Istoria depresiei – de ce ar trebui să ne preocupe?

depresia1Depresia a fost întotdeauna o problemă de sănătate a umanității. De ce o istorie a unei astfel de probleme? Dacă acceptăm că se poate contura un parcurs istoric al modului în care cancerul a fost diagnosticat și tratat de-a lungul timpului, de ce nu se poate face același lucru și în cazul depresiei?

Cumva, în Occident, am ajuns să privim depresia aproape ca pe orice altă boală fizică, comparația fiind tentantă, pentru că diminuează stigmatul asociat unei boli psihice. Dacă un pacient nu s-ar simți jenat că apelează la un tratament pentru tratarea unei tumori la splină, de exemplu, de ce s-ar simți rău că apelează la ajutor pentru a trata o tumoare invizibilă pe creier?

Însă, oricât de mult ne-am dori să simplificăm lucrurile, bolile psihice, în general, și depresia, în particular, nu sunt deloc simple. În cazul lor, vorbim despre un amestec de genetică și mediu, despre fizic și mental, despre biologic și psihologic, despre nivelul individual și cel cultural. Cu alte cuvinte, modul în care fiecare experimentează depresia și cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă este generat nu numai de sentimentele noastre, dar și de ceea ce cultura din care facem parte ne spune că ar trebui să însemne acele sentimente. Iar acest sistem de interpretare a variat considerabil în timp și spațiu și continuă să fie diferit și astăzi. Provocarea este să știm cum se manifestă și de ce se întâmplă acest lucru.

Dacă parcurgem retrospectiv paginile istoriei umanității, documentele scrise de vindecători, filozofi, scriitori de-a lungul veacurilor indică existența milenară a depresiei ca problemă de sănătate și luptele continue și, uneori, ingenioase ale oamenilor de a găsi un tratament pentru această boală.

Denumită inițial ”melancolie”, depresia apare în textele mesopotamiene antice în al doilea mileniu î.Hr. Pe atunci, toate bolile psihice erau considerate ca având origine ”demoniacă”, deci de ele se ocupau preoții. Prin comparație ”medicii” tratau leziuni fizice. Astfel, depresia era considerată o boală spirituală (sau mentală), mai degrabă decât una fizică.

Referitor la cauzele melancoliei, viziunile grecilor antici și romanilor cunosc o timidă evoluție. Dacă literatura din perioada veche conține multe referiri la boli psihice cauzate de spirite sau demoni, cu timpul apar și referințe de natură psihologică sau biologică. Astfel, dacă în secolul al 5-lea î.Hr. istoricul grec Herodot scria despre un rege care a fost înnebunit de spiritele rele, iar primii babilonieni, chinezii și civilizațiile egiptene vedeau, de asemenea, bolile mintale ca o formă de posedare demonică, iar tehnicile de exorcizare (cum ar fi bătăi sau înfometare) erau folosite ca tratamente, medicii romani și grecii timpurii considerau că depresia este atât o boală biologică cât și una psihologică.

Pentru ei, gimnastica, masajul, dietele speciale, muzica și băile, alături de un amestec de extract de mac și lapte de măgar au devenit remediile folosite pentru a atenua simptomele depresive.

Hippocrate, un medic grec, a sugerat că trăsăturile de personalitate și bolile mintale sunt legate de fluidele corporale, numite umori, care pot fi echilibrate sau dezechilibrate. El menționează patru astfel de umori: bila galbenă, bila neagră, flegma și sângele. Hippocrate clasifică bolile mintale în categorii care au inclus mania, melancolia (depresia) și febra creierului. El credea că melancolia este cauzată de prea multă bilă neagră în splină. Pentru aceasta el folosea ca tratament următoarele: tehnica presupus terapeutică de a elimina sânge din organism, băile, exercițiile și dieta.

Spre deosebire de Hippocrate, celebrul filozof și om de stat roman Cicero a susținut că melancolia este cauzată de furie violentă, frică și durere; o explicație bazată pe dezechilibre mintale, mai degrabă decât unele de natură fizică. Chiar și Hippocrate ajunge la concluzia că bolile mintale, cum ar fi melancolia severă, au oarecum de-a face cu creierul.

