Interviu cu doamna Asistent Șef Gabriela Iovan, Spitalul Clinic Colțea

SPCOLTEAIOVANAm vorbit despre cariera și mentorii săi, despre cazuri care au emoționat-o până la lacrimi, despre ce înseamnă profesionalism și perseverență în această profesie.

Dar cel mai mult m-a impresionat deschiderea cu care și-a asumat responsabilitatea pentru educația și standardul profesional al personalului de îngrijire din spital. ”Noi, cei din posturile de conducere, ar trebui să veghem mai mult asupra comportamentului colegilor. Să impunem o anumită rigoare și disciplină. Nu poți, de exemplu, să administrezi tratamentul la patul bolnavului și, în același timp, să vorbești despre lucruri personale, mai mult țipând, cu o colegă din capătul celălalt al salonului.”

 

Descrieți-ne, vă rog, parcursul dumneavoastră profesional. Care au fost cele mai importante etape și ce au însemnat ele pentru dumneavoastră?

Eu am terminat liceul sanitar. O școală care, consider eu, a pus bazele solide ale pregătirii mele profesionale de mai târziu. Dar mi-au fost necesare și specializările ulterioare: o echivalare la Fundeni, Școala Postliceală ”Carol Davila”, care mi-a adus specializarea de asistent medical generalist și Facultatea de Asistente Medicale și Moașe. Nu am scăpat nimic, din toate ocaziile pe care le-am întâlnit și care m-au ajutat să mă formez și perfecționez.

Activitatea mea profesională la Colțea a început în 1995. M-am angajat în laboratorul Clinicii de Hematologie. Venisem dintr-un laborator central unde toata lumea era cumva la fel, nu prea aveai cum să-ți manifești personalitatea, să te diferențiezi. Nimeni nu-ți stimula cumva profesionalismul și nu te motiva. Treaba mergea, dar fără satisfacții. Aici, la Colțea, lucrurile stăteau altfel. Când am venit la Colțea, am găsit aici oameni care m-au ajutat să-mi descopăr valoarea, să capăt încredere în mine. Ma refer la doamna profesor dr. Popescu, doamna profesor dr. Lupu, doamna doctor Nicoleta Berbec.

În anul 2002 am devenit Asistent Șef în Clinica de Hematologie. În 2006, am devenit Director de Îngrijiri Medicale. Era perioada în care domnul Prof. Dr. Cristian Popescu era managerul spitalului. Din 2008, am revenit Asistent Șef la Hematologie, iar în 2011 am devenit Asistent Șef Unitate. Fiind spital cu mai puțin de 400 de paturi nu putem avea titulatura de ”director de îngrijiri medicale”, deși, practic, fac același lucru.

Ce au însemnat pentru mine toți anii aceștia? Am învățat foarte mult. Aici a fost un șantier, ani de zile. Am avut o relație strânsă cu dumnealor, tocmai în ideea de a construi și a face ceva bun pentru toată lumea. Mai ales că îndeplineam visul colectivului clinicii – Compartimentul de Transplant Medular. S-a întâmplat, în sfârșit. Trebuie să știți că fiecare etapă a trebuit supravegheată și coordonată și ne-am implicat în tot ce am putut. Ne-am gândit ca și pentru salariați să fie bine. De exemplu, am făcut zona de vestiare. Unele nu au putut fi realizate, pentru că exista un proiect de la care foarte greu ne puteam abate. Însă, cu perseverență și înțelegere s-au întâmplat multe lucruri bune. De exemplu, acest proiect nu prevedea magazie centrală, nu prevedea arhivă, garderobă. Cu răbdare și investită cu încredere și responsabilizată de doamna profesor dr. Lupu am reușit împreună sa facem multe schimbări în bine. Au fost ani agitați, dar și foarte fructuoși, care mi-au dat satisfacții mari.

 

Pe parcursul carierei, cu siguranță că ați învățat de la fiecare din mentorii pe care i-ați avut. Ne puteți povesti ce anume ați ”primit” de la fiecare dintre ei?

Cel mai important lucru pe care l-am învățat, de la unul dintre mentorii mei, doamna Prof. Dr. Popescu a fost faptul că profesionalismul personalului medical trebuie să fie dublat de un caracter pe măsură, de omenie, de apropiere și grijă față de pacient. În afară de a-i trata boala, trebuie să ai grijă de sufletul lui. Pacienții noștri au boli incurabile, iar suferința își pune amprenta asupra psihicului și moralului lor. Trebuie să ai grijă cum te porți. Foarte mulți dintre ei se schimbă după ce se îmbolnăvesc. Văd lucrurile și viața altfel. Văzând-o pe dumneaei cum aborda pacienții și problemele, am înțeles aceste lucruri și m-am format așa.

De la dânsa am învățat și să nu mă mulțumesc cu ”jumătăți de măsură” în profesie. Era o persoană foarte exigentă și ne-a împins dincolo de limitele confortului profesional. Îmi aduc aminte cum lucram în laborator și repetam analize până ce obțineam cel mai bun rezultat. Nu se lăsa până nu ”scotea” din mine ce era mai bun. Era foarte riguroasă în rezultate. Voia ce era mai bun.

