Istoria Premiilor Nobel în medicină

Timp aproximativ de lectură: 9 minute

O dată pe an, Comitetul Nobel de la Karolinska Institutet din Suedia anunță un premiu pentru a recunoaște contribuția semnificativă în domeniul medical a până la trei cercetători din domeniul sănătății. Acest premiu Nobel se decernează împreună cu premii similare în fizică, chimie, economie, literatură și pace.

Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicină este considerat a fi cea mai înaltă distincție în domeniul sănătății. Până în prezent, au fost acordate 110 premii Nobel pentru medicină (vezi lista de la finalul articolului) unui număr de 219 laureați, dintre care cel mai tânăr avea 32 de ani, iar cel mai vârstnic 87 de ani.

Din 1901 (data primei atribuiri a premiului Nobel pentru medicină) încoace, au existat doar nouă ani în care aceste premii nu au fost acordate, în timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial. Există trei mari capitole în istoria Premiilor Nobel în medicină, după cum urmează:

1. De la inițierea lor în 1901 până în 1940

În această perioadă au fost premiate multe descoperiri în domeniul bolilor infecțioase (malarie, tuberculoză, patologii cu protozoare, tuse convulsivă, tifos), afecțiuni care erau la acea vreme dominante în întreaga lume. De asemenea, un număr semniﬁcativ de premii au fost atribuite pentru cercetări în fiziologie (sistemul nervos, mecanisme privind procesul digestiei, tiroida, structurile vasculare, aparatul vestibular, mușchii).

Alte premii au fost acordate pentru realizări în domeniile imunologiei (nu întâmplător descoperirea grupurilor sanguine umane, premiată în 1930, este considerată de mulți experți fundamentul științiﬁc al imunologiei), endocrinologiei (descoperirea insulinei umane), biochimiei (studiul enzimelor respiratorii) și anafilaxiei.

2. între anii 1940 și 1970

Numărul oamenilor de știință recompensați a crescut și aproape în fiecare an mai mult de un savant a fost premiat. După cel de-al Doilea Război Mondial, cercetătorii din domeniul biomedical au lucrat din ce în ce mai mult în echipe, iar comunicarea între oamenii de știință, activi pe aceleași teme de cercetare și care locuiau în țări îndepărtate, a devenit mai precisă și mai rapidă decât în trecut.

În ceea ce privește descoperirile premiate în această perioadă de timp, ele reﬂectau în mod clar nașterea și/sau dezvoltarea și uneori explozia unor domenii de cercetare biomedicale speciﬁce, în special terapiile antimicrobiene și chirurgicale (penicilina, streptomicina, transplanturile), biologia moleculară, ADN-ul și genetica. De asemenea , au fost premiate progrese în domeniile biomedicale deja existente, în special biochimia (descoperiri referitoare la metabolismul uman, vitamine și enzime), endocrinologia și neurofiziologia (descoperirea de noi hormoni și factori de creștere) și imunologia (elucidarea structurii chimice a anticorpilor). Avansul tehnologic a fost recunoscut oficial la sfârșitul acestei a doua perioade de timp (1979) cu un premiu pentru dezvoltarea tomografiei asistate de calculator.

3. Din anii 1980 până în prezent

Domeniile de cercetare ale oamenilor de știință distinși în această perioadă au inclus biologia moleculară (funcția proteinelor, reglarea ciclului celular), farmacologia și imunologia (căi de transducție celulară, anticorpi monoclonali), genetica și genomica (enzime de restricție, celule stem), tehnologia sănătății (rezonanța magnetică nucleară), precum și investigarea bolilor cardiovasculare (oxid nitric și prostaglandine) și a celor neoplazice (oncogene și terapia cancerului prin inhibarea reglării negative a imunității).

