Timp aprox. de lectură: 7 minute

Puține referințe pot fi găsite despre psihopatologia copilăriei, înainte de secolul al 19-lea. Deoarece pediatria a început să apară ca specialitate medicală abia la sfârșitul secolului al 18-lea, această deficiență de cunoaștere nu se limitează la temele legate de tulburările psihice ale copiilor.

L’Hôpital des Enfants-Malades, fondat în 1802, la Paris, a fost primul spital înființat special pentru tratamentul copiilor bolnavi. Great Ormond Street a fost deschis la Londra, 50 de ani mai târziu. Iar primele elemente de psihiatrie infantilă au apărut în domeniul clinic abia în anii 1920.

Problemele emoționale și comportamentale ale copiilor au fost tratate în moduri diferite, de-a lungul secolelor, nefiind întotdeauna considerate condiții medicale. Tulburările de comportament au fost considerate în mare măsură probleme morale, meritând de aceea o pedeapsă (ele erau considerate a fi rezultatul răutății și nu al nebuniei). Eșecul copilului de a învăța conducea de obicei la o existență marginalizată, de exemplu era privit drept prostul satului. Scurtele scrieri medicale din secolul al 18-lea se concentrau în principal pe probleme precum crizele convulsive, frica legată de vise, tulburările de somn, bâlbâiala, rivalitatea între frați și epilepsia. Părerea predominantă era că „nebunia nu apărea înainte de pubertate și se observa că cel mai adesea copiii nu erau văzuți în azilurile publice sau în casele private de nebuni.”

Situația s-a schimbat în secolul al 19-lea, când manualele de psihiatrie generală au început să menționeze nebunia la copii. De exemplu, cartea lui Maudsley din 1895 a dedicat un capitol „nebuniei din primii ani de viață„, în timp ce Griesinger (1867) a remarcat faptul că mania și melancolia apar la copii. „Un studiu a peste 300 de minori, cu vârste de până la 19 ani, internați în azilurile din Oxfordshire, în secolul al 19-lea, relevă o gamă largă de prezentări clinice, inclusiv un număr substanțial de copii cu deficiențe mintale […] Presupusele cauze ale nebuniei se împart în două mari categorii. În primul rând, existau cauze psihologice, cum ar fi spaima și durerea și, în al doilea rând, cauze fizice, inclusiv epilepsia și febrele infecțioase, cum ar fi febra tifoidă și rujeola„.

Azilurile de nebuni din acea perioadă sunt precursoarele spitalelor de psihiatrie de astăzi. Spre sfârșitul secolului al 19-lea, au început a fi înțeleși factorii multipli care erau implicați în dezvoltarea tulburărilor psihiatrice din copilărie, deși accentul era pus în mod clar pe ereditate: „Cursul creșterii și dezvoltării creierului este marcat de multe pericole – și nu e de mirare – deoarece este procesul de perfecționare a celei mai înalte evoluții din natură, acest proces fiind în mod constant împiedicat și periclitat de boli specifice perioadei, de ignoranța părinților cu privire la nevoile creierului și de condițiile neigienice de tot felul. Mai presus de toate, procesul nu se poate finaliza în mod corespunzător, în foarte multe cazuri, din cauza existenței unei eredități adverse – o adevărată soartă împotriva căreia cunoașterea, afecțiunea și voința, precum și stăpânirea oricărei condiții favorabile sunt adesea neputincioase […] Tendința ereditară spre nebunie, oricât de puternică ar fi, rareori se dezvoltă într-o boală mintală înainte de perioada adolescenței„. 

Henry Maudsley (1835-1918), un psihiatru britanic, a fost printre primii care a descris nebunia la copii în manualul său din 1895. Se credea, în general, că dezvoltarea umană deplină nu se realizează până în jurul vârstei de 25 de ani (lucru confirmat recent de tehnicile de imagistică cerebrală) și că nebunia era rară la adolescenți, devenind mai frecventă la adulții tineri: „Nu există nicio perioadă a vieții în care nebunia necomplicată să apară mai frecvent decât în timpul împlinirii erei fiziologice a adolescenței, de la douăzeci și unu la douăzeci și cinci de ani. În ceea ce privește cele două sexe, statisticile noastre par să arate că adolescența nu pare a fi un factor atât de puternic de perturbare a echilibrului mintal la femei ca la bărbați.„

Pubertatea a fost recunoscută ca fiind o cauză semnificativă în cazul nebuniei, iar Durand-Fardel (1889) a evidențiat existența sinuciderii la copii. Deși se credea că nebunia juvenilă era rară, existența acesteia a devenit larg acceptată – până la sfârșitul secolului al 19-lea, când majoritatea manualelor includeau secțiuni despre copii – iar nebunia juvenilă a fost diferențiată de retardul mintal și de epilepsie (Parry-Jones, 1989). În 1887, psihiatrul german Hermann Emminghaus (1887) a publicat unul dintre primele tratate de psihiatrie infantilă.

La începutul anilor 1900 au avut loc multe progrese semnificative care au pregătit terenul pentru ca psihiatria copilului să devină disciplina medicală cu drepturi depline care este astăzi.

Printre acestea se numără îmbunătățiri în ceea ce privește măsurarea, progrese în psihologia dezvoltării, apariția psihanalizei și mișcările de igienă mentală și de orientare a copiilor.

A doua jumătate a secolului, după cel de-al doilea război mondial, a fost martora unei explozii a cercetării, cu progrese importante în înțelegerea naturii tulburărilor mintale ale copilăriei, în diagnosticarea și clasificarea acestora, precum și în domeniul tratamentului – condus de abordările cognitive și comportamentale și de psihofarmacologie. De asemenea, acest secol a fost martorul stabilirii definitive a disciplinei ca specialitate medicală.

Alfred Binet (1857-1911), unul dintre cei mai influenți psihologi și oameni de știință francezi, a pus bazele psihologiei cantitative și ale psihiatriei și a transformat măsurarea inteligenței. În anul 1905, Binet a publicat, împreună cu Théodore Simon, prima scală standardizată de evaluare a inteligenței, testul Binet-Simon. Scorul obținut la această scală ar dezvălui vârsta mentală a unui copil și ar permite să se stabilească concordanța sau nu a acesteia cu vârsta fizică. Testul era alcătuit din treizeci de sarcini de dificultate crescândă, fiind produsul a peste 15 ani de muncă și cercetări experimentale cu copii. Testul lui Binet și Simon a fost standardizat în SUA la scurt timp după aceea de Lewis Terman, psiholog la Universitatea Stanford. Publicat pentru prima dată în SUA, în 1916, el a fost numit Scala de inteligență Stanford-Binet și a devenit în scurt timp testul de inteligență obișnuit utilizat în SUA. O versiune actualizată este încă în uz. Binet nu credea că testul său măsoară o inteligență înnăscută, cristalizată. Dimpotrivă, el credea că scorurile de inteligență pot diferi în funcție de o serie de factori, cum ar fi temperamentul și motivația. El a emis ipoteza că inteligența era suma unei varietăți de aptitudini și că o estimare fiabilă putea fi obținută prin eșantionarea acestor aptitudini și prin însumarea rezultatelor. Măsurarea inteligenței a generat multă dezbatere, încă de atunci, și este și acum departe de a fi rezolvată.

Cu toate acestea, introducerea testelor de inteligență a revoluționat practica clinică și cercetarea, permițând ca intervențiile să fie adaptate la nevoile și capacitățile fiecărui copil în parte.

David Wechsler (1896-1981), un psiholog american, a creat un nou instrument, care a abordat unele dintre limitările testului Stanford-Binet și a reprezentat următorul pas înainte în testarea inteligenței. În 1939, el a compilat o baterie de teste pentru adulți cunoscută sub numele de Scala de inteligență Wechsler-Bellevue. Wechsler credea – ca și Binet – că inteligența implică o varietate de abilități mentale și a subliniat că factori precum personalitatea contribuie la inteligență. El a respins conceptul de vârstă mentală ideală în raport cu care poate fi măsurată performanța individuală și a definit inteligența normală ca fiind scorul mediu al testelor pentru toți membrii unui grup de vârstă. Media ar putea fi reprezentată apoi prin 100 pe o scară standard.