Aceasta a fost formarea mea. Dincolo de această perioadă de pregătire, un alt mentor pentru mine, de data aceasta în perioada mea de maturitate profesională, este doamna Prof. Dr. Anca Lupu, actualul manager al spitalului. Dânsa mi-a dat ”aripi”. A avut încredere în a mă susține. Dumneaei imprimă un model de corectitudine, rigoare și exigență, pentru că nu are ”jumătăți de măsură”. Este un mentor care m-a solicitat mult, m-a provocat, dar care mi-a dat și încredere. Am progresat astfel și mi-a plăcut acest lucru. Îi mulțumesc foarte mult pentru încrederea acordată.

 

Care este cea mai emoționantă amintire profesională pe care o aveți (poate ceva legat de un coleg, un medic, un pacient, un aparținător)? Povestiți-ne despre ea, vă rog.

Au fost multe. Extrem de multe. Suntem într-un spital unde vezi multe lucruri dramatice, unde ești martor la multe drame.

Cred că cel mai mult m-a impresionat, dar am și fost fericită, când am putut aduce comisia de profesori pentru susținerea bacalaureatului la un pacient internat în spital cu o problemă foarte gravă. Era elev la Liceul ”Dinu Lipatti”. Una dintre probe a fost la vioară. Și-a susținut recitalul în rezerva în care era internat, în fața comisiei. Toată lumea avea lacrimi în ochi. Era un băiat foarte frumos, deștept și foarte talentat. Avea vârsta băiatului meu. A murit, dar nu fără a-și împlini visul de a lua examenul de bacalaureat. Mă bucur că am putut să-i împlinim visul. Dorea foarte mult acest lucru.

 

Care este lucrul care vă face să vă simțiți mândră că ați ales această profesie?

Mă simt foarte mândră și îmi place când pot ajuta omenii. Am o mare satisfacție când lucrurile sunt făcute bine. Probabil că așa m-am născut, cu darul acesta. Cred că în profesia aceasta nu poți ajunge la performață, nu ești cu adevărat bun, dacă nu ajuți necondiționat.

De-a lungul anilor am format multe asistente de pe băncile școlii. Am principiul că trebuie să oferi, să formezi, să-i înveți pe ceilalți, înainte să pretinzi. Oamenii formați de mine au o anumită libertate și înțelegere din partea mea, atunci când au problemele firești de viață ale fiecăruia dintre noi, evident fără a afecta activitatea. Dar în momentele în care am avut nevoie de ei, au fost acolo și și-au făcut bine treaba. Aici nu se condiționează actul medical. Cred că există multă omenie în Spitalul Colțea. Este un lucru pe care l-am constatat și de care sunt mulțumită.

 

Cum vedeți dumneavoastră rolul OAMGMAMR filiala București în promovarea intereselor profesiei dumneavoastră?

Apreciez ceea ce face acum filiala București a Ordinului. Lumea este încrezătoare în ajutorul pe care chiar îl primim. Vedem mai multă atenție și grijă ca formarea profesională să fie la un anumit standard. Cursurile pe care noi trebuie să le parcurgem sunt mai bine controlate, spre binele formării asistenților. Sunt foarte multe manifestări pentru asistenți. Mă gândesc la Școala de Vară și la Școala de Iarnă de la Albota, de la Sarmisegetuza. Am învățat foarte multe de la lectori, care au fost foarte bine aleși. Inclusiv lucruri utile pentru noi.

 

Ce vă doriți de la această organizație profesională?

Sufăr foarte mult că profesia noastră nobilă nu mai este atât de respectată ca înainte de 1989. Din păcate, în ultima vreme, asistentele medicale se fac ”pe bandă rulantă”. Sunt persoane care nu au calitățile necesare pentru a face această profesie, pentru a fi un asistent bun. Am predat la două școli postliceale și știu exact cum decurg lucrurile. Îmi pare atât de rău că se întâmplă că oameni nepotriviți ajung să facă această profesie.

Mă gândesc că OAMGMAMR ar putea să promoveze valorile reale, modelele adevărate în profesia noastră. Profesia a fost mult întinată de imaginea publică negativă. Poate că atunci când Ordinul i-ar promova pe asistenții medicali cu adevărat valoroși, cu 30-40 de ani de activitate, recunoscuți profesional de colegi, de medici, de pacienți, lucrurile ar arăta și valoarea profesiei noastre și calitățile care ar trebui să ajungă exemple.

Apoi noi, cei din posturile de conducere, ar trebui să veghem mai mult asupra comportamentului colegilor. Să impunem o anumită rigoare și disciplină. Nu poți, de exemplu, să administrezi tratamentul la patul bolnavului și în același timp să vorbești, mai mult țipând, cu o colegă din capătul celălalt al salonului despre lucruri personale.

 

Ce aspirații sau proiecte de viitor aveți?

O să fiu foarte practică. Îmi doresc, de exemplu, o firmă de curățenie în spital. Care să ne ajute să nu ajungă să se degradeze spitalul acesta frumos.

Este important, de asemenea, să rămânem un spital care nu are datorii, așa cum suntem în acest moment.

Împreună cu reprezentantul OAMGMAMR din spital – doamna Dana Preda din Secția ATI, o persoană care-și ia munca foarte în serios, ne străduim să găsim teme pentru cursuri, subiecte care ne interesează cu adevărat. Spitalul având profil oncologic, aceste cursuri ne ajută să ne specializăm mai bine tot personalul, indiferent de specialitate.

Cam acestea sunt gîndurile mele. Unele practice, imediate, altele de perspectivă, care privesc întreaga profesie. Și cea mai mare dorință este aceea de a vedea pusă în valoare această profesie nobilă pe care o iubesc – cea de asistent medical.

Share This Post