Timp de lectură: 5 minute

Malpraxis-ul este definit de lege drept eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, care generează prejudicii pacientului și implică răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorilor de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice. El poate include o gamă largă de erori medicale produse ca urmare a nerespectării standardelor profesionale, neglijenței, imprudenței, cunoștințelor medicale insuficiente sau prin acte individuale în cadrul procesului de prevenție, diagnostic, tratament și, implicit, ca urmare a depășirii limitelor de competențe.

Ca bază legală pentru exercitarea profesiilor din sănătate, Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății este actul normativ principal care dă profesioniștilor în domeniul sănătății dreptul de a oferi asistența medicală adecvată și oferă, de asemenea, un cadru legal de acțiune pentru persoanele care se confruntă cu consecințele unor erori medicale.

Deseori perceput eronat ca fiind specific doar medicilor, în realitate, malpraxis-ul medical nu se rezumă strict la medici, ci se referă la orice persoană care exercită o profesie medicală, inclusiv medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical generalist, moașa și asistentul medical. El se referă, deci, la toate persoanele implicate într-un act medical și care răspund proporțional cu gradul propriu de vinovăție.

În legislația specifică profesiilor de asistent medicali generalist, moașă și asistent medical (OUG 144/2008) regăsim malpraxis-ul sub sintagma „greșeli în activitatea profesională” sau „eroare profesională”.

Ținând seama de caracterul neintenționat al erorilor profesionale, dar și de consecințele grave pe care le pot avea astfel de erori săvârșite de profesioniștii din domeniul medical, legiuitorul a prevăzut în principal o răspunde civilă pentru malpraxis. Cu toate acestea, răspunderea civilă reglementată nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracțiune conform legii.

„Cine nu muncește nu greșește” este un slogan uzual acceptat în cultura autohtonă, greșeala fiind percepută de multe ori ca un pas important al progresului. Însă, în domeniul medical, greșeala aduce suferință, poate să afecteze semnificativ și iremediabil sănătatea și viața unei persoane sau poate conduce la deces. Prin urmare, cel ce greșește nu poate fi absolvit de răspundere pentru fapta sa.

Stabilirea cazurilor de răspundere civilă profesională se realizează prin Comisia de monitorizare şi competență profesională pentru cazurile de malpraxis, constituită la nivelul autorităților de sănătate publică județene și a municipiului București (DSP), fie direct prin instanța de judecată, la sesizarea formulată de persoana care se consideră victima unui act de malpraxis, sau succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act medical asupra căruia planează suspiciunea de malpraxis.

Sesizarea Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis nu este o condiție obligatorie prealabilă sesizării instanței de judecată și nici o condiție necesară actului de justiție, aceasta fiind doar o procedură alternativă de stabilire a existenței sau inexistenței malpraxis-ului, procedură confidențială până la momentul sesizării instanței.

În ambele situații, fie că este sesizată Comisia, fie direct instanța de judecată, toate elementele de caracterizare a litigiului sunt identice, partea reclamantă afirmă existența unui caz de malpraxis, elementele care configurează răspunderea civilă delictuală (faptă, vinovăție, prejudiciu și legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu) sunt aceleași, iar organul învestit de autorul cererii de sesizare are de realizat aceleași verificări și analize în ce privește existența sau inexistența faptei de malpraxis.

Atunci când Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis stabilește existența unui act de malpraxis, nivelul despăgubirilor și modalitatea de plată se pot stabili pe cale amiabilă.

 În situația în care persoana prejudiciată, asiguratul și asiguratorul nu cad de acord asupra culpei asiguratului, cuantumului despăgubirilor și asupra modalității de plată a prejudiciului cauzat, acestea se vor stabili de către instanța judecătorească. Despăgubirile se stabilesc în raport cu întinderea prejudiciului, proporțional cu gradul de vinovăție al persoanelor care se fac vinovate de malpraxis, în limita sumei asigurate.

Dacă prejudiciul depășește suma asigurată, partea vătămată poate pretinde autorului prejudiciului plata diferenței până la recuperarea integrală a acestuia.

Actele de malpraxis se prescriu în trei ani de la producerea prejudiciului, cu excepția faptelor ce reprezintă infracțiuni.

Un alt aspect important al acestui capitol privind răspunderea personalului medical este faptul că nu chiar toate daunele și prejudiciile produse în exercitarea profesiei atrag răspunderea personalului medical. Mai exact, personalul medical nu este răspunzător atunci când daunele și prejudiciile produse în exercitarea profesiunii sunt cauzate de condițiile de lucru, dotările insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiile nosocomiale, efectele adverse, complicațiile și riscurile în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciile ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțele medicale și sanitare folosite, și atunci când personalul medical acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu respectarea competenței acordate.

Așadar, pentru a limita riscul de malpraxis, primul pas ar fi acela de a practica profesia în conformitate cu standardele, ghidurile, procedurile medicale și legislația națională, respectând întotdeauna etica și deontologia profesională.

În același timp, o asigurare de răspundere civilă profesională extinsă peste limitele minime stabilite de organizația profesională este totdeauna indicată, pentru a proteja suplimentar.

Bobic Alin Victor – consilier juridic în cadrul OAMGMAMR Filiala București