Potențiala supra-diagnosticare a copiilor de vârstă pre-școlară și școlară cu tulburarea de deficit de atenție și de hiperactivitate (cunoscută și prin acronimul anglo-saxon ADHD) a devenit o preocupare majoră a specialiștilor în psihologia copilului.
Ei atrag atenția asupra statisticilor din ultimii ani – astfel, datele din SUA arată că aproximativ 11% dintre copiii de 4-17 ani sunt diagnosticați cu ADHD. Această incidență a crescut constant din 2003, când se situa la nivelul de 7%, iar specialiștii sunt îngrijorați că tendința de creștere va continua.
Întrebarea cheie pe care și-o pun acești specialiști este dacă nu cumva creșterea numărului de cazuri diagnosticate nu este cauzată de un fenomen de supra-diagnosticare, mai degrabă decât de răspândirea acestei tulburări în rândul copiilor. Dacă este vorba despre supra-diagnosticare, aceasta ar fi o problemă foarte serioasă de sănătate, atât individuală, cât și publică, mai ales pentru că un procent crescut dintre acești copii diagnosticați cu ADHD primesc medicamente psihiatrice.
Medicamentele administrate în caz de ADHD pot produce efecte adverse pe termen lung, de la dependență la efecte somatice severe, la fel, de altfel, ca celelalte medicamente psihotrope (medicamente cu acțiune asupra psihicului).
Dar ce este ADHD și cum se diagnostichează în prezent? Tulburarea de deficit de atenție și de hiperactivitate este una dintre cele mai comune tulburări la copii (ea poate continua, totuși, și în adolescență și la maturitate). Simptomele includ dificultatea de a te concentra și a fi atent, dificultatea de a controla comportamentul (impulsivitatea) si hiperactivitatea.
Aceste trei simptome principale dau, practic, și tipurile de ADHD:
– Predominant hiperactiv-impulsiv
– Predominant neatent
– Combinat neatent-hiperactiv/impulsiv
Majoritatea copiilor cu ADHD au varianta combinată.
E normal pentru copii să fie neatenți, hiperactivi și impulsivi câteodată, însă la copiii cu ADHD aceste comportamente sunt mult mai pregnante și frecvente. Pentru a fi diagnosticat cu ADHD, un copil trebuie să manifeste aceste simptome cel puțin 6 luni și la un nivel crescut față de alți copii de vârsta lui. Diagnosticarea trebuie făcută cu foarte multă prudență mai ales fiindcă se bazează pe observarea acestor simptome, nu pe un indicatori mai obiectivi precum un test de sânge sau un scan cerebral.
Care sunt cauzele ADHD și, strâns legat de această întrebare, ce a dus la creșterea semnificativă a numărului de cazuri diagnosticate de ADHD? Oamenii de știință nu sunt siguri ce cauzează ADHD, deși multe studii sugerează că genele pot juca un rol important. Astfel, rezultatele mai multor studii cu gemeni arată că ADHD este, deseori, prezent în familie. Cercetătorii studiază acum câteva gene care ar putea predispune la ADHD (de exemplu, copiii cu ADHD care au o anumită variantă a unei gene au o membrană cerebrală mai subțire în zona creierului asociată cu atenția) cu speranța de a putea preveni, cândva, tulburarea înainte de instalarea simptomelor sau de a dezvolta tratamente mai bune, odată apărute acestea.
La fel ca în cazul multor tulburări sau boli, ADHD rezultă, cel mai probabil, dintr-o combinație de factori. În plus de factorii genetici, cercetătorii iau în calcul și factorii de mediu. Sunt studii care sugerează o legătură între fumatul sau consumul de alcol al mamei în perioada gravidității și prezența ADHD la copii. În plus, pre-școlarii care sunt expuși unui nivel crescut de plumb pot avea un risc crescut de a dezvolta ADHD. Nutriția și efectul acesteia asupra hiperactivității este una dintre zonele de studiu care primește atenție crescută în ultimul timp, mai ales consumul de zahar rafinat și al alimentelor cu aditivi. Până acum, rezultatele acestor studii au fost fie neconcluzive, fie au nevoie de validare în cadrul unor studii mai largi.