Atribuirea premiilor din ultimii patruzeci de ani reﬂectă în mod clar cercetarea continuă în ﬁecare domeniu al etiologiei, patogenezei și tratamentului patologiilor cronico-degenerative dominante în această perioadă. În plus, studiile fundamentale privind bolile infecțioase au fost recunoscute în mod corespunzător și în acest al treilea capitol al Premiilor Nobel în medicină, de la descoperirea de noi agenți patologici (prioni și helicobacter pylori) la studiul relațiilor dintre infecții și patologiile neoplazice (virusul imunodeﬁcienței umane, virusul papiloma), de la progresul în terapia malariei la tratamentul eﬀectiv al paraziților intestinali.

Ce au însemnat acele descoperiri în practicarea medicinei și în viața noastră de zi cu zi?

Un exemplu de mare impact în practica medicinei este obiectul Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină 2023, care a fost acordat în comun Dr. Katalin Karikó și Dr. Drew Weissman. Comitetul Nobel i-a recunoscut pe Dr. Weissman și Dr. Karikó pentru cercetările lor inovatoare privind răspunsul inflamator al celulelor dendritice la ARNm și modul în care modificările bazelor au redus atât răspunsurile inflamatorii, cât și creșterea producției de proteine – deschizând, în esență, calea pentru dezvoltarea rapidă a vaccinurilor cu ARNm cu baze modificate pentru combaterea virusului SARS-CoV-2, sau COVID-19.

Premiul nu numai că subliniază contribuția semnificativă adusă de descoperirile ARN la scară globală pentru a lupta cu o epidemie în plină desfășurare, dar și scot în evidență potențialul uriaș al terapeuticii bazate pe ARN, considerată soluția de viitor în tratarea bolilor.

În anul următor, Victor Ambros și Gary Bruce Ruvkun au primit împreună Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină 2024 pentru descoperirea microARN și a rolului său în reglarea post-transcripțională a genelor, ceea ce oferă perspective deosebite pentru dezvoltarea terapiei ARN. Descoperirea faptului că microARN-urile (miARN-urile) reglează post-transcripțional expresia genelor a reprezentat o schimbare de paradigmă, iar rolul lor în biologia dezvoltării și în cancer a atras atenția cercetătorilor la nivel mondial.

Ce face din microARN un obiect atât de promițător al cercetării biologice și biomedicale actuale? MicroARN-urile vin cu un avantaj deosebit, deoarece acționează ca niște comutatoare moleculare care ajustează rețele întregi de gene, specifice sau nu unor singure gene. Ele sunt, de asemenea, stabile în biofluide, ceea ce le face candidați ideali pentru diagnosticarea neinvazivă prin probe de biopsie lichidă. Modelele lor de expresie specifice țesuturilor și bolilor oferă specificitate, iar kiturile optimizate de extracție a miARN oferă ușurință în utilizare și sensibilitate, ceea ce este exact ceea ce doresc cercetătorii pentru biomarkeri sau pentru țintele lor terapeutice.

Un alt exemplu recent de mare impact este descoperirea receptorilor pentru temperatură și atingere, obiectul Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină 2021 acordat în comun lui David Julius și Ardem Patapoutian. Această descoperire ne-a permis să înțelegem cum căldura, frigul și forța mecanică pot iniția impulsurile nervoase care ne permit să percepem și să ne adaptăm la lumea din jurul nostru, proces esențial pentru supraviețuirea noastră ca specie. De asemenea, această descoperire permite dezvoltarea de tratamente pentru o gamă largă de boli, inclusiv durerea cronică.

Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină 2020 a fost acordat lui Harvey J. Alter, Michael Houghton și Charles M. Rice. Aceștia au făcut descoperiri fundamentale care au condus la identificarea unui nou virus, virusul hepatitei C. Înainte de activitatea lor, descoperirea virusurilor hepatitei A și B a reprezentat un foarte important pas înainte, însă majoritatea cazurilor de hepatită transmisă prin sânge rămăseseră neexplicate. Descoperirea virusului hepatitei C a dezvăluit cauza acestor cazuri de hepatită cronică și a făcut posibilă dezvoltarea unor noi teste de sânge și medicamente care au salvat milioane de vieți.

