Timp de lectură 6 minute

3 decembrie este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. E unul dintre acele momente în care Organizația Mondială a Sănătății, dar și partenerii săi din întreaga lume, ne amintesc că există soluții inovative, transformatoare care pot face diferența pentru o viață de calitate pentru persoanele cu dizabilități.

Un factor pozitiv – durata crescută de viață – și unul negativ – numărul din ce în ce mai mare  de persoane care suferă de boli netransmisibile – contribuie împreună la un număr din ce în ce mai mare de persoane care trăiesc mai mult și îmbătrânesc cu limitări funcționale.

Pentru aceste persoane, fizioterapeuții au câștigat de multă vreme recunoașterea ca furnizori importanți de servicii.

Și aceasta deoarece un nivel adecvat de kinetoterapie poate promova incluziunea socială prin optimizarea funcției unei persoane și încurajarea participării acesteia la viața economică și socială a comunității. Practic, îi poate îmbunătăți calitatea vieții.

Iată de ce a cunoaște istoria acestei profesii înseamnă și speranță și soluții pentru o viață mai bună pentru unele dintre persoanele cu dizabilități. 

Terapia fizică este legată de numele lui Per Henrik Ling, care este cunoscut drept „părintele gimnasticii suedeze”. El este acela care a fondat Institutul Regal Central de Gimnastică, în anul 1813. Activitatea de care se ocupa acest grup de profesioniști era masajul, manipularea bolnavilor și exercițiile fizice. În anul 1851, termenul „fizioterapie” este folosit pentru prima dată în limba germană într-un articol scris de dr. Lorenz Gleich, un medic militar din Bavaria. În limba engleză, cuvântul apare pentru prima oară într-un articol publicat de Dr. Edward Playter, în Montreal Medical Journal, în anul 1894.

Kinetoterapia, inițial considerată asistență de recuperare, a evoluat în timp, devenind o profesie de sine stătătoare. Astăzi joacă un rol foarte important în furnizarea de servicii de reabilitare și abilitare, precum și în instruirea pentru prevenirea și reducerea riscurilor. În Suedia, kinetoterapeuții sunt numiți „sjukgymnast”, care se traduce prin „cineva care-I ajută pe cei bolnavi prin gimnastică”.

Apoi, anul 1916 a venit cu o devastatoare epidemie de poliomielită. În acea perioadă, s-a început tratarea pacienților cu paralizie reziduală prin mișcări pasive. Dându-și seama de necesitatea unei acțiuni bine definite, kinetoterapeuții au dezvoltat testarea musculară manuală pentru evaluarea forței mușchilor și, prin urmare, implementarea tehnicilor de reeducare musculară pentru mușchii mai slabi. În Statele Unite (SUA), epidemia de poliomielită a continuat să facă ravagii într-o asemenea măsură încât a afectat chiar și un om care avea să devină viitorul președinte al SUA – Franklin D. Roosevelt. Acesta a trecut prin diverse terapii, inclusiv hidroterapie. Pentru a putea beneficia de ea, acesta a achiziționat, în 1926, o stațiune la Warm Springs Georgia, care a fost folosită drept Centru de Hidroterapie pentru pacienții cu poliomielită. Acest centru funcționează în prezent ca Roosevelt Warm Springs Institute for Rehabilitation.

Totuși, începutul profesiei este legat de Primul Război Mondial. Atunci, în întreaga lume, 16 milioane de oameni au fost implicați pe câmpul de luptă. În 1917, SUA au intrat în război și armata avea nevoie de servicii de reabilitare a soldaților răniți. Acest lucru a dus la formarea unei unități speciale a departamentului medical al armatei. Ei au dezvoltat, de asemenea, 15 programe de formare pentru „ajutor de recuperare” pentru a satisface cererea.  În următorii 3 ani s-a dezvoltat un parteneriat între kinetoterapeuți și comunitatea medicală și chirurgicală, ceea ce a stimulat recunoașterea și validarea publică a profesiei. În anii 1930, epidemia de poliomielită continua. Ca urmare, anul 1937 marchează înființarea Fundației Naționale Americane pentru Paralizia Infantilă, care a oferit un sprijin major creșterii kinetoterapiei ca profesie.

