I. Răspunderea juridică

1. Noţiuni generale

Reglemenând relaţiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are întotdeauna în vedere condiţiile în care norma trebuie să se realizeze şi mai ales ce se întâmplă atunci când destinatarii aduc atingere acesteia.

Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de drept, tulbură buna desfăşurare a relaţiilor sociale. Pentru aceste motive el trebuie să raspundă.

2. Caracterizare

Răspunderea juridică are următoarele caracteristici:
– declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei concrete de răspundere aparţin întotdeuna unor organisme special abilitate de legiuitor;
– temeiul răspunderii juridice şi întinderea acesteia se află întotdeauna în lege;
– răspunderea este întodeauna legală; nimeni nu-şi poate face dreptate singur; numeni nu poate fi judecator în propria cauză;
– răspunderea juridică presupune existenţa unui raport juridic şi aplicarea unei sancţiuni.

3. Definiţie

Răspunderea juridică este definită ca un complex de drepturi şi obligaţii conexe care – în conformitate cu legea- se nasc ca urmare a săvârşirii unie fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice.

4. Formele răspunderii juridice

Fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă de răspundere specifică.

Distingem mai multe forme de răspundere juridică:
– răspundere juridică cu caracter politic;
– răspundere civilă;
– răspundere penală;
– răspundere administrativă;
– răspundere disciplinară.

Fiecare formă de răspundere juridică se caracterizează prin condiţii specifice de fond şi formă.

5. Condiţiile răspunderii juridice

Pentru ca răspunderea juridică – în oricare din formele sale – să se declanşeze, este nevoie de existenţa cumulativă a unor condiţii:

A. Conduita ilicită

Prin conduită ilicită se înţelege un comportament – acţiune sau inacţiune – care nesocoteşte o prevedere legală.

Atunci când norma juridică obligă la o anumită conduită, iar prin fapta sa un subiect încalcă acestă prevedere atunci intră în acţiune sancţiunea normeli juridice.

Conduita ilicită poate consta fie într-o acţiune, fie într-o omisiune.

B. Vinovăţia

Vinovăţia este atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia.

Vinovăţia presupune recunoaşterea capacităţii oamenilor de acţiona cu discernământ.

Sunt situaţii în care deşi se săvârşeşte o faptă ilicită, persoana nu este vinovată. Sunt acele cauze care exclud răspunderea juridică:

– minoritatea;
– alienaţia mintală;
– legitima apărare;
– starea de necesitate;
– cazul fortuit;
– constrângerea morală şi fizică.
Formele vinovăţiei sunt intenţia şi culpa.

C. Legătura de cauzalitate

Pentru ca răspunderea să se declanşeze şi un subiect de drept să fie sancţionat pentru săvârşirea unei fapte ilicite, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii (inacţiunii) sale.

II. Răspunderea civilă delictuală

1. Definiţie

Este acea formă a răspunderii civile care constă în obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite.

Este ceea ce în practica judiciară se numeşte „delict civil”.

O altă formă a răspunderii civile este răspunderea contractuală care constă în obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin încălcarea unei clauze contractuale.

2. Reglementare

Răspunderea civilă delictuală este reglementată de dispoziţiile art. 998 – 1003 din Codul civil.

3. Caracterizare

Răspunderea civilă delictuală are următoarele caracteristici:

– este o sancţiune civilă cu caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă;

– este o sancţiune civilă care se aplică nu atât în considerarea persoanei, cât mai ales a patrimoniului său.

4. Răspunderea pentru fapta proprie

Pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:

A. Prejudiciul

Prejudiciul constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană.

Prejudiciul poate fi patrimonial sau moral.

Prejudiciul trebuie să fie cert (adică să fie sigur atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi în ceea ce priveşte posibilitatea de evaluare) şi să nu fi fost reparat încă.

Repararea prejudiciului presupune următoarele principii:

– principiul rearării integrale;

– repararea în natură. Repararea prin echivalent;

– stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent.

B. Fapta ilicită

Reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Fapta ilicită poate consta fie într-o acţiune, fie într-o omisiune.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei:
– legitima apărare;– starea de necesitate;
– îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege;
– ordinul superiorului;
– exercitarea unui drept subiectiv;
– consimţământul victimei.

C. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat un prejudiciu.