Acesta este de fapt scopul ultim al Premiilor Nobel pentru Fiziologie și Medicină, după cum subliniază Comitetul Nobel însuși, selectând laureații pe baza criteriilor stabilite în testamentul original al lui Alfred Nobel, scris în 1895, acordând „premii pentru cei care, în cursul anului precedent, au adus cele mai mari beneficii omenirii”.

Anexă Lista completă a laureaților Premiului Nobel pentru Medicină din 1901 până în prezent este următoarea:

2025: Mary E. Brunkow, Fred Ramsdell, Shimon Sakaguchi „pentru descoperirile lor privind toleranța imună periferică„.

2024: Victor Ambros, Gary Ruvkun, „pentru descoperirea microARN și rolul său în reglarea post-transcripțională a genelor„.

2023: Katalin Karikó, Drew Weissman, „pentru descoperirile lor privind modificările bazelor nucleozidice care au permis dezvoltarea unor vaccinuri eficiente cu ARNm împotriva COVID-19„.

2022: Svante Pääbo, „pentru descoperirile sale privind genomul homininilor dispăruți și evoluția umană„.

2021: David Julius, Ardem Patapoutian, „pentru descoperirile lor privind receptorii pentru temperatură și atingere„.

2020: Harvey J. Alter, Michael Houghton, Charles M. Rice, „pentru descoperirea virusului hepatitei C„.

2019: William G. Kaelin Jr., Sir Peter J. Ratcliffe, Gregg L. Semenza „pentru descoperirile lor privind modul în care celulele simt și se adaptează la disponibilitatea oxigenului„.

2018: James P. Allison,Tasuku Honjo „pentru descoperirea terapiei împotriva cancerului prin inhibarea reglării imunitare negative„.

2017: Jeffrey C. Hall, Michael Rosbash și Michael W. Young „pentru descoperirile lor privind mecanismele moleculare care controlează ritmul circadian”.

2016: Yoshinori Ohsumi, pentru descoperirile sale privind autofagia, sau „mâncatul de sine”.

2015: William C. Campbell și Satoshi Ōmura au fost premiați împreună pentru descoperirea unui nou tratament pentru infecțiile cauzate de paraziții viermilor rotunzi.

2014: John O’Keefe, May-Britt Moser și soțul acesteia, Edvard I. Moser, „pentru descoperirile lor privind celulele care constituie un sistem de poziționare în creier„.

2013: James Rothman, Randy Schekman și Thomas Südhof, pentru munca lor în dezvăluirea modului în care celulele controlează livrarea și eliberarea moleculelor – hormoni, protein, neurotransmițători.

2012: Sir John B. Gurdon și Shinya Yamanaka, pentru lucrările lor inovatoare privind celulele stem.

2011: Bruce Beutler, Jules Hoffmann și Dr. Ralph Steinman, „pentru descoperirile lor privind activarea imunității înnăscute„.

2010: Robert G. Edwards, „pentru dezvoltarea fertilizării in vitro”.

2009: Elizabeth H. Blackburn, Carol W. Greider, Jack W. Szostak, „pentru descoperirea modului în care cromozomii sunt protejați de telomeri și de enzima telomerază”.

2008: Harald zur Hausen, „pentru descoperirea virusului papiloma uman care cauzează cancerul de col uterin”, Françoise Barré-Sinoussi, Luc Montagnier, ” descoperirea virusului imunodeficienței umane”.

2007: Mario R. Capecchi, Sir Martin J. Evans, Oliver Smithies, „pentru descoperirea principiilor de introducere a modificărilor genetice specifice la șoareci prin utilizarea celulelor stem embrionare”.

2006: Andrew Z. Fire, Craig C. Mello, „pentru descoperirea interferenței ARN – reducerea la tăcere a genelor prin ARN dublu-catenar”.