O teorie foarte recentă, dar care câștigă rapid sprijin în rândul psihologilor, este mai degrabă neconvențională și susține că nu avem, de fapt, mai multe cazuri de ADHD în ultimii ani, ci că există un fenomen de “supradiagnosticare.” Astfel, doi profesori de la Universitatea din California de la Berkeley fac legătura dintre diagnosticul din ce în ce mai răspândit de ADHD la copii, mai ales cei de vârstă preșcolară, și introducerea și monitorizarea strictă, începând cu anii 1990-2000, a indicatorilor de performanță școlară. Autorii atrag atenția asupra a două mecanisme prin care acești indicatori de performanță pot duce la creșterea “artificială” a numărului de diagnostice de ADHD. În primul rând, în tot mai multe țări dezvoltate, resursele financiare sunt alocate școlilor proporțional cu performanța școlară a elevilor, ceea ce, considerând că acei copii cu ADHD au performanțe scolare mai slabe, face școlile să se implice activ și să încurajeze depistarea rapidă și cât mai completă a cazurilor în ideea ca acești copii să primească tratament și să-și îmbunătățească, astfel, performanțele școlare. În al doilea rând, în multe sisteme de învățământ, performanțele școlare ale copiilor cu ADHD se exclud din raportările oficiale, ceea ce dă din nou școlii o “motivație” să identifice și diagnosticheze cât mai multe cazuri de “ADHD.” Acestea sunt două mecanisme prin care, în mod paradoxal, intențiile cele mai nobile de a angrena copiii în sistemul educațional de la vârste cât mai mici și de a îmbunătăți performanțele școlare prin monitorizarea strictă a indicilor aferenți pot avea efecte secundare negative pe termen mediu și lung.
Specialiștii îndeamnă la foarte multă prudență profesională în atribuirea acestui diagnostic, provocarea principală fiind cum să diferențiezi imaturitatea normală a celor mai mici dintr-o clasă (mai ales observată în paralel cu comportamentul celor mai mari) de o tulburare mintală precum ADHD-ul. Astfel, este foarte important ca, înainte de punerea diagnosticului, potențialele simptome de ADHD să fie observate nu numai în mediul școlar, ci și în alte contexte, precum acasă/în mediul familial sau la joacă. Astfel, ultimele recomandări ale Academiei Americane de Pediatrie sunt ca medicul să țină cont în stabilirea diagnosticului în primul rând de aprecierile părinților și ale psihologilor școlari.
Observația în mediu școlar poate duce la concluzii exagerate, nu numai având în vedere comparația aceasta involuntară, dar care poate induce în eroare, față de grupul de referință reprezentat de copii mai mari, deci mai maturi în comportament, dar și de alți factori precum interesul pe care un profesor sau altul îl stârnește elevilor, de exemplu. Toți acești factori trebuie avuți în vedere înainte de diagnosticare, iar acest lucru ar ajuta enorm la evitarea supra-diagnosticării, un pericol cât se poate de real, asupra căruia avertizează din ce în ce mai mulți psihologi și specialiști în psiho-pedagogie. Mai ales că, pentru cele mai multe cazuri, primul și, din păcate de prea multe ori, singurul remediu considerat este cel medicamentos.
Situația e la fel și în Romania, unde sunt aproape 200.000 de copii care suferă de ADHD, iar, dintre aceștia, doar 8.000 se regăsesc în evidențele specialiștilor și urmează un tratament
În plus de manifestarea de prudență profesională în diagnosticarea cu ADHD, deoarece aceasta poate reprezenta un stigmat pentru copilul respectiv, este esential ca psiho-terapia și consilierea psiho-pedagogică să devina prima opțiune de tratament după diagnosticarea unui copil cu ADHD.
Articol realizat de Mirela Mustață, Redactor E-Asistent, Specialist în comunicare și relații publice, PhD.
Surse de documentare:
http://www.nimh.nih.gov/health/topics/attention-deficit-hyperactivity-disorder-adhd/index.shtml
https://www.psychologytoday.com/blog/anxiety-files/200804/how-big-problem-is-anxiety
http://www.berkeleywellness.com/healthy-mind/mood/article/adhd-overdiagnosed
