ulterioare pot sprijini explicarea completă a acesteia.

O altă conexiune studiată este cea dintre tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) și sindromul picioarelor neliniștite (SPN). Numită și boala Willis-Ekbom, SPN provoacă sentimente sau senzații inconfortabile la nivelul picioarelor și o dorință copleșitoare de a le mișca. Simptomele afecțiunii apar de obicei seara și adesea se agravează noaptea, atunci când persoana este în repaos. Medicii clasifică SPN drept o tulburare de somn, deoarece odihna declanșează simptomele. Ei o pot considera, de asemenea, o tulburare de mișcare, deoarece oamenii trebuie să își miște picioarele pentru a ameliora simptomele. Cu toate acestea, unii experți consideră că este o tulburare senzorială neurologică, deoarece creierul produce simptomele.

Practic, o serie de studii raportează o legătură puternică dintre problemele de somn, precum SPN și insomnia la persoanele cu ADHD.

Cercetările sugerează că persoanele cu ADHD pot avea mai puțini receptori de dopamină în lobii frontali. O scădere a receptorilor de dopamină, în combinație cu o cantitate redusă de dopamină circulatorie, ar putea fi motivul pentru care persoanele cu ADHD experimentează SPN.

Toate acestea demonstrează clar că este nevoie de cercetări suplimentare, pentru a determina cauzele ADHD și cele ale comportamentelor și altor afecțiuni cu care aceasta se corelează.

Mirela Mustață, Redactor executiv E-asistent

Surse de documentare:

Ce știm astăzi despre ADHD

Arhive

Recomandări

Link-uri utile