2005: Barry J. Marshall, J. Robin Warren, „pentru descoperirea bacteriei Helicobacter pylori și rolul acesteia în gastrită și ulcerul peptic”.

2004: Richard Axel, Linda B. Buck, „pentru descoperirea receptorilor odoranți și a organizării sistemului olfactiv”.

2003: Paul C. Lauterbur, Sir Peter Mansfield, „pentru descoperi privind imagistica prin rezonanță magnetică”.

2002: Sydney Brenner, H. Robert Horvitz, John E. Sulston, „pentru descoperirile lor privind „reglarea genetică a dezvoltării organelor și moartea celulară programată”.

2001: Leland H. Hartwell, Tim Hunt, Sir Paul M. Nurse, „pentru descoperirile lor privind principalii regulatori ai ciclului celular”.

2000: Arvid Carlsson, Paul Greengard, Eric R. Kandel, „pentru descoperirile lor privind transducția semnalelor în sistemul nervos”.

1999: Günter Blobel, „pentru descoperirea faptului că proteinele au semnale intrinseci care le guvernează transportul și localizarea în celulă”.

1998: Robert F. Furchgott, Louis J. Ignarro, Ferid Murad, „pentru descoperirile lor privind oxidul nitric ca moleculă de semnalizare în sistemul cardiovascular”.

1997: Stanley B. Prusiner, „pentru descoperirea Prionilor – un nou principiu biologic al infecției”.

1996: Peter C. Doherty, Rolf M. Zinkernagel, „pentru descoperirile lor privind specificitatea apărării imunitare mediate celular”.

1995: Edward B. Lewis, Christiane Nüsslein-Volhard, Eric F. Wieschaus, „pentru descoperirile lor privind controlul genetic al dezvoltării embrionare timpurii”.

1994: Alfred G. Gilman, Martin Rodbell, „pentru descoperirea proteinelor G și a rolului acestor proteine în transducția semnalului în celule”.

1993: Richard J. Roberts, Phillip A. Sharp, „pentru descoperirea genelor divizate”.

1992: Edmond H. Fischer, Edwin G. Krebs, „pentru descoperirile lor privind fosforilarea reversibilă a proteinelor ca mecanism de reglementare biologică”.

1991: Erwin Neher, Bert Sakmann, „pentru descoperi privind funcția canalelor ionice unice în celule”.

1990: Joseph E. Murray, E. Donnall Thomas, „pentru descoperirile lor privind transplantul de organe și celule în tratamentul bolilor umane”.

1989: J. Michael Bishop, Harold E. Varmus, „pentru descoperirea originii celulare a oncogenelor retrovirale”.

1988: Sir James W. Black, Gertrude B. Elion, George H. Hitchings, „pentru descoperirea de principii importante pentru tratamentul medicamentos”.

1987: Susumu Tonegawa, „pentru descoperirea principiului genetic de generare a diversității anticorpilor”.

1986: Stanley Cohen, Rita Levi-Montalcini, „pentru descoperirile lor privind factorii de creștere”.

1985: Michael S. Brown, Joseph L. Goldstein, „pentru descoperirile lor privind reglarea metabolismului colesterolului”.

1984: Niels K. Jerne, Georges J.F. Köhler, César Milstein, „pentru teoriile privind specificitatea în dezvoltarea și controlul sistemului imunitar și descoperirea principiului de producere a anticorpilor monoclonali”.

1983: Barbara McClintock, „pentru descoperirea elementelor genetice mobile”.

1982: Sune K. Bergström, Bengt I. Samuelsson, John R. Vane, „pentru descoperirile lor privind prostaglandinele și substanțele biologic active conexe”.

1981: Roger W. Sperry, „pentru descoperirile sale privind specializarea funcțională a emisferelor cerebrale” și David H. Hubel și Torsten N. Wiesel, „pentru descoperirile lor privind prelucrarea informațiilor în sistemul vizual”.

1980: Baruj Benacerraf, Jean Dausset, George D. Snell, „pentru descoperirile lor privind structurile determinate genetic de pe suprafața celulelor care reglează reacțiile imunologice”.