În ultimii ani înainte de Hristos, influența viziunii lui Hippocrate se estompează, teoria predominantă printre romanii educați fiind aceea că bolile mintale, cum ar fi depresia, sunt cauzate de demoni și de mânia zeilor. De exemplu, Cornelius Celsus (25 î.C.- 50 d.C) recomanda înfometarea, încătușarea (lanțuri la picioare) și bătaia ca “tratamente”. În schimb, medicii persani, cum ar fi Rhazes (865-925 d.C), medic șef la spitalul din Bagdad, se dovedeau reprezentanții unei școli de gândire care vedea creierul ca fiind la originea bolilor mintale și a melancoliei. Pentru el, tratamentele bolilor psihice conțineau hidroterapie (băi) și primele forme de terapie comportamentală (recompense pentru comportamentul adecvat).

Este meritul lui Galen, un medic roman din secolul II, de a fi conturat teoria că unele persoane care suferă de melancolie și alte boli mintale se nasc cu un temperament care le predispune la astfel de suferințe și că tratamentele pot face foarte puțin pentru aceste persoane.

La rândul lor, filozofii stoici romani au venit cu o abordare filozofică a melancoliei și au susținut că tulburările mintale și emoționale sunt cauzate de o percepție greșită asupra propriilor experiențe și situații de viață. Acești filozofi credeau că modul în care sunt percepute evenimentele dezastruoase sau stresante, ar putea accentua sau reprima anxietatea (și, în consecință, melancolia). Astfel, aceștia au susținut că schimbarea percepției cognitive asupra circumstanțelor de viață ar putea atenua chinul mintal.

După căderea Imperiului Roman, în secolul al V-lea, gândirea științifică cu privire la cauzele bolilor mintale a regresat din nou. În timpul Evului Mediu, explicațiile bolilor psihice erau prin excelență religioase. Cei mai mulți oameni credeau că oamenii bolnavi mintal sunt posedați de diavol, demoni sau vrăjitoare și erau capabili să infecteze alte persoane cu nebunia lor. ”Tratamentele” constau în exorcizare și alte strategii barbare, cum ar fi înecul și arderea pe rug. Doar o mică minoritate de medici a continuat să creadă că bolile mintale au drept cauză umori corporale dezechilibrate, dieta săracă sau durerea.

În timpul Renașterii, care a început în Italia, în secolul al XIV-lea și s-a răspândit în toată Europa, în secolele XVI și XVII, gândirea despre bolile mintale a fost caracterizată în egală măsură de regres și de progres. Pe de o parte, vânătorile de vrăjitoare și execuțiile bolnavilor mintal erau destul de frecvente, în toată Europa. Pe de altă parte, unii medici au revenit la convingerile lui Hippocrate, afirmând că bolile mintale sunt generate de cauze naturale și că vrăjitoarele sunt, de fapt, persoane cu probleme psihice care au nevoie de tratament. Mai mult, tratamentele pentru melancolie folosite în Grecia antică aveau să revină în actualitate – mersul pe jos, reflecția filozofică, rugăciunea, poțiunile, dormitul în hamace și laptele matern.

depresia2Semnificativ pentru Renaștere este și faptul că scriitorii și filozofii perioadei văd stările depresive prin lentila aristotelică – ca un posibil catalizator de geniu și măreție. Filozoful italian renascentist Marsilio Ficino va postula faptul că melancolicii ajung astfel pentru că se străduiesc să înțeleagă taina și slava lui Dumnezeu, dar își dau seama că ei n-au cum să o obțină aici, pe Pământ. Cel care-i aduce la disperare este decalajul dintre potențialul lor elevat și ”picioarele de plumb”. „Atât timp cât suntem reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ, suntem deranjati continuu de nostalgie pentru patria cerească“, scrie Ficino. De aceea, pentru renascentiștii europeni, melancolia a devenit un semn de calitate, profunzime și complexitate intelectuală.

A fi melancolic în Europa Renașterii devine un semn de elitism. Aristocrații și scriitorii încep să-și asume cu mândrie un dram de temperament melancolic. În literatură sau teatru, personajele ursuze și capricioase ajung să fie la modă. Cel mai faimos dintre ei a fost, probabil, Hamlet al lui Shakespeare.

În cartea sa dedicată subiectului – Anatomia melancoliei – publicată în anul 1621, savantul englez Robert Burton conturează istoria, cauzele și tratamentele posibile ale condiției. Tot el subliniază binecuvântările creative care vin odată cu ea. Lucrare enciclopedică cu peste 1000 de pagini, cartea descrie cauzele psihologice și sociale (cum ar fi sărăcia, frica și singurătatea), dar și remediile – dieta, exercițiile fizice, distragerea atenției, călătoriile, purgativele, flebotomia, remediile din plante, căsătoria, chiar și terapia prin muzică.

La începutul Epocii Luminilor (secolele XVIII și începutul secolului XIX), se credea că depresia este moștenită, o slăbiciune de neschimbat legată de temperament, ceea ce ducea la ideea că cei afectați trebuie fie evitați, fie închiși. Ca urmare, cei mai mulți bolnavi mintal ajungeau fără adăpost și săraci, iar unii erau închiși în instituții.

Medicul englez George Cheyne (sec. XVIII) va dezvolta teoria că melancolia este cauzată de confortul și luxul în creștere generate de industrializare și propune drept tratament o dietă vegetariană spartană  Cel mai bun remediu pentru bolile mintale precum depresia este exercițiul fizic sau munca, crede Samuel Johnson, un melancolic el însuși. El afirmă că viață rurală produce oameni inimosi și robuști emoțional, în timp ce viața de oraș le diminuiază rezistența și-i face vulnerabili la depresie.

Romantismul, perioada primei jumătăți a sec. XIX revigorează ideea că starea de spirit întunecată erau mediul propice geniului creator și înțelepciunii perceptive.

depresia3În Melancolia lui Lincoln, Joshua Wolf Shenk constată că dispoziția melancolică a președintelui American era „caracterizată nu numai prin mohorală, asceză și mizantropie, dar și prin reflecție profundă, perseverență și energie mare pentru acțiune”.

Poeți precum John Keats și Samuel Taylor Coleridge aveau să scrie ode melancoliei și deprimării. Lord Byron va numi stările lui întunecate „un dar de temut“, iar filozofi precum Schopenhauer și Kierkegaard au găsit confort și chiar plăcere în disperarea și anxietatea lor. Acesta din urmă avea să scrie: “În marea mea melancolie, am iubit viața, pentru că am iubit melancolia mea”.

Însă renașterea melancoliei va fi de scurtă durată. Progresele din biologie și psihologie din a doua jumătate a secolului XIX vor pune bazele concepției moderne asupra depresiei – o boală mintală care împiedică, mai degrabă decât facilitează, manifestare autentică a sinelui.

Pihologii încep să construiască teoria potrivit căreia melancolia este cauzată de un sistem nervos suprasolicitat. Simptome precum neliniște, letargie și deprimare vor fi semnele unui ritm tot mai mare de industrializare și tehnologizare, potrivit neurologului american George Miller Beard. El inventează termenul de „neurastenie“ pentru a descrie condiția generat de „excitare nervoasă“ adusă de viața modernă. Celor care manifestau primele simtome li se recomanda evitarea consumului de alcool și carne, programul prelungit și compania persoanelor toxice.

Această perioadă reprezintă momentul de cotitură în gândirea referitoare la natura melancoliei. Dacă până acum se credea că aceasta este un defect al intelectului, creierului sau corpului, acum începe să fie privită ca o tulburare emoțională.

În anul 1895, psihiatrul german Emil Kraepelin va aduce contribuții semnificative privind abordarea și tratamentul sănătății mintale. El este primul care va separa depresia maniacală și schizofrenia și va clasifica oficial diverse tipuri de melancolie, în funcție de severitatea lor. Tot el va propune, de asemenea, o bază biologică și genetică pentru „starea depresivă“ și va susține că tratarea melancoliei cere intervenție medicală.

Tot în această perioadă, încet-încet, termenul ”depresie” începe să fie folosit împreună cu cel de ”melancolie” și-l va înlocui definitiv la mijlocul sec. XX.

depresia4Începutul secolului XX este dominat de abordarea psiho-analitică a lui Freud. Îndepărtându-se de abordarea psiho-biologică a lui Kraepelin, în eseul său „Doliul și melancolia“, Sigmund Freud susține că, în timp ce doliul (definit ca durere în urma pierderii) și melancolia au aceleași simptome, melancolia este o stare depresivă fără o cauză anume, sau cel puțin cu o cauză necunoscută, inconștientă. De aceea, psihanaliza este necesară pentru a căuta rădăcinile sale subliminale.

Alți psihanaliști freudieni au susținut că melancolia are la bază un tip de narcisism. Sandor Rado credea că melancolicii sunt, pur și simplu, persoane care caută aprobare și afecțiune și că, atunci când dragostea nu este reciprocă, apare melancolia. Melanie Klein și alții au emis ipoteza că melancolia este rezultatul respingerii de către mamă; cu cât este mai intensă ostilitatea din partea mamei, cu atât va fi mai intensă depresia.

Cel care va reduce decalajul dintre perspectiva psihanalitică a lui Freud și punctul de vedere psihobiologic lui Kraepelin a fost Adolf Meyer. El va afirma că experiențele din copilărie precum și genetica pot pot mări predispoziția cuiva către melancolie. Cu toate acestea, el crede că experiența din trecut și genetica nu reprezintă destinul persoanei. El crede, de asemenea, că termenul ”depresie” și nu ”melancolie” trebuie folosit pentru a descrie condiția severă și prelungită de proastă dispoziție.

Mijlocul secolului XX, prin progresele neuroștiinței, va aduce informații fără precedent despre  modul în care funcționează mintea. De exemplu, psihiatrii și psihologii au aflat că atât produsele chimice cât și curentul electric stimulează activitatea creierului, că diferite părți ale creierului sunt responsabile pentru diferite comportamente și că modificările la nivelul creierului pot schimba modul în care o persoană acționează sau se simte. Având această înțelegere, tratamente precum terapia cu electro-șocuri și lobotomiile au fost efectuate, în speranța de a vindeca sau cel puțin diminua severitatea stărilor depresive.

O altă dezvoltare majoră a secolului XX este crearea de categorii formale pentru a clasifica diverse boli mintale. Pentru a ajuta la standardizarea și tratamentul bolilor psihice într-o manieră cât mai asemănătoare cu boala biologică, psihologii și psihiatrii vor dezvolta împreună Manualul American Statistic și de Diagnostic al Bolilor Mintale (DSM), în 1952. În prima ediție a DSM, termenul ”melancolie” a fost înlocuit cu reacție depresivă, pentru a descrie starea de proastă-dispoziție severă, care rezultă dintr-un conflict intern sau dintr-un eveniment identificabil cum ar fi pierderea locului de muncă sau un divorț.

Perioada anilor 50 vine și cu dezvoltări în lumea farmaceutică, tranchilizantele devenind tratamente populare pentru anxietate. De acum, idea că medicamentele pot fi folosite pentru a altera stările mintale indezirabile pregătește terenul pentru dezvoltarea și acceptarea lor în tratarea depresiei, în plus de soluția psiho-terapeutică care prevalase până în acel moment. În încercarea lor de a câștiga teren, companiile farmaceutice și cercetătorii din domeniul psihologiei vor susține că depresia este doar un dezechilibru chimic în creier și că anumite medicamente îl pot remedia. Ei fac adesea analogia cu diabetul, unde aportul de insulină echilibrează zahărul din sânge în mod similar producându-se și reechilibrarea creierului, cu ajutorul medicamentelor anti-depresive.

Efectul acestei bătălii a fost acela că, în numai 30 de ani, numărul americanilor care luau anti-depresive a crescut de la 2.5 milioane în 1980 la 40 milioane în 2010 (o creștere de 1500%).

Văzută prin prisma acestei evoluții, versiunea DSM-III este privită adesea de istoricii psihologiei ca o victorie a psiho-biologilor și o mare înfrângere a psiho-analiștilor. Ea include așa numita Tulburare Depresivă Severă (Major Depressive Disorder – MDD) care se diferențiază de anxietate sau nevroză.

Pentru a fi diagnosticat cu MDD, un pacient trebuie să îndeplinească trei criterii:

1) o stare disforică (trist, să se simtă fără speranță),

2) cel puțin patru simptome dintr-o listă care include lipsa apetitului, somnolență, nivel scăzut de energie, pierderea interesului pentru activități normale și vinovăție excesivă și

3) simptomele trebuie să persiste cel puțin două săptămâni. În plus de MDD, au fost adoptate alte categorii depresive, inclusiv tulburarea distimică, care se caracterizează printr-o stare de proastă dispoziție mai puțin pregnantă, dar de durată.

Problema este că DSM-III nu face o distincție clară între tristețe și depresie. Ca urmare, mulți oameni au început a cauta tratament pentru depresie, chiar și pentru o tristețe „normală“ generată de o situație de viață obișnuită ca un divorț sau pierderea unui loc de muncă. În cele din urmă, în timp ce medicalizarea depresiei duce oarecum la reducerea stigmei, ea transferă în zona patologicului emoții și comportamente altfel normale.

Însă, a doua jumătate a secolului XX vine și cu progrese în tabăra psiho-analitică.

depresia5Cel mai proeminent este noul tratament dezvoltat de psihiatrul Aaron Beck de la Universitatea din Pennsylvania, în anii 1960. Numita terapie cognitiv comportamentală (TCC), această formă de terapie se bazează pe premisa că depresia este cauzată de cognițiile negative, greșite. Scopul TCC este de a ajuta individul deprimat să identifice gândurile greșite și să le înlocuiască cu cele mai concordante cu realitatea. În timp ce TCC și altele asemănătoare au câștigat teren, puține persoane care suferă de depresie apelează la ele, deoarece acestea sunt costisitoare atât financiar cât și ca timp. De aceea, pentru mulți oameni, medicamentele sunt mai convenabile și mai eficiente.

Lansat în 2000, DSM-IV a făcut câteva schimbări în ceea ce privește diagnosticul depresiei prin adăugarea de niveluri sau stadii. Astfel, o persoană ar putea fi diagnosticată cu tulburare depresivă ușoară, în cazul în care ar manifesta două dintre simptomele de depresie majoră, în loc de patru. De asemenea, acesta a eliminat diagnosticarea cu MDD a unei persoane care a pierdut pe cineva apropiat. DSM-V, publicat în 2013, a făcut unele re-clasificări, pentru a ajuta la atenuarea posibilei supra-diagnosticări a depresiei.

După cum se poate vedea din acest periplu prin istoria depresiei (la nivelul Occidentului), punctele de vedere ale societății asupra naturii și tratamentului acesteia au variat foarte mult în timp și au fost ciclice adesea. De la echilibrarea umorilor la echilibrarea neurotransmițătorilor. De la gândirea dreaptă a stoicilor la gândirea corectată prin terapie cognitiv comportamentală. Concepția asupra depresiei este o călătorie de tip roller-coaster în universul condiției umane, iar înțelegerea asupra acesteia poate fi cu greu definită drept stabilă, definitivă sau liniară.

 

Articol realizat de Mirela Mustață, Redactor E-Asistent, Specialist în comunicare și relații publice, PhD.

Surse de documentare:

http://www.artofmanliness.com/2015/03/16/the-history-of-depression/

https://www.mentalhelp.net/articles/historical-understandings-of-depression/

http://www.historytoday.com/blog/2012/08/history-depression

Share This Post