Se face distincţie între:
– fapte care au cauzat prejudiciul;
– fapte care au favorizat producerea acelui prejudiciu;
– fapte care nu au împiedicat producerea prejudiciului.

D. Vinovăţia

Vinovăţia reprezintă atitudinea subiectivă pe care autorul o are faţă de fapta ilicită şi de urmările acesteia, la momentul la care a săvârşit-o.

Formele vinovăţiei sunt intenţia şi culpa.

Intenţia este directă atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte.

Intenţia este indirectă atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

Culpa, sub forma imprudenţei, este atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce.

Culpa, sub forma neglijenţei, este atunci când autorul faptei nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Cauze care înlătură vinovăţia: cazul fortuit, forţa majoră, fapta victimei însăşi.

5. Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate

Pentru acest tip de răspundere este necesar să existe un raport de subordonare (raport de prepuşenie) între comitent şi prepus adică împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unie persoane fizice o anumită însărcinare.

Din acest raport de subordonare, se naşte posibilitatea pentru comitent de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane denumită prepus.

Condiţiile răspunderii comitentului pentru faptele prepusului:

a. în persoana prepusului trebuie să fie îndeplinite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie;

b. Condiţii speciale:
– existenţa raportului de prepuşenie;
– prepuşii să fi săvârşit fapta „în funcţiile ce le-au fost încredinţate”.

Problema regresului comitentului faţă de prepus.

III. Problema cumulului diferitelor forme de răspundere juridică

Pornind de la premisa că o faptă ilicită se poate aduce atingere mai multor categorii de norme juridice, arătăm că este posibil şi cumulul între diferite forme ale răspunderii juridice: civilă, penală, administrativă, contravenţională sau disciplinară.

IV. Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice

1. Reglementare

Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice este reglementată de Titlul XV din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi de Normele de aplicare ale acestui titlu aprobat prin Ordinul nr. 482/2007 al ministrului sănătăţii.

2. Noţiune

Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice reprezintă o formă specială a răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, toate cele prezentate anterior reprezintă dreptul comun în materie şi vor avea aplicabilitate ori de câte ori norma specială nu vor conţine dispoziţii contrare.

Legea nr. 95/2006 defineşte malpraxisul ca fiind eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.

3. Răspunderea civilă a personalului medical

a. Acest tip de răspundere vizează următoarele categorii de personal: medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale.

b. Potrivit legii, personalul medical răspunde civil pentru:
– prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.
– prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor privind confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale.
– prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are competenţa necesară.

c. Răspunderea civilă a personalului medical nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii.

d. Toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia.

e. Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii:

– când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite;

– când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.

4. Răspunderea civilă a a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice

a. Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa:
– infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie;
– defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fără a fi reparate;
– folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi sanitare, după expirarea perioadei de garanţie sau a termenului de valabilitate a acestora, după caz;
– acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe medicamentoase şi sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege, precum şi subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.
b. Unităţile sanitare răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.
c. Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund civil şi pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienţilor, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii sanitare.
d. Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, şi producătorii de echipamente şi dispozitive medicale, substanţe medicamentoase şi materiale sanitare, inclusiv subcontractorii, răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile produse pacienţilor în activitatea de prevenţie, diagnostic şi tratament, generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi materiale sanitare, în perioada de garanţie/valabilitate, conform legislaţiei în vigoare.
e. Furnizorii de utilităţi către unităţile sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale răspund civil pentru prejudiciile cauzate pacienţilor, generate de furnizarea necorespunzătoare a utilităţilor.

V. Acordul pacientului informat
1. Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moaşă, pacientului i se solicită acordul scris.

Acordul scris al pacientului, necesar potrivit art. 649 din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie să conţină în mod obligatoriu cel puţin următoarele elemente:

a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa pacientului;
b) actul medical la care urmează a fi supus;
c) descrierea, pe scurt, a informaţiilor ce i-au fost furnizate de către medic, medicul dentist, asistentul medical/moaşă;
d) acordul exprimat fără echivoc pentru efectuarea actului medical;
e) semnătura şi data exprimării acordului.

Acordul scris constituie anexă la documentaţia de evidenţă primară.

2. În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia.

Informaţiile trebuie să conţină:
– diagnosticul,
– natura şi scopul tratamentului,
– riscurile şi consecinţele tratamentului propus,
– alternativele viabile de tratament,
– riscurile şi consecinţele lor,
– prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.

3. Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani.

Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri:

a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află;
b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.

4. Medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund atunci când nu obţin consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor în care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei de urgenţă.
Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, medicul, asistentul medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului medical autorităţii tutelare sau pot acţiona fără acordul acesteia în situaţii de urgenţă, când intervalul de timp până la exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea şi viaţa pacientului.

VI. Obligativitatea asigurării asistenţei medicale

1. Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a acorda asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient.

Criteriile de acceptare ca pacient sunt următoarele:

a) metoda de prevenţie, diagnostic, tratament la care urmează să fie supusă persoana în cauză să facă parte din specialitatea/competenţa medicului, medicului dentist, asistentului medical/moaşei;
b) persoana în cauză să facă o solicitare scrisă către medic, medicul dentist, asistentul medical/moaşă de acordare a asistenţei medicale, cu excepţia cazurilor în care persoana este lipsită de discernământ sau a situaţiilor de urgenţă medico-chirurgicală. Solicitarea va fi păstrată în fişa medicală sau, după caz, într-un registru special;
c) aprecierea medicului, medicului dentist, asistentului medical/moaşei că prin acordarea asistenţei medicale nu există riscul evident de înrăutăţire a stării de sănătate a persoanei căreia i se acordă asistenţă medicală. Aprecierea se face după un criteriu subiectiv şi nu poate constitui circumstanţă agravantă în stabilirea cazului de malpraxis.
2. Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa nu pot refuza să acorde asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate pe criterii etnice, religioase şi orientare sexuală sau pe alte criterii de discriminare interzise prin lege.
Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a accepta pacientul în situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau viaţa pacientului.
3. Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au acceptat pacientul, relaţia poate fi întreruptă:
a) odată cu vindecarea bolii;
b) de către pacient;
c) de către medic, în următoarele situaţii:
– atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite;
– pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic.
3. În acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.
VII. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale
1. Personalul medical care acordă asistenţă medicală, în sistemul public şi/sau în cel privat, va încheia o asigurare de malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical.
O copie după asigurare va fi prezentată înainte de încheierea contractului de muncă, fiind o condiţie obligatorie pentru angajare.
2. Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane care se constată că au fost supuse unui act de malpraxis medical, precum şi pentru cheltuielile de judecată ale persoanei prejudiciate prin actul medical.
Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care a fost acordată asistenţă medicală.

3. Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor păgubite prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate, care poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul.
În caz de deces, despăgubirile se acordă succesorilor în drepturi ai pacientului care au solicitat acestea.
Despăgubirile se acordă şi atunci când asistenţa medicală nu s-a acordat, deşi starea persoanei sau persoanelor care au solicitat sau pentru care s-a solicitat asistenţa medicală impunea această intervenţie.
Despăgubirile vor include şi eventualele cheltuieli ocazionate de un proces în care asiguratul este obligat la plata acestora; cheltuielile de judecată sunt incluse în limita răspunderii stabilită prin poliţa de asigurare.
4. Despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă, în cazurile în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a asiguratului.
În cazul în care părţile – asigurat, asigurător şi persoana prejudiciată – nu cad de acord sau nu este certă culpa asiguratului, despăgubirile se vor plăti numai în baza hotărârii definitive a instanţei judecătoreşti competente.
5. Despăgubirile nu se recuperează de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei când asistenţa medicală s-a făcut în interesul părţii vătămate sau a decedatului, în lipsa unei investigaţii complete ori a necunoaşterii datelor anamnezice ale acestuia, datorită situaţiei de urgenţă, iar partea vătămată sau decedatul nu a fost capabil, datorită circumstanţelor, să coopereze când i s-a acordat asistenţă.
Recuperarea prejudiciilor de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei se poate realiza în următoarele cazuri:
a) vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenţionate a standardelor de asistenţă medicală;
b) vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului sau a instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute ale medicamentelor administrate;
c) atunci când vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei responsabile, cât şi unor deficienţe administrative de care se face vinovată unitatea medicală în care s-a acordat asistenţă medicală sau ca urmare a neacordării tratamentului adecvat stabilit prin standarde medicale recunoscute sau alte acte normative în vigoare, persoana îndreptăţită poate să recupereze sumele plătite drept despăgubiri de la cei vinovaţi, alţii decât persoana responsabilă, proporţional cu partea de vină ce revine acestora;
d) asistenţa medicală a părţii vătămate sau a decedatului s-a făcut fără consimţământul acestuia.