1979: Allan M. Cormack, Godfrey N. Hounsfield, „pentru dezvoltarea tomografiei asistate de calculator”.

1978: Werner Arber, Daniel Nathans, Hamilton O. Smith, „pentru descoperirea enzimelor de restricție și aplicarea lor la problemele de genetică moleculară”.

1977: Roger Guillemin și Andrew V. Schally, „pentru descoperirile lor privind producția de hormoni peptidici din creier” și Rosalyn Yalow, „pentru dezvoltarea de radioimunoanalize ale hormonilor peptidici”.

1976: Baruch S. Blumberg, D. Carleton Gajdusek, „pentru descoperirile lor privind noile mecanisme de origine și răspândire a bolilor infecțioase”.

1975: David Baltimore, Renato Dulbecco, Howard Martin Temin, „pentru descoperirile lor privind interacțiunea dintre virusurile tumorale și materialul genetic al celulei”.

1974: Albert Claude, Christian de Duve, George E. Palade, „pentru descoperirile lor privind organizarea structurală și funcțională a celulei”.

1973: Karl von Frisch, Konrad Lorenz, Nikolaas Tinbergen, „pentru descoperirile lor privind organizarea și provocarea modelelor de comportament individual și social”.

1972: Gerald M. Edelman, Rodney R. Porter, „pentru descoperirile lor privind structura chimică a anticorpilor”.

1971: Earl W. Sutherland Jr, „pentru descoperirile sale privind mecanismele de acțiune ale hormonilor”.

1970: Sir Bernard Katz, Ulf von Euler, Julius Axelrod, „pentru descoperirile lor privind transmițătorii umorali din terminalele nervoase și mecanismul de stocare, eliberare și inactivare a acestora”.

1969: Max Delbrück, Alfred D. Hershey, Salvador E. Luria, „pentru descoperirile lor privind mecanismul de replicare și structura genetică a virușilor”.

1968: Robert W. Holley, Har Gobind Khorana, Marshall W. Nirenberg, „pentru interpretarea codului genetic și funcția acestuia în sinteza proteinelor”.

1967: Ragnar Granit, Haldan Keffer Hartline, George Wald, „pentru descoperirile lor privind principalele procese vizuale fiziologice și chimice din ochi”.

1966: Peyton Rous, „pentru descoperirea virușilor care induc tumori” și Charles Brenton Huggins, „pentru descoperirile sale privind tratamentul hormonal al cancerului de prostată”.

1965: François Jacob, André Lwoff, Jacques Monod, „pentru descoperirile lor privind controlul genetic al sintezei enzimelor și virusurilor”.

1964: Konrad Bloch, Feodor Lynen, „pentru descoperirile lor privind mecanismul și reglarea metabolismului colesterolului și al acizilor grași”.

1963: Sir John Carew Eccles, Alan Lloyd Hodgkin, Andrew Fielding Huxley, „pentru descoperirile lor privind mecanismele ionice implicate în excitație și inhibiție în porțiunile periferice și centrale ale membranei celulelor nervoase”.

1962: Francis Harry Compton Crick, James Dewey Watson, Maurice Hugh Frederick Wilkins, „pentru descoperirile lor privind structura moleculară a acizilor nucleici și importanța acesteia pentru transferul de informații în materia vie”.

1961: Georg von Békésy, „pentru descoperirile sale privind mecanismul fizic al stimulării în cohlee”.

1960: Frank Macfarlane Burnet, Peter Brian Medawar „descoperirea toleranței imunologice dobândite”.

1959: Severo Ochoa, Arthur Kornberg, „pentru descoperirea mecanismelor de sinteză biologică a acidului ribonucleic și a acidului dezoxiribonucleic”.

1958: George Wells Beadle și Edward Lawrie Tatum, „pentru descoperirea că genele acționează prin reglarea unor evenimente chimice definite” și Joshua Lederberg, „pentru descoperirile sale privind recombinarea genetică și organizarea materialului genetic al bacteriilor”.