În cel de-al Doilea Război Mondial a continuat să fie nevoie de kinetoterapeuți pentru tratarea răniților, mai ales a celor care s-au întors acasă cu amputații, arsuri, răni, fracturi și leziuni ale nervilor și ale măduvei spinării. Terapia prin aplicarea stimulării electrice a dat o nouă direcție tratamentului kinetoterapeutic. Ea a demonstrat că nu este vorba doar de a întârzia și de a preveni atrofia, ci și de a restabili masa și forța musculară.

După război a existat o perioadă de declin. Apoi, în anii 1950 a venit momentul independenței, autonomiei și profesionalismului pentru această profesie care a progresat de la tehnicieni la practicieni profesioniști. Două evenimente au contribuit la aceasta: în 1954, Asociația Americană de Fizioterapie (APTA) a dezvoltat un examen de competență profesională, care a fost pus la dispoziția consiliilor de autorizare de stat. Secția pentru lucrători independenți s-a format ca o componentă a APTA, în 1955, odată cu extinderea practicii private.

În plus, rolul kinetoterapuților în reabilitarea cardiacă a început să prindă contur. În 1952, Levine și Lown au pus la îndoială în mod deschis necesitatea repausului la pat forțat și a inactivității prelungite după un infarct miocardic. Pe baza muncii desfășurate într-un spital din Boston în anii 1940, doi medici – Mallory și White – au ajuns la concluzia că repausul îndelungat și continuu la pat „scade capacitatea funcțională, slăbește moralul și provoacă complicații”. Raportul lor a fost publicat și  a atras atenția multora, ridicând numeroase întrebări clinice despre managementul bolilor cardiovasculare. La cea de-a 13-a sesiune științifică a Asociației Americane a Inimii (AHA) din Chicago în 1953, renumitul medic Louis Katz a spus comunității medicale că „medicii trebuie să fie gata să renunțe la vechile dogme atunci când se dovedesc că sunt false și să accepte cunoștințe noi”. A fost subliniată necesitatea de a continua cercetările asupra activității fizice și de a asimila aceste noi informații în schema de practică pentru pacienții cardiaci.

O altă schimbare importantă s-a petrecut în SUA, în această profesie, după conflictul din Vietnam. Uriașul număr de soldați cu probleme neuro-musculo-scheletale era greu de gestionat de foarte puținii chirurgi specializați în ortopedie pe care-i avea armata. Așa s-a ajuns la concluzia că kinetoterapeuții puteau acționa ca o „extensie a medicilor”. Ei au fost autorizați să evalueze și să trateze pacienții neuro-musculo-scheletici fără trimitere de la un medic.

Pe măsură ce creștea nevoia de kinetoterapeuți, APTA, asociația americană de profil, a făcut recomandări cu privire la admitere, curricula, educația și administrarea programelor de kinetoterapie. De asemenea, APTA s-a angajat într-un efort de a încuraja mai multe universități și școli de medicină să creeze programe și să extindă programele existente, inclusiv prin crearea de oportunități pentru educația ulterioară a absolvenților.

Deceniul 1967-1976 a adus extinderea profesiei în managementul ortopediei și al tulburărilor cardio-pulmonare. Odată cu apariția chirurgiei pe cord deschis, kinetoterapia a început să fie practicată în unitățile preoperatorii și postoperatorii.

În secolul 21, profesia a continuat să crească substanțial. Pacienții sunt capabili să apeleze la serviciile unui kinetoterapeut fără a avea nevoie neapărat de recomandarea unui alt profesionist din domeniul sănătății. Kinetoterapia de generație nouă consideră mișcarea drept un element esențial al sănătății și al bunăstării.

Un program personalizat de recuperare medicală poate ajuta la obținerea unui nivel îmbunătățit de funcționare a organismului. În plus, mișcarea, combinată cu o serie de schimbări ale stilului de viață, poate contribui la prevenirea unor patologii mai grave.  

Mirela Mustață, Redactor executiv E-asistent

Surse de documentare:

1. https://www.who.int/campaigns/international-day-of-persons-with-disabilities/2022
2. https://www.un.org/development/desa/disabilities/international-day-of-persons-with-disabilities-3-december.html
3. Shaik AR, Shemjaz AM. The rise of physical therapy: A history in footsteps. Arch Med Health Sci [serial online] 2014 [cited 2022 Dec 5];2:257-60. Disponibil la: https://www.amhsjournal.org/text.asp?2014/2/2/257/144367