Scala de inteligență Wechsler pentru copii (WISC) a fost publicată în 1949. WISC a fost o adaptare pentru copii a mai multor sub-teste care au alcătuit Scala de inteligență Wechsler-Bellevue, cu alte sub-teste concepute special pentru WISC. Sub testele au fost organizate în scări verbale și de performanță și au furnizat scoruri pentru un IQ verbal (VIQ), un IQ de performanță (PIQ) și un IQ pe scara completă (FSIQ), subliniind faptul că abilitățile nu sunt neapărat omogene. Adică, unii copii pot avea abilități verbale ridicate, dar abilități de performanță scăzute, cum ar fi cele pentru sarcinile vizualo-spațiale. WISC, care a fost actualizat periodic de atunci și normat în diferite țări și culturi, a devenit cel mai utilizat test de inteligență la copii.

Deși măsurarea performanțelor școlare se putea face și anterior, publicarea testului Stanford de performanțe de către Terman și colegii săi în 1923 a făcut posibilă testarea școlară pe scară largă. Testele de performanțe sunt acum utilizate pe scară largă, pentru a detecta domeniile în care există nevoi educaționale sau pentru finanțarea școlilor.

Cu aproape 12 ani înainte, William Healy (unul dintre inițiatorii mișcării de orientare a copiilor) și Grace Fernand au publicat o serie de teste pentru evaluarea copiilor delincvenți. Multe alte chestionare au fost elaborate ulterior pentru a măsura simptome specifice (de exemplu, depresia, hiperactivitatea) sau, începând cu anii 1960, o gamă largă de comportamente problematice.

Mai recent, a crescut interesul pentru chestionarele scurte care pot fi utilizate în scopuri de depistare, de exemplu, Chestionarul privind punctele forte și dificultățile (Strengths and Difficulties Questionnaire – SDQ) al lui Goodman (1997).

Achenbach (1987) a evidențiat, de asemenea, că pentru a obține o imagine mai validă în psihiatria infantilă, este necesar să se obțină informații dintr-o varietate de surse – părinte, copil, profesor – care adesea privesc diferit același lucru. Necesitatea acestei abordări este recunoscută pe scară largă, deși există discuții cu privire la modul în care aceste informații ar trebui integrate.

Indiferent de abordare, chestionarele au devenit o parte integrantă a bunei practici clinice zilnice, în principal pentru a măsura severitatea simptomelor și pentru a urmări răspunsul la tratament.

Nevoia de a îmbunătăți fiabilitatea diagnosticului psihiatric, care a devenit evidentă în anii 1960 și 1970, a stimulat nu numai crearea unor taxonomii mai bune, ci și dezvoltarea interviurilor de diagnosticare structurate și semi-structurate, la rândul lor facilitate de disponibilitatea criteriilor de diagnosticare operaționalizate (de exemplu, în DSM-III).

Aceste interviuri au fost utilizate în principal în cadrul studiilor epidemiologice, ele axându-se pe o varietate de simptome specificate (care corespund criteriilor de diagnostic pentru o anumită tulburare) ce trebuie evaluate și au reguli stricte de notare, dar intervievatorul are și libertatea de a pune întrebări și de a oferi clarificări.

Așadar, dacă în acest episod am amintit progresele în domeniul psiho-patologiei copilăriei de la începutul secolului al 19-lea și până spre mijlocul secolului trecut și instrumentele dezvoltate pe parcurs, în numărul următor vom analiza cum s-au consolidat progresele în psihologia dezvoltării copilului, în psiho-patologia dezvoltării și care sunt nevoile actuale de sănătate mintală ale copiilor.

Mirela Mustață, Redactor executiv E-asistent

Surse de documentare:

1. J.10-History-Child-Psychiatry-update-2018.pdf (iacapap.org)
2. New HHS Study in JAMA Pediatrics Shows Significant Increases in Children Diagnosed with Mental Health Conditions from 2016 to 2020 | HHS.gov
3. https://www.economist.com/science-and-technology/2023/09/20/how-common-infections-can-spark-psychiatric-illnesses-in-children
4. https://www.economist.com/science-and-technology/2023/09/20/how-common-infections-can-spark-psychiatric-illnesses-in-children (inclusiv sursa foto)