1957: Daniel Bovet, „descoperi referitoare la compușii sintetici care inhibă acțiunea anumitor substanțe corporale, în special acțiunea lor asupra sistemului vascular și a mușchilor scheletici”.

1956: André Frédéric Cournand, Werner Forssmann, Dickinson W. Richards, „pentru descoperirile lor privind cateterismul cardiac și modificările patologice ale sistemului circulator”.

1955: Axel Hugo Theodor Theorell, „pentru descoperirile sale privind natura și modul de acțiune al enzimelor de oxidare”.

1954: John Franklin Enders, Thomas Huckle Weller, Frederick Chapman Robbins, „pentru descoperirea capacității virusurilor poliomielitei de a se dezvolta în culturi de diferite tipuri de țesuturi”.

1953: Hans Adolf Krebs, „pentru descoperirea ciclului acidului citric” și Fritz Albert Lipmann „pentru descoperirea coenzimei A și a importanței acesteia pentru metabolismul intermediar”.

1952: Selman Abraham Waksman, „pentru descoperirea streptomicinei, primul antibiotic eficient împotriva tuberculozei”.

1951: Max Theiler, „pentru descoperirile sale privind febra galbenă și modul de combatere a acesteia”.

1950: Edward Calvin Kendall, Tadeus Reichstein, Philip Showalter Hench, „pentru descoperirile lor referitoare la hormonii cortexului suprarenal, structura și efectele lor biologice”.

1949: Walter Rudolf Hess, „pentru descoperirea sa privind organizarea funcțională a interencefalului ca coordonator al activităților organelor interne” și Antonio Caetano de Abreu Freire Egas Moniz, „pentru descoperirea sa privind valoarea terapeutică a leucotomiei în anumite psihoze”.

1948: Paul Hermann Müller, „pentru descoperirea eficienței ridicate a DDT ca otravă de contact împotriva mai multor artropode”.

1947: Carl Ferdinand Cori și Gerty Theresa Cori, născută Radnitz, „pentru descoperirea cursului conversiei catalitice a glicogenului” și Bernardo Alberto Houssay, „pentru descoperirea rolului jucat de hormonul lobului hipofizar anterior în metabolismul zahărului”.

1946: Hermann Joseph Muller, „pentru descoperirea producerii de mutații prin iradiere cu raze X”.

1945: Sir Alexander Fleming, Ernst Boris Chain, Sir Howard Walter Florey, „pentru descoperirea penicilinei și a efectului său curativ în diferite boli infecțioase”.

1944: Joseph Erlanger, Herbert Spencer Gasser, „pentru descoperirile lor referitoare la funcțiile foarte diferențiate ale fibrelor nervoase individuale”.

1943: Henrik Carl Peter Dam, Edward Adelbert Doisy, „pentru descoperirea vitaminei K” și Edward Adelbert Doisy „pentru descoperirea naturii chimice a vitaminei K”.

1939: Gerhard Domagk, „pentru descoperirea efectelor antibacteriene ale prontosilului”.

1938: Corneille Jean François Heymans, „pentru descoperirea rolului jucat de mecanismele sinusale și aortice în reglarea respirației”.

1937: Albert von Szent-Györgyi Nagyrápolt, „pentru descoperirile sale în legătură cu procesele biologice de combustie, cu referire specială la vitamina C și la cataliza acidului fumaric”.

1936: Sir Henry Hallett Dale, Otto Loewi, „pentru descoperirile lor legate de transmiterea chimică a impulsurilor nervoase”.

1935: Hans Spemann, „pentru descoperirea efectului organizator în dezvoltarea embrionară”.

1934: George Hoyt Whipple, George Richards Minot, William Parry Murphy, „pentru descoperirile lor privind terapia ficatului în cazurile de anemie”.

1933: Thomas Hunt Morgan, „pentru descoperirile sale privind rolul jucat de cromozom în ereditate”.

