În august 2016, în Statele Unite ale Americii, o femeie a fost diagnosticată cu o infecţie, după o operaţie la şold. După ce i-au făcut testul susceptibilităţii antimicrobiene, medicii din Reno, Nevada, au descoperit că infecţia era rezistentă la toate cele 26 de antibiotice cunoscute. Femeia a murit, apoi, din cauza şocului septic. Acesta a fost primul caz înregistrat oficial în SUA al unei bacterii rezistente la toate medicamentele antimicrobiene.
Societatea Americană a Bolilor Infecţioase estimează că în spitalele din SUA sunt mai multe decese cauzate de infecţia cu Staphylococcus aureus rezistent la meticilină (MRSA) decât de SIDA şi tuberculoză combinate. Alte bacterii deosebit de rezistente la multiple medicamente, precum Enterococcus faecium, rezistent la vancomicină, şi Pseudomonas aeruginosa, rezistent la fluorochinolon, cauzează şi ele un număr mare de decese.
După 60 de ani de folosire, eficacitatea antibioticelor împotriva infecţiilor a început să scadă progresiv. Dezvoltarea de noi medicamente antimicrobiene, inclusiv antibiotice, este acum mai înceată decât apariţia şi răspândirea tulpinilor rezistente. În ultimele trei decenii, au fost introduse pe piaţă doar două antibiotice din clase cu adevărat noi (linezolid şi daptomicină).
Era modernă a antibioticelor a început cu descoperirea penicilinei de către Sir Alexander Fleming în 1928. Iar, din anii 1940, când penicilina a început să fie administrată pe scară largă pentru a trata infecţiile, antibioticele au transformat medicina modernă şi au salvat milioane de vieţi (de exemplu, introducerea penicilinei a crescut şansele de supravieţuire de la 25% la 85%).
Penicilina a fost deosebit de eficace în controlarea infecţiilor bacteriene printre soldaţii combatanţi în Al Doilea Război Mondial. Totuşi, în anii 1950, rezistenţa la penicilină devenise deja o problemă clinică importantă. Din fericire, curând după aceea, noi clase de antibiotice au fost descoperite şi folosite, reinstaurând încrederea în forţa antibioticelor.
Medicina modernă este încă fundamentată pe eficacitatea antibioticelor. Ele nu numai că au salvat vieţi în cazul infecţiilor (contribuind la creşterea speranţei de viaţă la nivel global), dar au jucat un rol esenţial în atingerea unor progrese majore ale medicinei, în general. De exemplu, ele previn cu succes sau tratează infecţii în cazul pacienţilor sub chimioterapie sau supuşi unor operaţii complexe precum cele de transplant de organe sau chirurgie cardiacă.
Din păcate, până în prezent, bacteriile au dezvoltat rezistenţă la aproape toate antibioticele existente. Vancomicina a fost introdusă în practica clinică în 1972, pentru a rezolva problema rezistenţei la meticilină a Staphylococcus aureus şi a stafilococilor coagulazo-negativi. Se credea că este deosebit de dificilă inducerea rezistenţei la vancomicină într-un context clinic. Şi totuşi, cazuri de rezistenţă la vancomicină au fost raportate în cazul stafilococilor coagulazo-negativi în anii 1979 şi 1983. De la sfârşitul anilor 1960 şi până la începutul anilor 1980, industria farmaceutică a introdus multe antibiotice noi pentru a rezolva problema rezistenţei, dar apoi, după anii 1980, din ce în ce mai puţine antibiotice au fost lansate pe piaţă. Ca urmare, începând cu anii 2010, la 60-70 de ani după ce pacienţii au început să fie trataţi cu antibiotice, infecţiile bacteriene au devenit din nou o ameninţare majoră.
Apariţia acestei ameninţări majore la adresa sănătăţii publice este atribuită abuzului de antibiotice şi folosirii lor greşite, conform studiilor epidemiologice. Astfel, parte din aceste studii arată că 30% dintre antibioticele prescrise în SUA nu sunt necesare. În cazul bacteriilor, genele pot fi moştenite de la bacterii înrudite, dar nu numai, ele pot fi moştenite şi de la bacterii neînrudite. Acest transfer orizontal de gene permite ca rezistenţa la antibiotice să fie transferată între clase diferite de bacterii. De asemenea, rezistenţa poate apărea spontan, prin mutaţii.
O altă cauză a rezistenţei la antibiotice subliniată de specialişti este folosirea antibioticelor ca suplimente pentru creşterea animalelor. Se estimează, astfel, că 80% dintre antibioticele vândute în SUA sunt folosite în cazul animalelor, în primul rând pentru a le stimula creşterea şi a preveni infecţiile. Bacteriile rezistente la medicamente care apar în organismul animalelor sunt apoi transferate oamenilor după consumul produselor din carne. Anumite antibiotice, precum tetraciclina şi streptomicina, sunt folosite, în unele ţări, şi în creşterea pomilor fructiferi, care sunt stropiţi cu aceste substanţe pe post de pesticide.
De asemenea, se crede şi că produsele antibacteriene folosite pe scară largă ca spray dezinfectant sau pentru curăţenie au contribuit la criza rezistenţei antibacteriene, deoarece ele limitează dezvoltarea imunităţii copiilor şi adulţilor la antigenii din mediu.
O altă cauză a crizei actuale a rezistenţei antimicrobiene este lipsa apariţiei unor noi antibiotice, pusă de mulţi specialişti pe seama stimulenţilor financiari reduşi ai industriei farmaceutice şi a mediului complex de reglementare.
Ca urmare a acţiunii conjugate a tuturor acestor factori, rezistenţa la antibiotice, iniţial o problemă a mediilor spitaliceşti asociate cu un număr mare al infecţiilor dobândite în spital de către pacienţii în stare gravă sau cu condiţii de imunosupresie, s-a extins acum în comunităţi, unde cauzează infecţii severe dificil de diagnosticat şi tratat.
Foto 2: Peptide atacând bacterii
Pe măsură ce etapa actuală a istoriei antibioticelor se apropie de sfârşit, cercetătorii încearcă să abordeze şi alte piste în lupta împotriva bacteriilor, nu numai pe cea a antibioticelor.
Astfel, există speranţe în eficacitatea unor peptide sintetice pentru vindecarea rănilor infectate (aceste peptide lucrează pentru creşterea permeabilităţii membranei bacteriene).
De asemenea, nano-particulele care acţionează împreună cu antibioticele standard par a fi o altă soluţie promiţătoare. Odată ce sunt activate de lumină, nano-particulele eliberează un super-oxid, făcând bacteria susceptibilă la antibioticele la care era rezistentă înainte. Alte speranţe vin de la echipa de biologi condusă de Bernhard Krismerand, care a descoperit, în nasul uman, o bacterie atât de puternică, încât poate omorâ chiar şi tulpinile rezistente la antibiotice ale Staphyloccus aureus.
Oricum, dincolo de aceste potenţiale soluţii, specialiştii sunt unanimi – actuala criză a rezistenţei la antibiotice cere eforturi coordonate pentru implementarea unor politici noi şi reînnoirea programelor de cercetare pentru descoperirea urgentă de noi substanţe antibacteriene, mai ales pentru combaterea acelor bacterii clasificate drept cele mai periculoase, deja responsabile pentru producerea unor pierderi semnificative pentru sistemele de sănătate, pentru pacienţi şi pentru familiile lor.
Mirela Mustață – Redactor executiv E-asistent
Documentare, traducere şi adaptare după:
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3614743/
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4378521/
https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0188440905002730
https://www.researchgate.net/blog/post/research-in-the-post-antibiotic-era
https://www.reactgroup.org/uploads/publications/presentations/opening-session-otto-cars.pdf
Foto 1: https://www.reactgroup.org/uploads/publications/presentations/opening-session-otto-cars.pdf
Foto 2: https://www.diamond.ac.uk/Science/Research/Highlights/2018/peptide-antibiotics.html