6. Asiguraţii sau reprezentanţii acestora sunt obligaţi să înştiinţeze în scris asigurătorul sau, dacă este cazul, asigurătorii despre existenţa unei acţiuni în despăgubire, în termen de 3 zile lucrătoare de la data la care au luat la cunoştinţă despre această acţiune.

VIII. Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale
1. La nivelul autorităţilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti se constituie Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, numită în continuare Comisia.
Comisia poate fi sesizată de:
– persoana sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia, care se consideră victima unui act de malpraxis săvârşit în exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament;
– succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament.

2. Comisia desemnează, prin tragere la sorţi, din lista judeţeană a experţilor un grup de experţi sau un expert, în funcţie de complexitatea cazului, însărcinat cu efectuarea unui raport asupra cazului.
Experţii au acces la toate documentele medicale aferente cazului, a căror cercetare o consideră necesară, şi au dreptul de a audia şi înregistra depoziţiile tuturor persoanelor implicate.
Experţii întocmesc în termen de 30 de zile un raport asupra cazului pe care îl înaintează Comisiei. Comisia adoptă o decizie asupra cazului, în maximum 3 luni de la data sesizării.

3. Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis. Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv asiguratorului, în termen de 5 zile calendaristice.
În cazul în care asiguratorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei.
Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun.

IX. Alte dispoziţii legale referiotare la malpraxis

Actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia faptelor ce reprezintă infracţiuni.
Omisiunea încheierii asigurării de malpraxis medical sau asigurarea sub limita legală de către persoanele fizice şi juridice prevăzute de prezenta lege constituie abatere disciplinară şi se sancţionează cu suspendarea dreptului de practică sau, după caz, suspendarea autorizaţiei de funcţionare.
Această sancţiune nu se aplică dacă asiguratul se conformează în termen de 30 de zile obligaţiei legale.

X. Drepturile pacienţilor

Drepturile pacienţilor sunt reglementate de Legea nr. 46/2003.
Potrivit acestei legi, pacienţii au următoarele drepturi:
1. Dreptul pacientului la informaţia medicală
Acest drept presupune ca pacientul să fie informat:
– cu privire la serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le utiliza.
– asupra identităţii şi statutului profesional al furnizorilor de servicii de sănătate.
– asupra regulilor şi obiceiurilor pe care trebuie să le respecte pe durata spitalizării.
– asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.
Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care informaţiile prezentate de către medic i-ar cauza suferinţă.
Informaţiile se aduc la cunoştinţă pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de specialitate; în cazul în care pacientul nu cunoaşte limba română, informaţiile i se aduc la cunoştinţă în limba maternă ori în limba pe care o cunoaşte sau, după caz, se va căuta o altă formă de comunicare.
Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fie informat şi de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său.
Rudele şi prietenii pacientului pot fi informaţi despre evoluţia investigaţiilor, diagnostic şi tratament, cu acordul pacientului.
Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală.
Pacientul are dreptul să solicite şi să primească, la externare, un rezumat scris al investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării.
2. Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală
a. Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris, răspunderea pentru decizia sa; ronsecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.
Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia.
În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă, consimţământul reprezentantului legal nu mai este necesar.
În cazul în care se cere consimţământul reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de înţelegere.

b. În cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia este în interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate.
Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici pentru pacienţii internaţi în spitale şi din 2 medici pentru pacienţii din ambulator.
c. Consimţământul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord.
Consimţământul pacientului este obligatoriu în cazul participării sale în învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică. Nu pot fi folosite pentru cercetare ştiinţifică persoanele care nu sunt capabile să îşi exprime voinţa, cu excepţia obţinerii consimţământului de la reprezentantul legal şi dacă cercetarea este făcută şi în interesul pacientului.

d. Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o unitate medicală fără consimţământul său, cu excepţia cazurilor în care imaginile sunt necesare diagnosticului sau tratamentului şi evitării suspectării unei culpe medicale.
3. Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului
Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia
Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.
În cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale acreditaţi, implicaţi în tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai este obligatorie.
Pacientul are acces la datele medicale personale.
Orice amestec în viaţa privată, familială a pacientului este interzis, cu excepţia cazurilor în care această imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate şi numai cu consimţământul pacientului.
Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică.
4. Drepturile pacientului în domeniul reproducerii
Dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în care sarcina reprezintă un factor de risc major şi imediat pentru viaţa mamei.
Pacientul are dreptul la informaţii, educaţie şi servicii necesare dezvoltării unei vieţi sexuale normale şi sănătăţii reproducerii, fără nici o discriminare.
Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat
Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să aleagă cele mai sigure metode privind sănătatea reproducerii.
Orice pacient are dreptul la metode de planificare familială eficiente şi lipsite de riscuri.
5. Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale
În cazul în care furnizorii sunt obligaţi să recurgă la selectarea pacienţilor pentru anumite tipuri de tratament care sunt disponibile în număr limitat, selectarea se face numai pe baza criteriilor medicale.
Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate.
Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport spiritual, material şi de sfaturi pe tot parcursul îngrijirilor medicale. La solicitarea pacientului, în măsura posibilităţilor, mediul de îngrijire şi tratament va fi creat cât mai aproape de cel familial.
Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale acordate de către un medic acreditat din afara spitalului.
Personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are dreptul să supună pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective.
Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii.

5. Sancţiuni în cazul încălcării drepturilor pacienţilor
Nerespectarea de către personalul medico-sanitar a confidenţialităţii datelor despre pacient şi a confidenţialităţii actului medical, precum şi a celorlalte drepturi ale pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, conform prevederilor legale.

XI. Răspunderea disciplinară în cadrul profesiilor de asistent medical generalist, moaşă şi asistent medical

1. Reglementare
Răspunderea disciplinară a asistenţilor medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali este reglementată de:
– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România;
– Statutul Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România;
– Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România.

2. Noţiune
Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali răspund disciplinar pentru nerespectarea:
– legislaţiei din domeniul profesiei,
– a Codului de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România,
– a regulilor de bună practică profesională,
– a Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,
– deciziilor obligatorii adoptate în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare de organele de conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,
– precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.

3. Sancţiuni
Sancţiunile disciplinare pe care organele de conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România le pot aplica sunt următoarele:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) suspendarea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România şi informarea Ministerului Sănătăţii Publice cu privire la retragerea dreptului de exercitare a profesiei pe perioada respectivă;
d) retragerea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România şi informarea Ministerului Sănătăţii Publice cu privire la retragerea dreptului de exercitare a profesiei.
Sancţiunile prevăzute la lit. a) şi b) se aplică de consiliul judeţean al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.
Sancţiunile prevăzute la lit. c) şi d) se aplică de Consiliul naţional al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România în urma unei anchete efectuate de Comisia naţională de etică şi deontologie a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, care întocmeşte un raport în acest sens.

4. Procedura de soluţionare a plângerilor
A. Procedura de soluţionare a plângerii constă în:
– cercetarea faptei,
– administrarea probelor,
– solicitarea de opinii calificate,
– apelarea la oricare alt mijloc legal ce poate contribui la soluţionarea cauzei,
– propunerea sancţiunii.
B. Căile de atac
Dreptul de a introduce contestaţie aparţine atât persoanei vătămate, cât şi membrului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România împotriva căruia s-a dispus sancţiunea.
Sancţiunile emise de Consiliul municipiului Bucureşti al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România se contestă în termen de maximum 30 de zile de la data comunicării, la Biroul executiv al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.
Contestaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea neadmiterii acesteia, următoarele elemente:
a) numele, prenumele, domiciliul contestatarului;
b) indicarea deciziei de sancţionare care se contestă;
c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază contestaţia şi dovezile în susţinerea acestor motive;
d) semnătura petiţionarului.
Acţiunea judecătorească
Este dreptul oricărei părţi să conteste hotărârea Comisiei naţionale de etică şi deontologie în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.
Contestaţia se depune la judecătoria în a cărei rază de circumscripţie îşi desfăşoară activitatea membrul Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România în cauză.
C. Prescripţia sancţiunilor disciplinare
Sancţiunile disciplinare pronunţate se prescriu prin înlăturarea consecinţelor sancţionării, astfel:
a) mustrarea se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
b) avertismentul se prescrie în termen de 12 luni de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
c) suspendarea se prescrie în termen de 24 de luni de la data expirării perioadei de suspendare, cu condiţia să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
d) retragerea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România pentru o perioadă limitată se prescrie în termen de 24 de luni de la data expirării perioadei interdicţiei, cu condiţia să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară.
Autor: Avocat DAN CIMPOERU