1932: Sir Charles Scott Sherrington, Edgar Douglas Adrian, „pentru descoperirile lor privind funcțiile neuronilor”.

1931: Otto Heinrich Warburg, „pentru descoperirea naturii și a modului de acțiune a enzimei respiratorii”.

1930: Karl Landsteiner, „pentru descoperirea grupelor sanguine umane”.

1929: Christiaan Eijkman, „pentru descoperirea vitaminei antineuritice” și Sir Frederick Gowland Hopkins, „pentru descoperirea vitaminelor stimulatoare de creștere”.

1928: Charles Jules Henri Nicolle, „pentru lucrările sale privind tifosul”.

1927: Julius Wagner-Jauregg, „pentru descoperirea valorii terapeutice a inoculării malariei în tratamentul demenței paralitice”.

1926: Johannes Andreas Grib Fibiger, „pentru descoperirea carcinomului Spiroptera”.

1924: Willem Einthoven, „pentru descoperirea mecanismului electrocardiogramei”.

1923: Frederick Grant Banting, John James Rickard Macleod, „pentru descoperirea insulinei”.

1922: Archibald Vivian Hill, „pentru descoperirea sa referitoare la producerea de căldură în mușchi” și Otto Fritz Meyerhof, „pentru descoperirea relației fixe dintre consumul de oxigen și metabolismul acidului lactic în mușchi”.

1920: Schack August Steenberg Krogh, „descoperirea mecanismului de reglare a motorului capilar”.

1919: Jules Bordet, „pentru descoperirile sale referitoare la imunitate”.

1914: Robert Bárány, „pentru lucrările sale privind fiziologia și patologia aparatului vestibular”.

1913: Charles Robert Richet, „pentru lucrările sale privind anafilaxia”.

1912: Alexis Carrel, „lucrări sale privind sutura vasculară și transplantul de vase de sânge și organe”.

1911: Allvar Gullstrand, „pentru lucrările sale privind dioptriile ochiului”.

1910: Albrecht Kossel, „în semn de recunoaștere a contribuțiilor la cunoașterea chimiei celulare aduse prin lucrările sale privind proteinele, inclusiv substanțele nucleice”.

1909: Emil Theodor Kocher, „pentru lucrările sale privind fiziologia, patologia și chirurgia glandei tiroide”.

1908: Ilya Ilyich Mechnikov, Paul Ehrlich, „în semn de recunoaștere a lucrărilor lor privind imunitatea”.

1907: Charles Louis Alphonse Laveran, „în semn de recunoaștere a lucrărilor sale privind rolul jucat de protozoare în provocarea bolilor”.

1906: Camillo Golgi, Santiago Ramón y Cajal, „în semn de recunoaștere a lucrărilor lor privind structura sistemului nervos”.

1905: Robert Koch, „pentru investigațiile și descoperirile sale în legătură cu tuberculoza”.

1904: Ivan Petrovich Pavlov, „în semn de recunoaștere a lucrărilor sale privind fiziologia digestiei, prin care cunoștințele privind aspectele vitale ale subiectului au fost transformate și extinse”.

1903: Niels Ryberg Finsen, „tratamentul bolilor, în special al lupusului vulgar, cu ajutorul radiațiilor luminoase concentrate, prin care a deschis o nouă cale pentru știința medicală”.

1902: Ronald Ross, „pentru munca sa asupra malariei, prin care a arătat cum intră aceasta în organism și a pus astfel bazele unor cercetări de succes asupra acestei boli și a metodelor de combatere a acesteia”.

1901: Emil Adolf von Behring, „pentru lucrările sale asupra seroterapiei, în special aplicarea acesteia împotriva difteriei, prin care a deschis o nouă cale în domeniul științei medicale și a pus astfel în mâinile medicului o armă victorioasă împotriva bolilor și a deceselor”.

Mirela Mustață, redactor executiv

Surse de documentare: