Alzheimer a fost identificată, pentru prima dată, în 1906, de către medicul german Alois Alzheimer.

Maladie neurodegenerativă, Alzheimer afectează celulele creierului și ale coloanei vertebrale şi generează un proces de deteriorare progresivă a funcțiilor cognitive (atenția, percepția, memoria, etc.), afectând comportamentul și aspectele funcţionale ale vieții pacientului.

Specialiştii estimează că această boală va depăşi, în deceniile următoare, bolile cardiovasculare şi cancerul ca număr de decese cauzate în rândul populaţiei de peste 65 de ani, cele două boli din urmă aflându-se pe un trend descrescător în ultimii ani.

Având în vedere aceste evoluţii şi impactul lor semnificativ asupra sănătăţii publice, autorităţile medicale din întreaga lume îşi concentrează tot mai mult atenţia şi resursele pentru a îmbunătăţi prevenţia şi tratamentul, cu scopul de a reduce numărul de decese asociate şi a îmbunătăţi calitatea vieţii pentru pacienţi.  Astfel, la nivel mondial, sunt în curs de desfăşurare din ce în ce mai multe studii interdisciplinare. Ele implică specialişti în tehnologia informaţiei, biologie, pato-fiziologie, imagistică medicală şi genetică.

De exemplu, un studiu recent desfăşurat în SUA şi ale cărui rezultate au fost publicate în august anul acesta în revista Asociaţiei Americane de Medicină Neurologică a examinat dosarele medicale ale aproape 58 000 de pacienţi cu Alzheimer din America de Nord şi Europa. Cercetătorii au încercat să găsească corelaţii între parametri precum sexul pacientului, modificările genetice, grupul etnic sau vârsta în momentul diagnosticării. Concluziile acestui studiu, unul dintre cele mai extinse desfăşurate vreodată pe tema Alzheimer, sunt incitante, ele contrazicând câteva dintre ipotezele de lucru considerate valide până acum şi sugerând direcţii noi de urmat pentru testele clinice.

Astfel, studiul arată că femeile albe şi bărbaţii albi cu vârsta între 55 şi 85 de ani au acelaşi risc de a dezvolta boala, cu o singură excepţie – în intervalul de vârstă 65-75 de ani, femeile sunt expuse unui risc mult mai mare decât bărbaţii din aceeaşi categorie de vârstă. Această descoperire poate reprezenta o pistă bună de urmat pentru a identifica cauzele îmbolnăvirii şi, de asemenea, de a găsi metode de prevenţie sau tratament mai eficace pentru acest grup cu risc ridicat. Până acum, femeile au fost sub-reprezentate în studiile clinice, iar specialiştii cer acum ca acestea să fie supra-reprezentate, la fel şi în cazul minorităţilor etnice.

O altă direcţie de aplicare în practică a concluziilor studiului este ca femeile din grupul de risc să fie încurajate, cu ajutorul profesionistilor din sistemul de îngrijiri primare din comunitate, în special cabinetele de medicină de familie, să-şi schimbe stilul de viaţă pentru a evita obezitatea şi bolile cardiovasculare prin mai multă mişcare şi pentru a-şi menţine creierul tânăr, utilizându-l la capacitate maximă.

Având în vedere creşterea aşteptată a numărului de cazuri de Alzheimer şi lipsa unui remediu pentru vindecare, specialiştii încearcă nu numai să găsească cauzele bolii, dar şi soluţii de îmbunătăţire a calităţii vieţii pacienţilor, o nevoie presantă, mai ales în cazul din ce în ce mai multor pacienţi care locuiesc singuri. În Suedia, de exemplu, numărul persoanelor peste 60 de ani care locuiesc singure a crescut de la 23% în 1960 la 32% în 2012. Jumătate dintre femeile de peste 65 de ani locuiesc singure, o rată dublă faţă de cea a bărbaţilor peste 65 de ani care locuiesc singuri.  Aceste evoluţii sunt îngrijorătoare, în contextul în care studiile arată că a locui singur poate duce la însingurare, depresie şi, în cazul celor bolnavi, o aderenţă mai mică la tratament.

Astfel, un studiu care a folosit date din Registrul cazurilor de demenţă din Suedia cu privire la pacienţii diagnosticaţi cu Alzheimer în perioada 2007-2015 (circa 26 000 de cazuri) a arătat că pacienţii care locuiesc singuri nu beneficiază de acelaşi nivel de îngrijire ca cei care coabitează.  Dintre problemele pe care pacienţii care locuiesc singuri le înfruntă enumerăm simptome comportamentale mai pronunţate, nutriţie deficitară, risc mai mare de accidente domestice şi acces mai limitat la îngrijiri de calitate.

De asemenea, acestora li se administrează mai degrabă medicamente psihotrope, pentru a atenua simptomele comportamentale, şi nu medicaţie personalizată pentru Alzheimer, care urmăreşte să încetinească procesele neurodegenerative. Una dintre posibilele explicaţii este că prezenţa unui aparţinător influenţează pozitiv deciziile terapeutice, probabil fiindcă acesta poate colabora cu medicul pentru alegerea celei mai bune variante de tratament, poate îmbunătăţi aderenţa la tratament şi poate gestiona mai bine efectele secundare.

Autorii studiului recomandă ca medicii să nu ia în calcul dacă pacientul locuieşte singur sau nu în momentul prescrierii medicamentaţiei, ci să îl ajute pe acesta să găsească mijloace pentru o mai bună aderenţă la tratament. O posibilă soluţie este să solicite ajutorul asistenţilor medicali din sistemul de îngrijiri primare, care îi vor putea ghida şi monitoriza pe pacienţi în managementul medicamentaţiei şi al efectelor secundare.

Important este, deci, ca sistemul medical să acorde tot mai multă atenţie diagnosticării mai timpurii a bolii, precum şi îmbunătăţirii calităţii vieţii pacienţilor, mai ales în cazul celor care locuiesc singuri.

Articol realizat de Mirela Mustață, Redactor Executiv E-Asistent

Surse de documentare

https://www.sciencedaily.com/releases/2017/08/170828124531.htm

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/28550260

Sursa foto: www.cbnc.com